Dramele Parisului-Cavalerii Noptii-Testamentul lui Grain de Sel

Ciclul „Dramele Parisului”

SERIA A IV-A

CAVALERII NOPȚII

Testamentul Lui Grain De Sel

Episodul 3

Capitolul I.

Călătorul care trece fluviul Loire, la Orléans, îndreptându-se spre sud, întâlnește la nici două leghe depărtare un ținut nisipos, arid și acoperit de brazi. Este Sologne.

Sologne este o regiune nesănătoasă, cu miasmele frigurilor, monotonă, dar al cărui aspect general este de o melancolie și de o poezie incontestabile.

Din când în când, de pe marginea drumului, se zăresc turnurile roșii ale vreunui mic castel de cărămizi, pierdut în mijlocul pădurii.

Uneori, dimineața, la răsăritul soarelui, se aude răsunând o fanfară și se vede trecând câte o căprioară urmărită cu înverșunare de câinii de vânătoare din Poitou.

La nord e Orléans, oraș puțin cam monoton, poate, dar care pentru acel ce locuiește într-însul, e cel mai bun oraș din lume.

La est se află Vierzon, capitala minerilor, oraș care nu doarme nici ziua, nici noaptea.

La vest este Chambord, frumoasa locuință, palatul înconjurat de mari păduri; puțin mai departe este Blois, oraș cuceritor, care își amintește încă de oaspeții săi iluștri.

Apoi, la sud, se află Berri, cântat de George Sand; Berri, țara legendelor și a pădurilor stufoase.

Între Motte-Beuvron și Nouan, ținutul este cu totul acoperit de păduri; în mijlocul acestora, aproape la cinci kilometri depărtare de calea ferată, se află o locuință care datează din secolul trecut, și care, ca toate construcțiile din acel ținut, e zidită din cărămizi roșii.

E un castel?

S-ar putea spune aceasta văzând cele două turnuri hexagonale ce se află la fațada sudică și sutele de arbori bătrâni care formau de jur împrejur un parc imens.

Totuși, în ținut, în loc de a numi castel această clădire, locuitorii o numesc Martinière.

Martinière aparținea înainte de revoluția din 1889 unui anume Martin. De aici i-a venit numele de Martinière.

Domnul Martin murise la începutul imperiului și pământul său din Sologne fusese cumpărat de un anume Bernard.

Acest Bernard se îmbogățise din comerțul cu pânză și lână. Plin de prostie și vanitate, el pusese să se scrie în litere de aur pe poarta parcului său Castelul Martinière. Dar în ținut, locuitorii continuară să numească acea clădire Martinière.

Domnul Bernard, care-și căsătorise unicul fiu cu o femeie neplăcută, înaltă și slabă, vroia să treacă drept un mare senior. El interzisese vânătoarea în pădurile sale, era nemilos cu braconierii și căuta să se împrietenească cu vecinii săi.

Braconierii fură băgați în închisoare, dar vecinii îi închiseră ușa.

De altfel, senioria lui fu de scurtă durată, căci sosi Restaurația.

Domnul Bernard dădu două falimente și se ruină. În aplauzele vecinilor, pe care luxul grotesc al acestui bătrân comis-voiajor îi întristase adesea.

Baronul Passe-Croix, un gentilom, care revenea din emigrare, socru al generalului marchiz de Morfontaine, cumpărase în fine Martinière și locuise într-însa până la moartea lui, apoi o lăsase fiului său, acel baron de Passe-Croix care trebuia să fie în cele din urmă unul din ucigașii contelui Main-Hardye mai întâi, și la urmă al nenorocitei Daniela de Morfontaine.

În 184…, în luna noiembrie, baronul se afla încă la Martinière, supunându-se modei engleze, care cerea să se petreacă la țară și o parte a iernii.

Domnul de Passe-Croix era atunci un om de aproape 42 de ani.

Baroneasa, soția sa, atinsese vârsta de 36 de ani.

Doi copii fuseseră fructul căsătoriei lor: un băiat care trebuia să termine școala din Saint-Cyr în anul următor, și o fată de 16 ani, frumoasă așa cum fusese mama ei, și care se numea Flavia.

Deci, în luna octombrie, anul 184…, într-o seară, oaspeții din Martinière auziră, de la o depărtare de un sfert de leghe de locuința lor, răsunând cu putere o goarnă.

În acel moment în salon se aflau trei persoane: domnul și doamna de Passe-Croix și fata lor.

Doamna de Passe-Croix, care stătea la o masă și broda, își întrerupea din când în când lucrul spre a arunca pe furiș o privire fiicei sale.

Baronul, trântit în fotoliul său, lângă foc, își citea ziarul.

Cât despre Flavia, așezată în fața tatălui ei, stătea cu ochii plecați și părea a fi prada unei adânci meditații. Sunetul trompetei îi făcu să tresară.

— Oh! oh! zise domnul de Passe-Croix, Victor să se întoarcă deja?

— Asta e foarte puțin probabil, răspunse baroana.

— Victor a plecat astăzi de dimineață la Rigoles, unde trebuie să vâneze opt zile, zise Flavia.

— Cu toate acestea, reluă domnul de Passe-Croix, nu mă înșel; e sunetul trompetei sale. Numai el suflă așa de tare în trompetă prin împrejurimi.

Doamna de Passe-Croix se sculă și se duse să deschidă fereastra. Apoi ea se uită afară.

Începuse să se înnopteze, marea alee a Martinièrei era deșartă și goarna nu se mai auzea.