Dramele Parisului-Clubul valetilor de cupa – vol.1

Ciclul „Dramele Parisului”

CLUBUL VALEȚILOR DE CUPĂ

Volumul 1

Capitolul I.

Într-o seară către orele patru, un poștalion alerga în goana mare pe un drum ce ducea către Nivernais.

Era în toamna anului 184., mai precis spre sfârșitul lunii octombrie. În acest anotimp, nimic nu este mai frumos decât centrul Franței și mai ales această parte din Nivernais care se învecinează cu departamentul Lyon și face parte din arondismentul Chamecy.

Pășunile trec atunci de la verdele închis al verii la verdele mai tandru și aproape gălbui care vestește înghețurile apropiate. Arborii încep să se scuture și plopii melancolici care mărginesc râul Lyon se înclină la suflarea primelor vânturi.

Totuși, aerul este încă plăcut și cerul fără nori; doar dimineața, o ceață diafană acoperă câmpiile și mlaștinile, împrăștiindu-se la primele raze ale soarelui, iar spre seară coboară din nou de pe coline și se întinde în văile transparente și aurite o dată cu ultimele raze ale apusului.

Poștalionul de care vorbim, traversa în acest timp una din regiunile cele mai pitorești și mai sălbatice ale acestui frumos ținut, o vale unde curgeau în meandre infinite, unul lângă altul, râul – opera Domnului, canalul – opera omului.

Valea era încadrată de două lanțuri de coline acoperite cu păduri, aceste imense păduri care ating Morvanul.

Ici, colea, din mijlocul stâncilor acoperite cu mușchi și al arborilor verzi cărora apele le udau rădăcinile, se vedeau ivindu-se câte o clopotniță rustică, câte o biserică acoperită cu ardezie sau câte un sat în care acoperișurile de paie sunt cele mai numeroase; uneori vedeai câte una din acele frumoase ruine feudale respectate din întâmplare la 1793.

Drumul cel mare șerpuia ca o panglică albicioasă pe marginea canalului lângă casele de la ecluze și trecea dedesubtul satelor, cocoțate pe dealuri și aproape toate înconjurate cu o centură verde de păduri și de vii.

În poștalion, a cărui capotă era ridicată, un bărbat și o femeie țineau între ei un copilaș frumos de patru ani, cu păr blond și ochi albaștri, care gungurea fără încetare, punând mereu alte întrebări mamei și tatălui său și extaziindu-se la sunetul făcut de clopoțeii de la gâtul viguroșilor cai ce trăgeau aristocraticul atelaj.

Tatăl copilului era un om încă tânăr, putând avea treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, înalt, brunet, cu părul negru și ochi albaștri.

Fața sa, puțin severă, era de o mare frumusețe, frumusețe ce devenea aproape juvenilă când copilul îndrepta spre el privirea profundă și încântătoare, plină de naivă curiozitate.

Mama copilului avea douăzeci și cinci de ani, probabil; era blondă, puțin palidă, cu un surâs în care fericirea se vădea a fi învins melancolia. Ea semăna cu copilul, așa cum o floare seamănă cu un boboc născând.

Copilul era așezat între ei; fiecare îl ținea de o mână, trecându-și cealaltă mână în spatele lui.

Și cele două mâini se înlănțuiau într-o strângere afectuoasă.

Această dovadă a dragostei lor părea că este o prelungire a lunii de miere – atât de scurtă de obicei – și care pentru ei părea să nu se termine niciodată.

Acest bărbat și această femeie elegant îmbrăcați, având lacheii așezați în spatele poștalionului, cu un aspect aristocratic ce trăda înalta lor situație socială, nu erau alții decât contele și contesa de Kergaz.

Veneau din Italia și se îndreptau către frumoasele lor proprietăți din Magny-sur-Yonne unde se gândiseră să petreacă sfârșitul anotimpului, urmând să ajungă la Paris abia pe la mijlocul lui decembrie.

Domnul conte de Kergaz părăsise Parisul la opt zile după căsătoria sa cu domnișoara de Balder.

Desfătările acestei prime iubiri s-au petrecut pe malul mării Siciliene, la umbra unei vile închiriate la Palermo.

Au locuit șase luni – o iarnă întreagă —, anotimpul înghețului și al gerurilor din Franța, cel al razelor călduțe și al brizelor sprințare, aici.

Apoi au revenit la Paris pentru a trăi în acea locuință spațioasă, dar puțin cam rece, de pe strada Culture-Sainte-Catherine.

Dar aici, schimbarea aerului și probabil câteva amintiri neplăcute au influențat într-un mod supărător asupra sănătății doamnei de Kergaz.

Tânăra femeie s-a îmbolnăvit destul de grav pentru a-i neliniști pe doctori care i-au prescris să se reîntoarcă în Sicilia.

Armand de Kergaz a plecat deci luând cu el și tânăra mamă – căci Jeanne era însărcinată atunci în luna a șaptea sau a opta – pe acest pământ al Siciliei, unde soarele este atât de dulce pentru cei suferinzi.

Influența binefăcătoare a climei nu a întârziat să se facă simțită.

Jeanne s-a însănătoșit imediat, devenind mai tânără și mai frumoasă ca niciodată.

Copilul s-a născut la Palermo; ramurile verzi ale unui sicomor au făcut umbră leagănului, iar murmurul valurilor de azur a fost primul cântec pe care l-a auzit.

Și cum aerul plăcut și parfumat era propice creșterii copilului – deși sănătatea contesei s-a restabilit la sfârșitul primului an —, au uitat să plece din Palermo încă trei ani de zile.

Totuși, într-o zi, dorul de țară, acest dor straniu și atât de comun în același timp, a venit și le-a bătut la ușă.