Dramele Parisului-Ruinele Parisului – vol.1 si 2

Capitolul I.

Șantierul era pustiu.

În mijlocul ruinelor casei dărâmate, printre pietrele noi de curând tăiate pentru casa ce trebuia construită, ardea focul aprins de invalidul, care era paznicul șantierului și al materialelor.

Noaptea era întunecoasă, zgomotele marelui oraș se stingeau, ultima trăsură se întoarse acasă de la bal.

Căci asta se petrecea în mijlocul Parisului modern, la doi pași de bulevard și de coloana Vendome, pe locul unde se afla casa în care Tahan își expunea bogățiile sale artistice și Basset bijuteriile sale fine.

Fusese trecut Parisul prin foc și sânge? Unele hoarde venite de la nord cuceriseră regina orașelor și semănaseră în calea lor mizeria și dezonoarea? Această lumină roșiatică, care se propaga pe o grămadă de ruine, era focul de noapte al învingătorului?

Era imaginea dezolării și haosul său.

Puțin mai departe domnea liniștea acelui Paris care doarme după o noapte de plăceri.

Hoarda barbară, care făcuse o grămadă de ruine din Rue de la Paix nu era alta decât o echipă de zidari inofensivi.

Dacă ar fi fost ziuă s-ar fi putut vedea, pe de o parte, cum casele vechi cădeau în ruine, iar pe de alta cum multe construcții noi se înălțau, având pe lângă dânsele schele ce suportau o legiune de tot soiul de lucrători.

Dar în acest moment putem spune că e un câmp de luptă după îngroparea morților.

Peste tot tăcere și întuneric, peste tot ruine; și pe lângă ele, doi oameni care vegheau lângă un foc aprins.

Unul din acești doi bărbați era invalid; celălalt, un sărman zidar, care se culcase lângă foc, învelit cu o zdreanță.

Invalidul era un soldat ce luptase în Crimeea și căruia rușii îi luaseră un picior. Avea o mustață încă neagră iar pe față îi era întipărită o mândră melancolie.

S-ar fi zis că era zeul Marte condamnat la un repaus etern.

Zidarul era un bărbat tânăr, n-avea mai mult de douăzeci de ani; cu un păr lung și castaniu, cu niște ochi albaștri și cu o față blondă dar energică.

Cu toate că muncise toată ziua din greu și probabil era zdrobit de oboseală, el nu dormea.

Se răsucea pe toate părțile, ridicând uneori capul și căutând cu privirea prin întuneric un obiect sau vreun punct misterios.

Apoi suspina; ochii i se închideau, dar somnul nu-l prindea.

— Zidarule, i se adresă invalidul care își scoase luleaua din gură, știi că ești un băiat ciudat?

Tânărul zidar tresări.

— De ce spui asta, dragul meu? Întrebă ridicându-se puțin și privindu-l pe invalid.

— Camarazii tăi pleacă în fiecare seară, unii spre Batignolles, alții spre Chapelle sau Belleville, fiecare se duce în odăița sa…

— Și eu rămân aici, nu-i așa?

— Ca și cum patronul ar avea nevoie de tine ca să păzești șantierul! Nu e suficient că sunt eu, eu, care sunt plătit pentru asta?

— Dacă rămân aici e din cauză că eu n-am odaie ca ceilalți camarazi ai mei.

— Nu ești plătit ca ceilalți?

— Da.

— Atunci ești cheltuitor, bețiv?

— Nu, dragul meu.

— Poate că trimiți tot ceea ce câștigi mamei tale?

— Îi trimit jumătate și îmi rămâne suficient ca să trăiesc și să am o odaie, ca și ceilalți, dar prefer să mă culc sub cerul liber.

— Nu e cald totuși.

— Nu zic asta. Dar nu mă tem de frig.

— Bine, răspunse invalidul, dar atunci de ce nu dormi? Iată, sunt opt sau zece nopți de când suntem împreună și abia dacă închizi puțin ochii.

— Din cauză că nu mi-e somn, răspunse zidarul suspinând.

— Ai vreo întristare, băiatul meu?

— Poate că da.

— Oi fi amorezat?

La această întrebare zidarul sări în sus.

— Cine ți-a spus asta? Întrebă cu bruschețe.

Invalidul surâse și spuse:

— După cum vezi nu sunt încă prea bătrân, n-aveam decât douăzeci și șase de ani când rușii mi-au tăiat un picior. Sunt patrusprezece ani de atunci. Deci abia am patruzeci de ani.

— Bine, zise zidarul!

— Amorul a făcut cunoștință și cu mine, reluă invalidul și încă mă mai cuprinde uneori.

— Ah! Exclamă zidarul surâzând.