Dramele Parisului-Intrigile lui Rocambole-Moartea salbaticului vo.2

Episodul I.

Capitolul I.

A doua zi după întrevederea lui Rocambole cu Conception și, prin urmare, după sosirea ducelui de Sallandrera la Paris, ducele de Château-Mailly îl văzu, când se deșteptă dimineața, pe Zampa stând la căpătâiul patului său.

Zampa avea un aer misterios și plin de umilință, care îl intrigă pe tânărul duce.

— Ce faci tu acolo? întrebă el.

— Aștept să vă deșteptați, domnule duce.

— Pentru ce? nu sun eu când mă trezesc?

— Aveți dreptate.

— Atunci, zise Zampa, dacă îmi dați voie să vorbesc…

— Vorbește…!

— Și dacă îmi veți permite un lucru…

— Anume?

— Acela de a uita un moment că eu sunt în serviciul senioriei voastre și prin urmare valetul dumneavoastră; poate că voi putea să mă exprim mai bine astfel.

— Ia spune! zise ducele.

— Mă veți ierta dacă știu oarecari amănunte…

— Ce anume știi?

— Am fost zece ani în serviciul răposatului don José.

— Știu.

— Și bietul meu stăpân, zise Zampa, părând că se emoționează, binevoia din când în când să-mi spună și mie câte ceva din secretele sale.

— Te cred cât se poate de demn pentru un lucru ca acesta.

— A mers până acolo cu încrederea, încât…

— Te-a făcut confidentul lui, nu-i așa?

— Câteodată.

— Și?

— Și din cauza aceasta, am reușit să aflu câteva lucruri privitoare la don José, la domnișoara de Sallandrera, vara sa, și la…

— Și la cine…?

— Și la dumneavoastră, domnule duce.

— La mine! zise ducele tresărind.

— Don José, urmă portughezul, nu o iubea pe domnișoara Conception…

— Ah! crezi?

— Dar el voia s-o ia în căsătorie numai pentru titlu și avere.

— Înțeleg.

— Dar, în schimb, domnișoara Conception îl ura de moarte.

Cuvântul acesta îl făcu pe duce să tresară de bucurie.

— Pentru ce? întrebă el.

Zampa crezu de cuviință să facă pe încurcatul.

— Drace! zise el după un moment de ezitare, pentru că mai întâi ea îl iubea pe fratele lui don José.

— Pe don Pedro?

— Da.

— Și… apoi?

— Pe urmă, pentru că, încetând să-l mai iubească pe don Pedro, ea se amorezase poate de altul.

Aceste din urmă cuvinte, îl făcură pe duce să tresară simțind o emoție stranie, necunoscută.

— Și… pe cine altul? întrebă el tremurând…

— Nu știu… dar… poate…

— Spune! zise ducele cu nerăbdare.

— Nu pot să-i pronunț numele, dar pot să povestesc domnului duce, câteva amănunte…

— Povestește…

Ducele era curios și părea că viața sa atârna de spusele lui Zampa.

— Într-o seară, sunt aproape șase luni de atunci, don José mă trimise la palatul de Sallandrera, reluă lacheul. Duceam o scrisoare ducelui. Senioria sa era singur cu domnișoara Conception. Din anticamera care preceda cabinetul său, a cărui ușă era deschisă și în care am rămas cinci minute, am putut să aud următoarele cuvinte: „Copila mea, zicea ducele, frumusețea ta mă pune într-o mare încurcătură. Contesa Artoff, care a plecat acum de aici, a venit să-mi ceară mâna ta pentru tânărul duce de Château-Mailly.” Acest nume și aceste cuvinte au ațâțat curiozitatea mea.

— Și?… întrebă ducele.

— M-am uitat prin crăpătura ușii și am văzut că domnișoara Conception se făcuse foarte roșie.

— Ah! murmură ducele, a cărui inimă începu să bată cu violență. Și ce a răspuns ea?

— Nimic. Ducele a continuat: „Familia de Château-Mailly e foarte nobilă, are o avere mare; și, am făcut o mare prostie că l-am refuzat; dar vezi bine că nu puteam să fac altfel”.

— Și? întrebă ducele cu emoție, domnișoara de Sallandrera…?