Dramele Parisului-Clubul valetilor de cupa vol.4

Ciclul „Dramele Parisului”

CLUBUL VALEȚILOR DE CUPĂ

Volumul 4

Capitolul LXXVIII.

De câtva timp viața marchizului Van-Hop era un adevărat calvar, pe care nimic în lume nu-l putea explica.

Din seara în care Dai-Natha i-a sus că-i va aduce dovada necredinței marchizei, domnul Van-Hop nu mai trăia cu adevărat.

El număra zilele, orele, minutele care îl separau de secunda fatală amintită de indiană. Și pe măsură ce timpul trecea, el se zbătea alternativ între speranță și teroare. Spusese adevărul Dai-Natha? Mințise?

Această dilemă era înfiorătoare. Câteodată, în mijlocul nopții, îl apuca o furie nebună, se ridica și se îndrepta fără zgomot către camera soției sale, înarmat cu pumnalul pe care-l luase de pe căminul lui Dai-Natha. Se ducea la ea cu intenția de a-i apăsa acest pumnal pe gât și, a-i spune:

— Mărturisește-mi adevărul, ca-n fața lui Dumnezeu. Ești vinovată sau nu?

Dar, în prag, amintirea jurământului pe care-l făcuse verișoarei sale îl strangula și-l obliga să se întoarcă din drum. Uneori, ziua, mergea să-și pândească soția pe furiș, încercând să ghicească adevărul, pe această față calmă, pe această frunte fără nori. Atunci își spunea cu-n fel de bucurie răzbunătoare:

— Dai-Natha a mințit și o voi lăsa să moară, fiindcă doar eu o pot salva.

Dar, departe de soția lui, era cuprins din nou de îndoieli, de toate spaimele, și nu-și amintea decât de neclintita siguranță a indianei când afirma că-i va aduce dovezile.

Joi, adică ziua în care doamna Malassis mersese seara la marchiză din ordinul lui Rocambole, domnul Van-Hop luase prânzul cu soția sa. Probabil că acest om avea o mare putere de reținere, căci se arătase afectuos, aproape vesel. Dar ieșise imediat după masă și gândul care-l tortura reapăru.

— Astăzi este a cincea zi, își spuse el. Dai-Natha nu mai are decât două zile de trăit și eu nu am încă această dovadă… Oh! Dai-Natha a mințit.

În acea seară marchizul se culcă devreme, către orele unsprezece sau miezul nopții și, lucru curios pentru un om care nu prea dormea, fu cuprins de un somn greu (somn care urmează marilor oboseli) și nu se deșteptă decât a doua zi la ora zece. Cameristul, intrând pentru a da la o parte perdelele, îi aduse o scrisoare.

Marchizul tresări.

— Cine a adus aceasta? întrebă el, ezitând să rupă plicul.

— Un comisionar din colțul străzii.

Marchizul avu o licărire de speranță: putea să fie din partea unui solicitator, un cerșetor, care-și trimitea scrisorile prin comisionar. Ar fi fost capabil să-i înapoieze acest plic plin cu bilete de bancă.

Poate chiar își pusese în gând o dorință, căci în timp ce deschidea încet scrisoarea, mâna îi fu cuprinsă de un tremur ușor, iar ochii o parcurseră rapid către semnătură.

Biletul era semnat Dai-Natha.

O paloare lividă acoperi fața marchizului; avu o amețeală și crezu că va muri pe loc. Totuși, acest om era destul de puternic, încât avu tăria să nu scoată nici un strigăt, să nu verse nici o lacrimă.

— Îmbracă-mă, îi spuse el servitorului, plec de-acasă.

În timp ce cameristul îl îmbrăca, domnul Van-Hop gândi:

— Este evident că ea este vinovată, din moment ce Dai-Natha îmi scrie. În loc să aștept această dovadă, aș face mai bine să intru în camera ei și s-o ucid! Aș suferi mai puțin.

Vorbind în acest fel, domnul Van-Hop se mințea singur, căci încă se îndoia, cum de altfel se îndoise tot timpul, cum avea să se îndoiască până în ultima clipă.

Se comportă ca un om de lume.

— Dacă este vinovată, își spuse el, și ea și eu vom fi morți mâine. Este ora prânzului. Nu trebuie să merg la Dai-Natha decât la șapte seara, mai am deci șase ore în fața mea.

Marchizul luă o pană, o foaie de hârtie și scrise: „Acesta este testamentul meu.

Neavând nici copii, nici moștenitori direcți, îmi las toată averea, fără restricții, spitalelor civile din Amsterdam, orașul meu natal.”

Puse data și semnă. Apoi, după se sigilă testamentul, îl puse într-un, sertar al biroului, luă cheia și, dând-o valetului, îi spuse:

— Pierre, în acest sertar se află un portofel, conținând 43.000 franci și hârtia pe care ai văzut că am pus-o înăuntru. Dacă o afacere neprevăzută mă va îndepărta de Paris, dacă s-ar întâmpla să mor sau să dispar – în fond, trebuie să prevezi totul – vei scoate portofelul și hârtia. Vei păstra portofelul pentru tine și vei duce hârtia notarului meu.

— Da, domnule, bâlbâi valetul încremenit.

Marchizul puse un deget în dreptul buzelor, poruncind tăcere. Apoi ieși și încalecă, decis să nu-și mai revadă soția înainte de a fi vorbit cu Dai-Natha.

Domnul Van-Hop luase hotărârea de a se sinucide, după ce ar fi ucis-o pe marchiză, dacă într-adevăr era vinovată.

La șapte fără un sfert, marchizul ceru să i se aducă trăsura și se îndreptă către Dai-Natha. Își luase o pereche de mici pistoale și le puse cu grijă în buzunarul paltonului. Glonțul dintr-unul era pentru soția sa. Glonțul celălalt – pentru trădător, în ceea ce-l privea, hotărâse să se sinucidă cu pumnalul verișoarei sale.

În timpul drumului își aduse aminte de ceva.