Pâinea vesnică

I. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE.

Într-o seară de toamnă, un pricăjit barcaz pescăresc se apropia încet de insula Föhr din arhipelagul Frisicelor de Nord, aproape de coasta Germaniei. Vântul năprasnic de miazănoapte împroșca pe pescari cu stropi reci ca gheața. Chipurile învinețite de frig ale oamenilor erau mohorâte: se întorceau cu năvoadele aproape goale.

— Să știi că vine iarna înainte de soroc, mormăi un pescar bătrân, pufăind din pipa-i scurtă.

— Așa se pare, îi dădu dreptate altul mai tânăr și, după o scurtă tăcere, adăugă:

— Iar i-au furat năvodul lui Karl. Un năvod nou-nouț.

Cuvintele aruncate în treacăt de un tânăr le dădură ghes la vorbă. Oamenii se tot întrebau cine poate fi hoțul.

— Eu unul zic că-i Hans, afirmă tânărul cu convingere.

— Hans? Fugi de aici! Se mirară ceilalți.

Hans era un moșneag hodorogit, deșirat și slab de-l bătea vântul. Locuia singur cuc în clădirea veche și părăsită a farului.

— Hans ăla care abia își târăște picioarele?! Pe ce dovadă te bizui?

— Dovadă? N-ați văzut și voi că, de la o vreme, Hans se îngrașă mereu?

Era adevărat. De câteva săptămâni Hans se îngrășase într-atât că uimise tot satul.

— Cică ar fi găsit o comoară pe care a aruncat-o marea pe țărm. Când primește omul un dar ca ăsta nu-i de mirare să pună osânză pe el, spuse bătrânul pescar, dus pe gânduri.

— Ei aș! Pun rămășag că-i altceva la mijloc. Hans face contrabandă.

— Ascultați-mă pe mine, stărui tânărul. Hans s-a îmbuibat din banii luați pe peștele și năvoadele pe care ni le șterpelește. Știți și voi că se întâmplă s-o ia razna în toiul nopții. Unde se duce? Ce trebușoare învârtește? Mie toate astea nu-mi miros a bine.

Cu toate că unii mai puneau la îndoială spusele tânărului, era limpede că pescarii cam intraseră la bănuieli. Și când barcazul acostă în dreptul farului, cineva azvârli o vorbă:

— Ce-ar fi, fraților, să trecem pe la Hans? O să stăm puțin la căldurică. Cine știe, poate o să-l tragem și de limbă…

— Asta da! Se bucură tânărul, dând zor cu descărcatul peștelui și cu strânsul năvoadelor.

Ferestruica farului era luminată. Bătrânul Hans nu se culcase încă. Îi primi cu brațele deschise și-i pofti să se încălzească lângă o vatră dărăpănată.

— Ei, v-a mers pescuitul? Întrebă bătrânul, frecându-și mâinile cu vine groase și degete închircite.

— A mers pe dracu! Făcu tânărul pescar. Înfuriat de ghinionul ce-i urmărea și de vremea păcătoasă, abia aștepta să-și verse năduful pe cineva. Știi, nene Hans, mă uit la matale și mă întreb: ce face omul ăsta de pune într-una osânză pe el?

Moșneagul zâmbi cu un aer stingher.

— Și tu te-ai îngrășat, Ludwig.

— Eu? Păi când omul vinde peștele pe care l-a prins cu mâna lui, nu-i nici o mirare să arate mai acătării. Dar cum faci matale de te îngrași fără sa muncești? Hai, destăinuiește-ne și nouă secretul. Ne-ar plăcea mai mult să ne întindem oasele la căldurică în loc să rătăcim pe mare. Că toată agoniseala noastră sunt reumatismele…

Era vădit că Hans începuse să nu se simtă în apele lui. Se zgribulea ca de frig, frecându-și într-una mâinile. Toți observaseră tulburarea bătrânului. Chiar și cei care adineauri avuseseră îndoieli, acum începură să-l privească cu ochi bănuitori.

— N-ar strica să-i facem o percheziție, șopti roșcovanul Fritz unui alt pescar, îl iau eu mai pe departe. Las' pe mine! Apoi, către Hans:

— Cum de nu ți-e frică să stai în hardughia asta? Dacă se opintește bine vântul de la nord-est, zob te face.

— Nu-i nimic. Zidurile sunt groase. Cât mai am eu de trăit, or ține și ele.

— Dar dacă se prăbușesc peste tine? Nu se lăsă Fritz. Ție poate nu-ți pasă, că ți-ai trăit traiul, dar pe noi or sa ne tragă la răspundere. Că de ce n-am luat măsuri! Află că n-am chef să înfund pușcăria din pricina ta. Trebuie să cercetăm bine toată clădirea.

— Zău că nu merită! Bâigui bătrânul. Își dădea tot mai limpede seama că pescarii nu veniseră aici de florile mărului. Dar dacă țineți morțiș, întoarceți-vă mâine. Tot e mai bine să cercetați pe lumină.

— De ce să amânăm pe mâine ce putem face azi?

— Cine știe ce nenorocire se mai poate întâmplă pe scările astea care abia se mai țin. Ce-i atâta zor? Așa cum am locuit aici cincizeci de ani, o să mai stau o noapte.

Ludwig, care pricepuse încotro bate Fritz, se vârî și el în vorbă.

— Aprinde un felinar!

— Cum să-l aprind, păcatele mele, dacă n-am ulei?

Fritz însă, care prinsese să cotrobăiască prin încăperea rotundă, găsise și una și alta.

— Ține felinarul. Uite și uleiul. Ce-mi umbli cu cioara vopsită, moșule?

Nici nu apucară să se dumirească bine, că Fritz și turnase ulei și aprinsese felinarul.

— Haidem!

Se ridicară cu toții și se luară după Fritz. Oftând și târându-și picioarele, Hans îi urmă. La lumina chioară a felinarului, urcară treptele umede și tocite ale scării în spirală.