Dramele Parisului-Reinvierea lui Rocambole-Madeleine

Ciclul „Dramele Parisului”

SERIA a V-a

Madeleine

PARTEA ÎNTÂI.

CÂRCIUMA BLESTEMATĂ.

Capitolul I.

De trei zile baronul de Morlux nu se mai întâlnise cu fratele său Carol și de cinci zile nu mai avea nici o știre de la fiul său Agénor.

Baronul era cuprins de o mare neliniște.

Cu toate acestea, ca orice fire slabă, care se teme de primejdie și nu îndrăznește s-o înfrunte, nu se încumeta să trimită după fratele său.

Cu atât mai mult, nu îndrăznea să-i răspundă bunicii lui Agénor.

În sfârșit, în dimineața celei de-a patra zile, când domnul de Morlux, care nu putea încă să părăsească patul, ceru ziarele, cameristul său aducându-le, îi zise:

— Dacă domnul baron binevoiește să citească ziarele de aseară, va găsi un lucru interesant, despre care toată lumea vorbește acum în Paris.

— Ce lucru? întrebă baronul cu indiferență.

— O revoltă la Saint-Lazare, domnule.

Domnul de Morlux tresări, apoi își concedie cameristul și, când rămase singur, începu să parcurgă cu aviditate, coloanele ziarului.

Fratele său Carol îi dăduse destule amănunte pentru a putea să recunoască îndată în fata A… pe acea nenorocită copilă din rasa sa, care fusese arestată din mijlocul unei bande de tâlhari și aruncată în închisoare.

Și ziarul spunea că fata A… era moartă!

Era moartă Antoinette, moartă, asasinată… asasinată de otrăvitorii mamei sale.

Din slăbiciune și din egoism, domnul de Morlux fusese toată viața instrumentul acelui om nemilos, care se numea vicontele Carol.

Toată viața sa fusese subjugat de voința de fier a fratelui său.

Cu toate acestea, uneori încerca să se revolte; un sentiment onest pătrundea din când în când în inima sa torturată.

Dar un hohot de râs al fratelui său Carol era suficient ca să înăbușe firavul sentiment onest.

În clipa aceea, o figură, pe care de mai multe zile încerca în zadar s-o uite și care mereu se prezenta înaintea ochilor săi, îi apăruse din nou și părea că-i strigă: „Căiește-te! Căiește-te!”

Figura era a doctorului Vicențiu, instrumentul primei sale crime.

Și domnul de Morlux se gândi cu un fior adânc la acea sărmană copilă pe care fiul său o iubea și a cărei viață cinstită și plină de muncă, a cărei frumusețe și virtute cu atâta entuziasm i le povestise.

O văzu culcată în sicriul ei, palidă și rece, victima crudului său frate Carol.

Și, în același timp, baronul se gândi la fiul său, și-și zise cu spaimă: „Agénor ar fi în stare să moară de durere…”

Dar, pe când se afla stăpânit de aceste gânduri chinuitoare, ușa se deschise și fratele său Carol apăru.

Vicontele era liniștit, surâzător și nu părea câtuși de puțin tulburat.

— Bună ziua, zise el cu veselie, cum îți mai merge de când nu te-am văzut?

Apoi văzându-l palid și consternat:

— Ce ți s-a întâmplat?… întrebă dânsul.

Baronul îi întinse ziarul și-i arătă cu degetul coloana pe care se afla titlul: Drama de la Saint-Lazare.

— Pe onoarea mea!… zise vicontele, ziarele acestea sunt prea din cale-afară! Nu-i chip să fii și tu măcar o dată cel dintâi purtător al unei știri…!

— Așadar, tu știai lucrurile acestea?

Domnul Carol de Morlux îi aruncă fratelui său o privire care părea a-i spune: „Dar omul acesta s-a tâmpit complet!”

Apoi se trânti într-un fotoliu lângă patul baronului, își scoase o țigară și începu să fumeze calm.

— Ce liniștit ești tu, zise baronul.

— Ieri nu eram deloc așa, răspunse Carol.

— Ah!

— Am petrecut o zi teribilă…!

— Știai de mai înainte ce se va întâmpla?

— Așteptam evenimentele… dar combinațiile cele mai savante dau greș uneori.

— Nu înțeleg, bolborosi baronul.

— Știi că m-am servit de complicitatea unui oarecare Timoléon?

— Da.

— Omul acesta era gata să ne trădeze.

— Pentru bani?

— Nu, de teamă. Închipuiește-ți, imbecilul credea că avem adversari serioși, niște oameni care juraseră s-o salveze pe Antoinette, un oarecare Rocambole, un ocnaș evadat… Ai auzit vreodată vorbindu-se despre Clubul Valeților de Cupă?

— Niciodată, răspunse baronul.