Dramele Parisului-Cavalerii noptii-Manuscrisul unei masti – vol.1

Capitolul I.

Sunase miezul nopții la toate ceasornicele de pe bulevardul Italienilor.

Era în ianuarie 1853, într-o sâmbătă, zi de bal la Operă.

Era un ger aspru, cerul era senin, iar luna strălucea în toată splendoarea ei.

Bulevardul părea la fel de aglomerat ca în timpul zilei. Trăsurile se încrucișau, pietonii umpleau trotuarele, măștile circulau vesele prin mulțime.

Era timpul când Opera, luminată de o mare ghirlandă de foc, își deschidea porțile, ora la care orchestra, intona primele acorduri.

Așezați în fața cafenelei Riche, la colțul străzii Le Pelotier, se aflau doi tineri înfășurați în niște blăni călduroase. Erau la doi pași de docarul lor, al cărui splendid armăsar irlandez era cu greu ținut în loc de un lacheu înalt, îmbrăcat într-o haină albastru-deschis, cu guler de blană de vulpe.

— Scumpul meu Gontran, zise, unul dintre tineri, e cam curioasă ideea ta de a mă duce astă-seară la balul Operei. Știi bine că acolo nu se mai duce nimeni de cincisprezece ani cel puțin și că nu mai întâlnești decât femei care nu mai au acces în lumea bună sau n-au avut niciodată.

— Scumpul meu Arthur, răspunse celălalt, ai citit multe romane?…

— Destul de multe.

— Toate romanele încep la balul Operei; și cele inventate, și cele care se desfășoară în realitate.

— Teoria ta este foarte ciudată!…

— Dar este adevărată.

— Și ai de gând să începi primul capitol al unui astfel de roman astă-seară?

— Poate.

— Ai vreo întâlnire?

— Da.

— Cu cine?

— Mai bine citește!

Și omul căruia amicul său îi spusese Gontran, scoase din buzunar un mic portofel de piele, iar din el o scrisoare destul de voluminoasă, pe care o întinse amicului său, vicontele Arthur de Chenevières.

Acesta o desfăcu încet, ceru o lumânare și, înainte de a citi, făcu următoarea reflecție cu glas tare:

— Slova își are sufletul ei, ca și oamenii; o scriere sigură și apăsată denotă un caracter rece, calm și decis: o scriere alungită și tremurată, trădează în general, o femeie ușoară. Femeia care scrie modistei sau omului de afaceri, are o scriere cu totul diferită de aceea pe care o întrebuințează când dă prima întâlnire omului iubit.

— Aceasta este foarte adevărat.

— Mâna care a scris biletul acesta, urmă Arthur de Chenevières, este a unei femei.

— Adevărat…

— Când l-a scris însă, nu tremura.

— O!… asta se vede bine.

— Prin urmare nu te iubește.

Baronul Gontran de Neubourg începu să râdă.

— Citește, zise el, și vei vedea că nu este deloc vorba de amor între mine și corespondentul meu anonim.

Arthur citi cu jumătate de voce: „Într-o seară de decembrie, anul trecut, adică acum vreo șase săptămâni, baronul Gontran de Neubourg s-a întâlnit pe bulevard, în fața cafenelei Anglais, cu trei dintre amicii săi, care fumau liniștiți în lumina lunii, după ce ieșiseră de la club.

Cei trei erau: vicontele Arthur de Chenevières, lordul Blakstone și marchizul Albert de Verne.”

— Bun! se întrerupse Arthur, e cam bizară doamna. Începutul are aerul unui prim capitol de foileton.

— Continuă, zise baronul.

Domnul de Chenevières urmă: „Baronul Gontran de Neubourg mergea singur și visător și, dacă nu l-ar fi zărit amicii săi ca să-l oprească, fără îndoială că ar fi trecut înainte fără să-i bage în seamă.

— Unde te duci baroane? îi strigă vicontele.

— Nicăieri.

— Cum așa?…

— Mă plimb.

— Fără nici o țintă?…

— Visez… este destul atât… Bună seara, domnilor, de unde veniți?

— De la club.

— Și unde vă duceți?

— Ne plimbăm, numai că în loc să visăm vorbim.

— Despre ce vorbiți?

— Lordul Blakstone pretinde că suferă de spleen.

— Lordul Blakstone are dreptate, este englez și cerul e limpede. Un englez fără ceață este ca un corp fără suflet.

— De Verne, urmă vicontele, se plictisește.

— Și tu? întrebă baronul.

— La fel ca de Verne.