Ultima dragoste

Ne strânsesem mai mulți la un loc, într-o seară de iarnă, la țară. Cina, voioasă la început, cum se întâmplă totdeauna la o masă care unește prieteni adevărați, se posomori în cele din urmă din pricina unei povestiri pe care ne-o spuse un doctor, însărcinat în dimineața acelei zile să constate o moarte dramatică, fulgerătoare. Un moșier din împrejurimi, pe care toți îl cunoșteam ca om cinstit și cu judecată, își omorâse nevasta într-o pornire de gelozie pe deplin întemeiată. După întrebările pripite pe care le stârnesc totdeauna întâmplările neobișnuite, după lămuririle și părerile mulțimii, se iviră, bineînțeles, nedumeririle cu privire la chipul cum se petrecuseră lucrurile, și rămăsei surprins când văzui în câte feluri era privită această întâmplare de către oameni ce căutau să lege între ele, cu altfel de vederi, aceleași gânduri, aceleași simțiri, aceleași păreri.

Unul spunea că ucigașul făptuise nelegiuirea cu deplină judecată, fiindcă își dăduse bine seama că era în dreptul lui s-o facă; altul adăuga că, făcându-și singur dreptate, un om potolit și cumsecade, căzuse pesemne sub vraja unei rătăciri trecătoare. Unul ridica din umeri, socotind că e ceva josnic să omori o femeie, oricât ar fi de vinovată, alții însă priveau ca o josnicie hotărârea de a lăsa să trăiască o femeie pe care ai prins-o în brațele amantului ei.

N-am să dezvălui aici teoriile potrivnice stârnite și dezbătute cu privire la unele lucruri a căror taină rămâne veșnic nedezlegată; dreptul moral al bărbatului asupra femeii necredincioase, din punct de vedere legal, din punct de vedere social, din punct de vedere religios, ori din punct de vedere filosofic; totul fu judecat cu patimă și cercetat cu îndrăzneală, fără ca oamenii să se poată înțelege între ei. Cineva mărturisi râzând că cinstea nu-l silea câtuși de puțin să-și omoare nevasta, de care nu se sinchisea întru nimic și adăugă apoi câteva cuvinte ce păreau să ascundă în ele o urmă de adevăr.

Faceți o lege, zise el, care să-l silească pe soțul înșelat să taie în văzul lumii capul vinovatei lui jumătăți, și toți acei care, dintre voi, se arată neînduplecați în teorie, pun rămășag că nu va fi unul care să nu strige împotriva unei astfel de legi.

Unul singur nu rostise încă nici o vorbă. Era dl. Sylvestre, un bătrân foarte sărac, foarte cumsecade, înțelegător și cu inimă simțitoare, nebăgat în seamă de nimeni, vecin tăcut, de care ne băteam joc uneori, pe care îl iubeam mult însă și-a cărui fire vrednică de respect o cunoșteam îndeajuns.

Bătrânul fusese însurat și avea o fată foarte frumoasă; nevasta îi murise după ce risipise din prostie o avere însemnată. Fata se coborâse și mai mult în prăpastia josniciei. După ce încercase zadarnic s-o smulgă dintr-o viață de ocară, dl. Sylvestre, care împlinise cincizeci de ani, o părăsi, lăsându-i în seamă tot ce-i mai rămânea din avere, ca să nu-l poată învinui vreodată că a înșelat-o, jertfă cu desăvârșire de prisos, pe care o privi cu batjocură, dar pe care o crezu de trebuință ca să-și păstreze nepătată biata lui cinste. Plecă apoi în Elveția unde, din numele lui, nu păstră decât prenumele de Sylvestre și unde rămase zece ani, pierdut cu desăvârșire pentru toți acei care îl cunoscuseră cândva în Franța.

A fost găsit mai târziu în apropierea Parisului, trăind ca un pustnic, cumpătat și străin de lume, din venitul de trei sute de franci, roadele muncii și ale economiilor lui în străinătate. Se hotărî în cele din urmă să-și petreacă iarna la d-nul și d-na X, care îl iubeau și-l priveau cu multă bunăvoință; era însă atât de îndrăgostit de singurătate încât se întorcea în sihăstria lui cum vedea că mugurii începeau să se ivească pe crengile copacilor. Azi e socotit cel din urmă anahoret și lumea îl crede ateu; e însă, dimpotrivă, un spiritualist înfocat, care și-a croit o religie în legătură cu pornirile lui și-o filosofie pe care oriunde o poți întâlni. În sfârșit, cu toată faima de care se bucura în casa X, nu e o înțelepciune prea luminată și nici întreagă, am putea spune; e însă o fire nobilă și vrednică de iubire, pătrunsă de multă judecată, de multă cumințenie și de multă stăpânire de sine.

Silit să-și dea părerea și să arate ce crede, după ce căută să se apere câtăva vreme, mărturisind că nu se simțea în stare să spună o vorbă în această privință, se destăinui în cele din urmă, arătând că fusese însurat de două ori și că, din pricina acestor două căsătorii, fusese foarte nenorocit. Nu spunea niciodată mai mult, când era vorba de viața lui dar, ținând ca printr-o încheiere morală oarecare să scape de luarea aminte a celor din juru-i, ne mărturisi următoarele:

— Într-adevăr, înșelăciunea e o nelegiuire, fiindcă e nesocotirea josnică a unui jurământ. Socotesc că tot atât de greu e pentru bărbat ca și pentru femeie; e însă cu desăvârșire greu de înlăturat, pentru amândoi, în anumite împrejurări pe care n-am nevoie să vi le arăt. Îngăduiți-mi prin urmare să fiu cazuist când e vorba de asprimea moralei și să numesc adulter numai înșelăciunea pe care n-a săvârșit-o cel ce rămâne victimă, ci, dimpotrivă, a fost săvârșită de cel ce se bucură de ea. În astfel de împrejurări, bărbatul ori nevasta necinstită se fac vrednici de pedeapsă; dar ce fel de pedeapsă găsiți că trebuie hărăzită când cel care-o impune se face părtaș la asprimea ei? Pentru fiecare în parte trebuie găsit cu totul altceva.

— Ce? Strigară toți din toate părțile. Dacă ai găsit dezlegarea, atunci ești un om foarte îndemânatec.

— N-am găsit încă nimic, răspunse cu sfială bătrânul Sylvestre; am căutat mult însă.

— Spune atunci care pedeapsă ți s-a părut cea mai bună?

— Am căutat să găsesc pedeapsa care să aibă o strânsă legătură cu morala; nu mi-am închipuit că poate fi alta.

— Care e? Părăsirea?

— Nu.

— Disprețul?

— Și mai puțin.

— Ura?

— Nu; prietenia.

Ne privirăm pe rând; unii râdeau, alții nu mai pricepeau nimic.