Tiganii Londrei- Regina tiganilor – vol.1 si 2

Partea întâi.

Capitolul I.

Ceața negricioasă care în timpul dimineții învăluise toată Londra, se risipise brusc sub suflarea brizei care bătea de la sud-vest la nord-est. Discul de aramă al soarelui se dezvăluise din ce în ce mai luminos pe un cer fără nori, inundând cu razele sale de foc vechiul dom Saint-Paul.

Era o zi de mare bucurie pentru englezi, ziua de 1 iulie 1776.

Păcăliți de recentele și decisivele avantaje dobândite în fața rebelilor americani, membrii Camerei Lorzilor erau departe de a gândi că, în câțiva ani, marea colonie americană, ajutată de sabia Franței, și-ar fi cucerit pentru totdeauna independența prin separarea de patria-mamă. Respinși, fugăriți rând pe rând pe malurile lacurilor Erie și Ontario, englezii și-au reocupat una câte una toate pozițiile lor.

Energia pe care tânărul marchiz d'Asburthon a arătat-o în apărarea fortului St. George și exemplul incredibil pe care l-a dat, au condus, după părerea multora, la victoriile armatei engleze. Bătrânii generali, albiți pe câmpul de luptă, au fost întrecuți în vitejie de către un ofițer de douăzeci de ani. Dar, era o zi de sărbătoare pentru englezi pentru că acest tânăr erou de douăzeci de ani, după ce debarcase la Plymouth, urma să revină în capitală în fruntea câtorva cavaleri curajoși care mai rămăseseră din acest frumos regiment de dragoni care se numeau „dragonii regelui”.

Astfel, de la orele opt de dimineață, toată populația se adunase ca să întâmpine acest batalion sacru, dincolo de porțile Londrei.

Imensa mulțime fusese înconjurată cu mare dificultate de ofițeri de poliție. Femeile se ridicau în vârful picioarelor la marginile drumului, bărbații se înghesuiau și copiii se urcau în copaci. Cu toate acestea, nimic nu apăruse încă la orizont. Într-o clipă, mulțimea devenise atât de compactă, încât echipajul strălucitor ar fi fost complet învăluit și caii nu ar fi putut împinge acest potop uman.

Într-o trăsură descoperită, trasă de doi cai magnifici, se aflau două femei care puteau fi luate drept două surori. Una radia strălucirea splendidă a tinereții, cealaltă avea acea încredere nobilă și demnitate calmă a maternității.

Aceste două femei păreau la fel de nerăbdătoare ca populația de a-i vedea pe dragoni, și atunci când vizitiul anunță că nu putea merge mai departe, cea mai în vârstă dintre ele exclamă:

— Ei bine, vom merge pe jos.

— Nu, doamnă, răspunse tânăra, nu aș accepta, pentru că v-ați expune și ați putea fi strivită de mulțime. Și apoi, adăugă ea, vom vedea mai bine de aici, din trăsură.

— O, fiul meu! Murmură cealaltă femeie, fiul meu adorat!

— Îl veți vedea, dragă doamnă Cecilia! Spuse miss Ellen, nepoata lui sir Robert Walden, care venise să-l întâlnească pe Lionel.

În acel moment, mulțimea auzi un murmur prelung, un nor de praf întunecă orizontul, și o sută de mii de voci au strigat la unison:

— Uite-i! Ei sunt!

O femeie îmbrăcată într-un costum modest de burgheză, care a fost nevoită să se agațe de ușa trăsurii, întinse mâna spre d-na Cecilia și spuse pe un ton rugător:

— Ah! Doamnă, dacă sunteți mamă, nu puteți refuza rugămintea altei mame. Lăsați-mă să urc în trăsura dvs., pentru că și eu, șopti ea sufocată de un suspin, și eu vreau să-mi văd fiul!

D-na Cecilia întinse brațele spre femeie și o trase lângă ea, în timp ce miss Ellen o privea pe necunoscută cu o curiozitate arzătoare. Această femeie, care părea să aibă treizeci și opt sau patruzeci de ani, era încă deosebit de frumoasă, dar chipul său purta amprenta unei îndelungate și adânci dureri sufletești.

— Biata femeie, spuse doamna Cecilia, ați suferit și ați plâns de multe ori în timpul acestui război blestemat?

— Oh! Da, răspunse ea, ridicându-și privirea spre cer, având ochii în lacrimi. Oh! Da, milady.

— Dar îl veți revedea, în sfârșit! Pentru că el va veni, nu-i așa? El s-a întors teafăr și nevătămat.

— Da, doamnă, spuse străina tremurând.

— Aceasta este mama unui soldat, șopti doamna Cecilia la urechea domnișoarei Ellen.

Dar tânăra nu răspunse și părea absorbită de unele amintiri îndepărtate.

— Cum își frământă mâinile și cum le duce la inimă, biată femeie! Completă d-na Cecilia.

Necunoscuta nu răspunse, dar două lacrimi fierbinți i se prelinseră pe obraji însoțite de un suspin înăbușit.

— Uite-i! Uite-i! Striga mulțimea din nou.