Traficantul de aer

I. MELEAGURI BLESTEMATE

„Meleaguri blestemate!” a spus scriitorul V. G. Korolenko despre ținutul Turuhansk. Acest calificativ se potrivește cât se poate de bine și Iakuției. O vegetație săracă, posomorâtă; în locurile ferite de vânt, cedrii slăbănogi, plopi și mesteceni strâmbi; mai departe spre miazănoapte, tufișuri rahitice, mesteceni târâtori, arini cu ramurile întinse pe pământ, iarbă neagră; iar mai departe – smârcuri și mușchi. Când te uiți la acești copaci și arbuști pirpirii, prăpădiți, care se lipsesc nevolnici de pământ, ai impresia că aceste plante nenorocite ar dori să se ascundă undeva în țărână ca să se pună la adăpost de vânturile înghețate, să nu mai vadă aceste „meleaguri blestemate”, unde i-a aruncat soarta vitregă. Și de-ar fi după vrerea lor, și-ar smulge din pământul înghețat rădăcinile răsucite și s-ar târî departe spre miazăzi, spre ținuturile calde, cu soare binefăcător, unde suflarea vântului e ca o mângâiere… Dar copacii sunt condamnați să moară acolo unde se nasc; tot ce pot face este să se plece cât mai mult sub loviturile vântului așteptând să li se împlinească destinul.

Copacii, dar nu omul. Omul își alege singur calea și soarta: părăsește ținuturile calde, însorite, intimitatea căminului și, dornic de luptă, pornește spre locuri necunoscute, vitrege, ca să biruie natura sau să cadă răpus pe pământul rece, lângă mesteacănul sfrijit, strâmb…

Aceste gânduri triste m-au năpădit fără veste, pe când înaintam anevoie cu ajutorul și călăuza mea, iakutul Nikola, de-a lungul fluviului Iana. Baza expediției noastre se afla în „capitala” Iakuției, Verhoiansk, orășel a cărui populație ar putea încăpea prea bine într-o singură casă de mărime mijlocie din Moscova.

Ca aspect Verhoianskul a rămas același cum a fost cu ani și ani în urmă: câteva zeci de case de lemn, în cea mai mare parte neînvelite și tot atâtea iurte risipite în dezordine pe ambele maluri ale fluviului Iana, într-o depresiune mlăștinoasă, inundabilă, presărată cu bălți întinse. Aproape în fața fiecărei case e o balta „proprie”, dar apa ei e tulbure, nu se poate bea și localnicii sunt nevoiți să-și facă rezerve de gheată ca să aibă apă de băut peste an. Când vii pentru prima oară în acest oraș, ai impresia că firmele instituțiilor guvernamentale sovietice, ale magazinelor organizației comerciale din Iakuția și ale diferitelor cooperative sunt singurele semne ale timpurilor noi.

Toate instrumentele mele complicate și scumpe barografele Richard, microbarografele, anemometrele și barometrele, le-am lăsat la Verhoiansk. N-am luat cu mine decât un mic barometru, un termometru și o giruetă destul de rudimentară, spre marea bucurie a lui Nikola. Pentru el girueta nu era decât o jucărie amuzantă de felul micilor mori de vânt cu care se joacă copiii.

Expediția noastră, al cărei conducător eram, a primit misiunea de a studia condițiile meteorologice de la Polul frigului care se afla prin împrejurimile Verhoianskului, și în special de a cerceta de ce s-a schimbat direcția vânturilor.

De la un timp, meteorologii au observat un fenomen ciudat: alizeele și musonii au început să-și schimbe direcția. În zona ecuatorială vânturile care suflă de obicei de la est spre ecuator au început să se abată spre miazănoapte, și cu cât înaintam spre nord, această abatere era mai accentuată. Cu ajutorul hărților sinoptice1 s-a constatat că în regiunea Verhoianskului se formase un centru spre care se scurgeau vânturile asemenea unor raze ce se strâng într-un focar uriaș. Toate acestea au dus la schimbarea – ce-i drept nu prea mare – a temperaturii medii: la ecuator ea a scăzut întrucâtva, iar la nord dimpotrivă, a crescut. Acest fenomen era o urmare firească a faptului că vânturile reci care bat dinspre Polul Sud au început să se îndrepte spre ecuator, iar vânturile calde, ecuatoriale – spre miazănoapte. S-au observat și alte fenomene bizare, care deocamdată au fost înregistrate numai de aparatele de mare precizie și de câțiva ingineri care supravegheau funcționarea unor mașini pneumatice. Aceste observații dovedeau că presiunea atmosferică scăzuse ușor. Același lucru îl arătau și observațiile din care reieșea că a slăbit intensitatea sunetului, în special la mare înălțime (piloții se plângeau de rateuri la motor chiar la o înălțime de 2000 de metri.

Pare-se că deocamdată oamenii și animalele nu simțeau și nu observau nimic primejdios sau vătămător în aceste tulburări. Dar oamenii de știință care stăteau de veghe în fața aparatelor erau îngrijorați și, nedorind deocamdată să alarmeze opinia publică, căutau să lămurească cauzele acestor fenomene ciudate Mi-a revenit și mie cinstea să particip la aceste lucrări.

Și în timp ce, la Verhoiansk, intendentul expediției noastre făcea ultimele pregătiri și cumpăra cai și câini, am hotărât să plec fără nici un bagaj ca să precizez itinerariul expediției. La această latitudine vântul suflă dinspre vest și est, puternic și uniform, așa încât mă puteam orienta destul de bine și cu instrumentele mele mai simple. Ne-am îndreptat spre lanțul munților Verhoiansk.

Tovarășul meu de drum și călăuza mea, Nikola, era un iakut tipic: brațe subțiri și lungi, picioare scurte și strâmbe, mișcările încete și greoaie. Visa să nu facă nimic, să mănânce mult și să se îngrașe. Dar în ciuda acestui „ideal” era vrednic și conștiincios și putea parcurge kilometri fără să obosească. Natura îl înzestrase cu un optimism viguros, fără de care Nikola n-ar fi putut rezista pe aceste „meleaguri blestemate”. De altfel pentru Nikola locu-i natal nu era de loc blestemat: dacă ai fi stat să-l asculți, pe tot pământul nu exista un loc mai bun ca Iakuția și Nikola n-ar fi schimbat mușchii și mestecenii strâmbi din acest ținut pentru palmierii superbi din sud.