Psihoterapie,notiuni introductive

CUPRINS:

I. CARACTERIZARE GENERALĂ A DOMENIULUI PSIHOTERAPIEI.

I.1. Definirea domeniului psihoterapiei.

I.2. Distincția dintre asistența psihoterapeutică de specialitate și sprijinul afectiv necalificat.

I.3. Distincția dintre psihoterapie și consiliere psihologică.

I.4. Categoriile profesionale abilitate pentru a practica psihoterapia.

I.5. Principii etice și deontologice ale profesiei de psihoterapeut.

I.6. Obiectivele psihoterapiei.

I.7. Evaluarea în psihoterapie.

Rezumat.

Concepte-cheie.

Extinderi

Codul deontologic al sindicatului național francez al practicienilor în psihoterapie

Codul etic al Federației Române de Psihoterapie – proiect.

Întrebări pentru cursanți.

Bibliografie.

II. FACTORII CARE INTERVIN ÎN DERULAREA PROCESULUI PSIHOTERAPEUTIC

II.1. Elemente comune care caracterizează desfășurarea procesului psihoterapeutic.

II.2. Compatibilitatea terapeut-client.

II.3. Adaptarea tipului de abordare psihoterapeutică la problematica clientului.

II.4. Influențele socio-culturale asupra reușitei psihoterapiei.

II.5. Importanța mediului familial de proveniență al pacientului în desfășurarea procesului terapeutic

II.6. Calitățile psihoterapeutului eficient.

II.7. Categoriile de probleme cu care se confruntă psihoterapia.

Rezumat.

Concepte-cheie.

Extinderi.

Cunoașterea și respectarea propriilor limite – calitate esențială a psihoterapeutului eficient.

Întrebări pentru cursanți.

Bibliografie.

III. DEMERS ISTORIC ASUPRA ORIGINILOR ȘI PRIMELOR INTERVENȚII ÎN SCOP PSIHOTERAPEUTIC.

III.1. Preocupările pentru starea de sănătate mentală și primele forme de intervenție terapeutică.

III.2. Terapiile primitive-tradiționale.

III.3. Contribuția lui Hippocrate și Galenus la înțelegerea unității indisolubile dintre fizic și psihic

III.4. Epoca medievală

III.5. Primele încercări de tratare sistematică a bolnavilor psihici.

III.6. Hipnoza și tehnicile sugestive ca modalități inițiale de intervenție psihoterapeutică.

III.7. Secolul XX și afirmarea științifică a psihoterapiei.

III.8. Sigmund Freud și psihanaliza.

III.9. Orientarea analitică (dinamică) în psihoterapie.

III.10. Orientarea comportamentală – o reacție față de psihoterapiile dinamice

III.11. Constituirea și dezvoltarea orientării umanist-experiențialiste

III.12. Psihoterapeuții cu formare eclectică.

Rezumat.

Concepte-cheie.

Extinderi

Concluzii posibile asupra specificului psihoterapiei

Tulburările psihice și psihoterapia secolului XXI

Scurt istoric al psihoterapiei în România.

Întrebări pentru cursanți.

Bibliografie.

IV. ORIENTAREA ANALITICĂ (DINAMICĂ) ÎN PSIHOTERAPIE.

IV.1. Psihanaliza clasică freudiană.

Fundamentare teoretică.

Tehnicile specifice psihanalizei clasice.

IV.2. Analiza jungiană.

Fundamentare teoretică.

Tehnici jungiene de interpretare a simbolurilor.

IV.3. Alte terapii de orientare dinamică.

Psihologia individuală a lui Alfred Adler.

Melanie Klein și teoria relațiilor obiectuale.

Modificări sub aspect metodologic.

Rezumat.

Concepte-cheie.

Extinderi.

Mecanismele de apărare.

Complexul Oedip.

Dinamica psihică în concepția jungiană.

Întrebări pentru cursanți.

Bibliografie.

V. ORIENTAREA COMPORTAMENTALĂ ÎN PSIHOTERAPIE.

V.1. Psihoterapia comportamentală.

Fundamentare teoretică.

Tehnici specifice psihoterapiei comportamentale.

V.2. Psihoterapiile cognitiv-comportamentale.

Fundamentare teoretică.

Tehnici specifice terapiei cognitiv-comportamentale.

V.3. Terapiile sugestive și hipnoterapia.

Rezumat.

Concepte-cheie.

Extinderi.

Psihoterapia prin intervenție paradoxală.

Sisteme de relaxare: relaxarea analitică (Jacobson), antrenamentul autogen (Schultz)

Întrebări pentru cursanți.

Bibliografie.

VI. ORIENTAREA UMANISTEXPERIENȚIALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE

VI.1. Specificul orientării umanist-experiențialiste.

VI.2. Psihoterapia centrată pe client (Carl Rogers)

Fundamentare teoretică.

Relația terapeutică rogersiană și tehnici utilizate în terapia centrată pe client.

VI.3. Psihodrama clasică moreniană.

Fundamentare teoretică.

Instrumente metodologice și tehnici psihodramatice.

VI.4. Psihoterapia existențială.

Fundamentare teoretică.

Preocupările ultime ale existenței – concept central al psihoterapiei existențiale în concepția lui Irvin Yalom.

Rezumat.

Concepte-cheie.

Extinderi.

Analiza tranzacțională (Eric Berne)

Întâlnire cu psihodrama clasică.

Întrebări pentru cursanți.

Bibliografie.

VII. PSIHOTERAPIA DE GRUP – O COMPLETARE VIABILĂ A PSIHOTERAPIEI INDIVIDUALE

VII.1. Caracteristicile terapiei de grup.

VII.2. Două exemple de abordare psihoterapeutică de grup.

Grupul de întâlnire (psihoterapia centrată pe grup)

Gestalt terapia.

VII.3. Terapia de familie și terapia de cuplu.

VII.4. Echipa terapeutică.

Rezumat.

Concepte-cheie.

Extinderi.

Maniera experiențială de lucru cu grupuri de dezvoltare personală.

Întrebări pentru cursanți.

Bibliografie.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.

I. CARACTERIZARE GENERALĂ A DOMENIULUI PSIHOTERAPIEI.

I.1. Definirea domeniului psihoterapiei.

Unul dintre domeniile de activitate care a luat amploare în ultimele decenii, mai ales în țările dezvoltate, este cel al cercetării și intervenției psihologice. Definiția acestei profesii stabilită de Oficiul Internațional al Muncii descrie psihologul ca cel care „studiază comportamentul uman, procesele mentale și investighează, recomandând căi de soluționare, probleme psihologice din domeniul medicinii, educației și industriei; concepe și efectuează experimente și observații asupra oamenilor și animalelor pentru a măsura caracteristici mentale și fizice; analizează efectele eredității, mediului sau altor factori asupra gândirii și comportamentului indivizilor; desfășoară activitate de diagnoză, terapie și prevenire a tulburărilor emoționale și de personalitate, precum și a fenomenelor de inadaptare la mediul social și profesional; elaborează și aplică teste pentru măsurarea inteligenței, abilităților, aptitudinilor și a altor caracteristici umane, interpretează datele obținute și face recomandările pe care le consideră necesare; se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei cum sunt diagnoza și tratamentul deficiențelor mentale, problemele specifice procesului educațional și al dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin industrial sau profesional cum sunt cele legate de selecția și orientarea profesională, antrenarea profesională.” (International Standard Classification of Occupation, 1969). Definiția este largă și încearcă să acopere direcțiile principale în care psihologia își dovedește utilitatea. Pe de altă parte, se accentuează în principal activitatea de cercetare și de elaborare teoretică a psihologului (care studiază, investighează, concepe și efectuează experimente și observații, analizează efectele, elaborează și aplică teste, interpretează datele și face recomandări) și se menționează sumar activitățile de intervenție practică, concretă care se pot desfășura în diferite contexte (medical, educațional, industrial, asistența deficienților mintali etc.). Această focalizare asupra funcțiilor investigative și de teoretizare ale psihologului ni se pare firească pentru un domeniu nou apărut în rândul științelor și care are ca preocupare inițială circumscrierea domeniului său de studiu. Subiectul uman este însă de o complexitate și de o diversitate ce nu permit decât arareori utilizarea de metode de investigare obiective și formularea de legi general valabile. Acesta credem că este unul dintre motivele principale pentru care în ultimele decenii scoaterea psihologului din bibliotecă și din laborator și intrarea sa în contact cu viața reală a „subiecților” săi a devenit o necesitate. Activitatea practică-aplicativă se dovedește o sursă de informații și de date extrem de prețioase pentru elaborarea unei concepții despre om și, în același timp, răspunde nemijlocit cererii de asistență și intervenție psihologică.

Una dintre ramurile aplicative ale psihologiei care s-a dezvoltat, alături de psihopatologie, la confluența dintre psihologie și psihiatrie este psihoterapia. Inițial psihoterapia a fost concepută ca o modalitate de intervenție terapeutică adresată bolnavilor psihici din clinicile și secțiile de psihiatrie, complementară tratamentului medicamentos aplicat de medic. Evoluția în secolul XX a acesteia a însemnat discernerea afecțiunilor psihice în care psihoterapia se dovedește eficientă, elaborarea de metodologii de intervenție psihoterapeutică variate, formarea de psihoterapeuți specializați și, poate cel mai important, extinderea intervenției psihoterapeutice și în afara secțiilor de psihiatrie. Actualmente, o direcție importantă în progresul psihoterapiei constă în utilizarea sa în domeniul sănătății mentale ca modalitate de autocunoaștere, de optimizare personală și de rezolvare a unor probleme personale sau relaționale care nu au intensitate psihotică ori nevrotică (așa încât putem vorbi despre o așa-numită „psihoterapie a normalului”). Psihoterapia poate fi definită din cel puțin două perspective:

Ca o relație interpersonală între pacientul (clientul)[1] care suferă de o tulburare psihică în legătură cu care solicită ajutor și terapeutul care posedă aptitudinile și pregătirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic. Este o relație de îngrijire profund umană, de încredere, de respect reciproc în care ambii participanți sunt motivați pentru reducerea suferinței pacientului prin interacțiuni conștiente, stabilite în urma unui acord terapeutic;

Ca formă de tratament psihologic care presupune o acțiune psihologică sistematică, structurată, planificată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicată deliberat de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului.

I.2. Distincția dintre asistența psihoterapeutică de specialitate și sprijinul afectiv necalificat.

În zilele noastre psihoterapia a devenit un domeniu care suscită un viu interes atât pentru tinerii care se gândesc la o viitoare profesie, cât și pentru cei care vizează o reconversie profesională. Pe de altă parte, tot mai multe persoane care se simt derutate, nemulțumite, îngrijorate, care traversează o situație dramatică, se gândesc în zilele noastre să apeleze la un psihoterapeut. Această profesie atrăgătoare și promițătoare atât pentru viitorul practician, cât și pentru beneficiar, este încă puțin cunoscută în societatea noastră și adeseori reprezentarea sa este viciată de prejudecăți și idei eronate. Privită uneori cu speranță și încredere ca un panaceu universal, alteori cu suspiciune și teamă ca un mijloc de manipulare, percepută adeseori distorsionat din cauza noutății acestui domeniu și a lipsei de informație, psihoterapia este în fapt una dintre ramurile psihologiei aplicative care a apărut ca răspuns la o serie de nevoi psihice specifice omului epocii noastre.

Din cauza lipsei de informare și de popularizare a ofertei psihoterapeutice, de multe ori se pune semnul egalității între asistența psihoterapeutică specializată și sprijinul afectiv oferit de un prieten, sfaturile doctorului care acompaniază asistența medicală sau îndrumarea religioasă oferită de preot. În toate aceste cazuri este vorba de problemele emoționale ale celui aflat în suferință, dar cărora li se răspunde diferit, în funcție de persoana la care apelează. Prietenul, medicul de diverse specialități, preotul sau alte persoane bine intenționate realizează un fel de consiliere empirică, de bun simț, care-l poate ajuta realmente, în unele momente, pe cel tulburat emoțional. Psihoterapia însă, ca demers științific sistematizat, având la bază un sistem conceptual bine pus la punct și presupunând o pregătire teoretică și practică structurată, nu poate fi aplicată decât de către un psihoterapeut calificat, care a parcurs etapele formării într-o școală psihoterapeutică și a beneficiat el însuși de o terapie (analiză) personală. În cazul psihoterapiei este vorba despre o abordare țintită, în cunoștință de cauză, a perturbărilor emoționale și de o tratare deliberată și planificată a acestora.