Junetea Regelui Henric-Frumoasa Argintareasa – vol.1,2,3

Capitolul I.

Într-o seară din luna iulie a anului 1572, doi cavaleri galopau pe drumul care duce de la Pau la Nérac.

Erau doi tineri, și mustața lor care abia mijea, arăta că abia împliniseră douăzeci de ani. Unul era brun, celălalt blond. Primul avea un păr negru ca piatra de jais1, cel de-al doilea niște bucle aurii care îi cădeau cu neglijență pe umeri.

Întorși pe jumătate pe șeile lor, și plecați unul spre altul, cei doi cavaleri vorbeau încet:

— Noë, scumpul meu amic, zicea cavalerul brun, știi că e încântător felul acesta de a călători cineva astfel pe o noapte plăcută de vară, și mai cu seamă pe un drum tăcut și pustiu, călare pe un viguros cal béarnez plin de ardoare.

Tânărul blond începu să râdă.

— Ai dreptate Henric, și mai cu seamă când pleacă cineva noaptea din Nérac și se îndreaptă spre un frumos castel unde la miezul nopții are să se deschidă o fereastră, cum are să se întâmple pentru dumneata.

— Taci, indiscretule!

— Drumul e pustiu, după cum singur ai zis, Henric, și apoi să ne înțelegem prințe: când ai vorbit despre noaptea asta plăcută, nu ai voit să deschizi vorba despre ea?

— Dar, taci odată, limbutule!

— Haida-de! Continuă tânărul cel blond, jur pe numele meu, d'Amaury, că arzi de dorință, frumosul meu senior, de a mă auzi pronunțând numele Corisandrei.

— Noë, Noë, murmură cavalerul brun, ești un confident periculos, ai ajuns să arunci aceste nume la ecourile drumului, ceea ce e foarte imprudent…

Tânărul Amaury de Noë râdea pe sub mustața sa cea blondă.

— Căci tu nu știi, urmă acela ce se numea Henric și care era tratat de cel din urmă cu o familiaritate respectoasă, ce urechi fine are un bărbat gelos. Bietul conte de Gramont are o soție ce se numește Corisandra, și este de temut dar, ca nu cumva o suflare de vânt să transporte ecoul conversației noastre până în urechile contelui…

— Ah! Zise blondul, iată unde voiam să ajung.

— Și, ce anume voiai?

— Voiam să te fac să mărturisești, Henric, că te expui prea mult.

— Haida-de!

— De două ori ai scăpat ca prin minune. Într-o seară contele a intrat la soția sa și dumneata ai stat ascuns mai mult de o oră în cutele unei perdele. Altă dată ai petrecut toată noaptea într-o salcie.

— Atunci era vară ca și acum, și am dormit pe o cracă.

— Dar știi, Henric, că acest conte gelos și urât, ar fi capabil, cu tot gradul de prinț ce-l ai, să pună să te omoare, în cazul în care n-ar avea curajul să-ți înfigă el însuși pumnalul în inimă.

— Dragă Noë, răspunse cavalerul brun, ți s-au istorisit vreodată poveștile bunicii mele, Doamna Margareta de Navarra?

— Da. Dar, pentru ce?

— Pentru că este una care conține o prea frumoasă morală asupra amorului: „Amorul – zicea regina Margareta – este o țară încântătoare, în care, pentru ca să ajungi, întâmpini cele mai mari dificultăți.” Prin urmare, un drum pe care-l parcurgi cu înlesnire și fără obstacole, este ca un lucru frumos, dar fără atracție.

— Iată, zise cu naivitate Amaury de Noë, un lucru pe care eu nu prea îl înțeleg.

— Ascultă, să ți-l explic. Cavalerul brun dădu pinteni calului său și urmă astfel: Doamna Margareta, bunica mea, vorbea cam în enigme, cu aluzii și metafore. Drumul cu dificultăți, înțelegi tu, este bărbatul gelos, este fereastra care se deschide la miezul nopții, este pumnalul celor ce te pândesc în colțul unei străzi întunecoase, și noaptea de vară petrecută pe cal sau pe craca unei sălcii.

— Bine! Acum înțeleg…

— Drumul cel lesne de parcurs, este atunci când lipsesc toate acestea: este femeia la care intri în miezul zilei lăsându-ți calul la poartă, este aceea care te numește mititelul ei în gura mare și care nu-ți refuză nimic din cele ce ți-ai dori să obții.

— Așadar, îl întrerupse Noë, dumitale nu-ți place drumul cel neted.

— Oh! Făcu cu dispreț cavalerul brun, dacă Satana l-ar împinge pe Gramont să moară în vreo luptă și dacă Corisandra, mi-ar deschide ușile la perete…

— Ce ai face?

— Ei, aș răspunde, că nu-mi place casa în care nu mai pot intra pe fereastră.

— Amin! Murmură Amaury.

— Apropo, reluă acela ce se numea Henric, știi că venim la Beaumanoir pentru ultima oară?

— Cum, nu o mai iubești pe Corisandra?

— Ba da… tot o mai iubesc.

— Atunci pentru ce?

— Pentru că plecăm mâine.