Valentina

I.

Paris, Martie 1852

Partea de sud-est din Berri cuprinde, pe o porțiune de câțiva kilometri, un colț de țară nespus de pitoresc. Șoseaua principală care îl străbate, mergând de la Paris la Clermont, fiind mărginită de terenuri foarte mult locuite, drumețului îi este greu să bănuiască frumusețea pozițiilor împrejmuitoare. Dar cel care, căutând umbră și liniște, s-ar înfunda pe una din potecile întortochiate ce se ivesc la fiecare pas, ar vedea în curând, desfășurate în față-i peisaje fragede și calme, livezi de un verde catifelat, pâraie melancolice, anini și frasini mari, o adevărată natură candidă, pastorală. în zadar ar căuta în juru-i o casă de olane și piatră. Abia se zărește o dâră de fum albăstrui care trădează vecinătatea unui acoperiș de stuf. La poalele unei coline se vede o bisericuță cu acoperișul de țiglă roasă, acoperită de mușchi. Câteva căsuțe disparate având fiecare grădina ei de zarzavaturi, un pârâiaș neastâmpărat, un cimitir și un turn ruinat, iată ce se numește un burg prin partea locului. Nimic în lume nu se poate compara cu liniștea acestor crâmpeie de țară, necunoscute.

Aici nu pătrund nici luxul, nici artele, nici mania savantă a cercetărilor și nici monstrul cu o sută de brațe care se cheamă industrie. Revoluțiile nu s-au prea resimțit și singurul război era acel dintre hughenoți și catolici, de care localnicii deabia își mai aminteau căci, ziceau ei, de atunci au trecut cel puțin două mii de ani.

Cea mai mare virtute a acestor cultivatori e nepăsarea lor în materie de antichități. Poți să străbați locurile, să bei din fântânile lor, fără să te temi că va trebui să asculți legenda de rigoare a trecutului.

Firea tăcută și severă a țăranului, e una din atracțiile acestor ținuturi. Nimic nu-l mișcă, nimic nu-l surprinde, Apropierea ta nu-l va face nici să întoarcă puțin capul, iar dacă-l vei întreba despre drumul către oraș îți va răspunde fără să se tulbure, zâmbind neîncrezător. Țăranului din Berri i-e greu să priceapă cum poate cineva să pornească la drum fără să știe ținta.

Câinele casei abia îți va face favoarea să latre, copiii se vor ascunde în dosul gardului, iar cel mai mic, neputându-i ajunge din urmă, se va trânti la pământ țipând în gura mare.

Totuși ființa cea mai nepăsătoare va fi boul alb, care tronează în mijlocul ogrăzii.

În afară de prima răceală față de noul venit, plugarul de pe aceste meleaguri e ospitalier și bun ca și împrejurimile parfumate care îl înconjoară.

O porțiune de pământ cuprinsă între două pâriiașe îți atrage atenția prin vegetația ei abundentă și sobră, care i-a atras denumirea de Valea Neagră. E populată de câteva colibe și ferme foarte productive.

Ferma numită Grangeneuve e considerabilă, dar simplitatea aspectului ei nu alterează nimic din armonia întregului peisaj.

La picioarele acestor clădiri rustice, se plimbă pârâul Indre, înconjurat de stânjenei galbeni. Ziua de întâi Mai e sărbătoarea locuitorilor. La extremitatea văii se organizează una din acele petreceri câmpenești care adună laolaltă pe toți cei de prin împrejurimi, începând cu subprefectul și sfârșind cu fetișcana ce i-a călcat plastronul în ajun. Se mănâncă, se joacă, se bea pe iarbă verde, cu mai multă sau mai puțină poftă. Se văd toalete de mătase și stambă, ghete de lac și opinci, pălării de paie ca și căciuli de oaie.

E o zi frumoasă pentru fete, un prilej de a consacra frumuseți, și multe doamne de salon se tem de rivalitatea țărăncilor fragede din Valea Neagră.

În dimineața acestei zile, la Grangeneuve, într-o cameră în care mobilele demodate contrastau cu cele câteva obiecte de lux de curând instalate, o fată cam de șaisprezece ani, sta în fața unei oglinzi învechite cu rama de bronz șters, făcând ultimele pregătiri pentru ziua cea mare. Athenais, unica moștenitoare a fermierului, era atât de drăgălașă, că și în rochița-i improvizată părea grațioasă și naturală. Pe când își potrivea volanele de dantelă ale rochiei, mama ei, îngenunchiată în fața ușii, cu mânecile suflecate, pregătea într-un vas mare un fel de amestec de apă și mălai. O duzină de mătuși se înghesuiau în preajmă-i. O rază de soare se furișa prin ușa întredeschisă pe chipul fetei gătite, micuță și plăcute, care se deosebea atât de mult de mama scundă, cu fața înăsprită și îmbrăcămintea de rând.

La cealaltă extremitate a camerei, lungit pe-o canapea, un tânăr admira pe Athenaâs, fără să rostească o vorbă. Dar chipul lui nu exprima voia bună ce puteai să citești în privirile fetei. Din când în când un zâmbet de ironie și milă îi flutura pe buze. D-l Shery, sau mai bine zis moș Shery, cum îl numeau țăranii de pe vremea când era ca ei, își încălzea picioarele la focul din cămin, care arde prin partea locului în toate anotimpurile.

Era un om de ispravă acest Shery, în puteri încă, îmbrăcat după cum era obiceiul, în surtuc înflorat. Bătrânul purta coadă, rămășiță prețioasă a vremurilor trecute. Berri suferind mai puțin ca celelalte localități influența civilizației, moda se mai păstra printre locuitorii cu bună stare. Domnul Shery a păstrat-o cu toate mofturile Athenalsei și era poate singura voie pe care bunul tată nu i-a satisfăcut-o.

— Haide, mamă! zise Athenaâs potrivindu-și agrafa de aur a cordonului. N-ai mai terminat cu rățuștele? Nici nu te-ai îmbrăcat… Când o să mai plecăm?

Răbdare, mititico! răspunse mama. Am destulă vreme să mă îmbrac. Nu-mi trebuie atât cât îți trebuie ție, fata mea. Nu mai sunt tânără, cu toate că pe atunci n-aveam nici timpul, nici putința să mă gătesc. Hei, nu-mi petreceam două ceasuri dinaintea oglinzii!

Mamă, îmi faci mustrări? zise fata morocănoasă.

Nu, draga mamei. Petreci, fă-te frumoasă; tu ai avere; bucură-te de munca părinților tăi. Noi suntem prea bătrâni, să mai putem petrece… Și-apoi când te-ai deprins ca mine, nu te mai schimbi. Aș putea prea bine să pun o slugă să facă treaba, dar nu sunt liniștită până nu orânduiesc cu mâna mea. Tu, însă, fii cucoană, fiica mea, pentru asta ai fost crescută. Tatăl tău o vrea. Tu nu ești de nasul unui căruțaș; bărbatul care te-o lua, trebuie să-ți găsească mâna albă și moale.