Al doilea cerc de putere (The Second Ring of Power)

CUPRINS:

Prefață/7

1 Transformarea donei Soledad/9

2. Surioarele Dona/69

3. LaGorda/110

4. Genarii/164

5. Arta de a visa/214

6. A doua atenție/269

PREFAȚĂ.

Scena ultimei mele întâlniri cu don Juan și don Genaro fusese un vârf de munte plat și pustiu din marginea vestica a masivului Sierra Madre, în Mexicul Central Cu noi erau și ceilalți doi ucenici, Pablito și Nestor. Solemnitatea și scopul faptelor petrecute acolo nu au lăsat nici un dubiu asupra faptului că ucenicia noastră ajunsese Ia punctul final și că îi vedeam pe don Juan și don Genaro pentru ultima oară. Spre sfârșit, ne-am luat rămas-bun, apoi eu și Pablito am sărit împreună de pe vârful muntelui în abis.

Privitor la acest salt, don Juan îmi dezvăluise un principiu fundamental pentru tot ce avea să se întâmple. Astfel, după saltul în abis, voi deveni percepția pură și mă voi mișca înainte și înapoi între cele două realități inerente ale creației, tonalul și nagualul, în timpul saltului, percepția mea a trecut prin șaptesprezece transformări elastice între tonal și naguaL Când mă mișcăm în nagual, percepeam o dezintegrare a corpului. Nu puteam gândi sau simți în mod coerent și unificat, așa cum o fac de obicei, dar totuși gândeam și simțeam într-un fel în mișcările mele în tonal reveneam la unitate. Eram iar eul meu întreg. Percepția mea avea coerența. Aveam viziuni ordonate. Forța lor de constrângere era atât de intensă, natura lor atât de reală, complexitatea lor atât de vastă, încât nu am fost în stare să mi le explic în mod satisfăcător Natura lor nu-mi permitea să le includ în categoriile de viziuni sau vise intense, nici chiar în domeniul halucinațiilor.

După ce am examinat și am analizat în cea mai perfectă și atenta manieră sentimentele, percepțiile și interpretările acelui salt în abis, am ajuns la concluzia că nu puteam crede, în mod rațional, că saltul avusese loc cu adevărat. Și totuși, o altă parte din mine insista asupra sentimentului că am sărit cu adevărat.

Don Juan și don Genaro nu mai sunt de găsit, iar absența lor a creat în mine o cerință imperioasă de a trece la ordonarea aparentelor contradicții.

Am revenit în Mexic ca să-i revăd pe Pablito și Nestor, să le cer o mână de ajutor în rezolvarea conflictelor mele. Dar cele petrecute în această excursie nu pot fi calificate altfel decât ca un asalt final asupra rațiunii mele, ca un atac concentrat, pus la cale de către însuși don Juan. Ucenicii lui, conduși chiar fără ca el să fi fost acolo, au demolat în câteva zile, în mod metodic și precis, până și ultimele bastioane ale rațiunii mele, în aceste câteva zile, ei mi-au dezvăluit unul din cele două aspecte practice ale lor, arta de a visa, care este subiectul acestei cărți.

Arta stalking1-ului, celălalt aspect practic al artei lor și, totodată, piatra de temelie a învățăturilor lui don Juan și don Genaro, ea mi-a fost prezentată în timpul unor vizite ulterioare, constituind de departe cea mai complexă parte a existenței lor în lume ca vrăjitori.

1 Termenii ro stalk, staâker, stzrfking definesc acțiunea, sau pe cel care o îndeplinește, de a vâna stând la pândă, a da târcoale. în continuare va fi folosit termenul englez, care se va evidenția de context (n.tr.).

1. Transformarea donei Soledad.

Am avut dintr-odată o presimțire că Pablito și Nestor nu erau acasă. Certitudinea mea era atât de profundă, încât am oprit mașina. Eram acolo unde asfaltul se termina brusc și voiam să mă hotărăsc dacă să-mi continui sau nu drumul lung și dificil în ziua aceea, întrucât urma o porțiune de drum prost cu pietriș și abrupt care ducea la casa lor, aflată în munții din Mexicul Central, Am coborât geamul portierei. Era răcoare și bătea vântul. Am ieșit să mă destind. Tensiunea orelor întregi de condus îmi încordase gâtul și spatele. M-am dus până la marginea drumului pavat. Pământul era moale de la o ploaie de dimineață. Ploaia continua încă pe versanții sudici ai munților, la mică distanță de locul în care mă aflam. Dar chiar în fața mea, spre est și nord, cerul era limpede. în anumite puncte ale drumului se vedeau piscurile strălucind în depărtare.

Am stat puțin pe gânduri, apoi m-am decis să mă întorc în oraș, deoarece o senzație specială îmi spunea că acolo îl voi găsi pe don Juan, în piață, în definitiv, încă de la începutul asocierii noastre, procedasem întotdeauna așa, și îl găseam în piață. De obicei, dacă nu era în Sonora, plecam spre Mexicul Central și mergeam în piața acelui oraș, iar, mai devreme sau mai târziu, don Juan apărea. Cel mai mult l-am așteptat doua zile. Eram atât de obișnuit să-1 găsesc astfel, încât eram absolut sigur că lucrurile se vor petrece ca de obicei.

Am așteptat toată după-masa în piață. M-am plimbat în sus și în jos, făcându-mă că vreau să cumpăr ceva. Apoi am așteptat în parc. La asfințit, am știut că nu va veni. Am avut apoi senzația clară că fusese acolo, dar că plecase. M-am așezat pe o bancă în parc, acolo unde obișnuiam să stăm, și am încercat să-mi analizez sentimentele. Când intrasem în oraș, fusesem sigur că don Juan era acolo, pe străzi. Ceea ce am simțit era mai mult decât amintirea nenumăratelor dăți când l-am găsit acolo; corpul meu știa că îl caut. Dar apoi, după ce m-am așezat pe bancă, m-a cuprins un alt tip de certitudine ciudată. Știam că nu mai este acolo. Plecase, și eu nu-1 găsisem.

După o vreme, am renunțat la disecarea propriilor gânduri. Am simțit ca acel loc începea să mă afecteze. Deveneam irațional; asta mi se întâmpla întotdeauna după ce stăteam câteva zile în împrejurimi.

M-am dus la hotel să mă odihnesc câteva ore și apoi am ieșit să mă plimb pe străzi. Sentimentul pe care-1 avusesem în dupâ-a-miaza aceea, anume câ-1 voi găsi pe don Juan, dispăruse. Am renunțat. M-am întors la hotel pentru a-mi petrece noaptea acolo.

Dimineața, înainte de a mă îndrepta spre munți, am dat o tură cu mașina pe străzile principale, dar ceva îmi spunea că e în zadar. Don Juan nu era acolo.

Am avut nevoie de toată dimineața pentru a ajunge în orășelul în care locuiau Pablito și Nestor, Am sosit pe la prânz. Don Juan mă învățase să nu intru direct în oraș, pentru a evita curiozitatea privitorilor. De câte ori ajungeam acolo, coboram de pe șosea, exact înaintea orașului, pe un teren plat, unde tinerii jucau de obicei fotbal. Drumul era destul de îngust, cât o potecă îndeajuns de lată pentru a putea merge pe acolo cu mașina, și trecea pe lângă casele lui Pablito și Nestor, aflate la picioarele dealurilor, în sudul orașului. Cum am ajuns la marginea câmpu-lui, am constatat că poteca devenise un drum pietruit.

Stăteam pe gânduri dacă s-o iau spre casa lui Nestor sau spre a lui Pablito. Sentimentul că ei nu erau acolo persista; știam că Nestor locuia singur, în timp ce Pablito stătea împreună cu mama sa și cele patru surori. Chiar dacă nu l-aș fi găsit acolo, femeile m-ar fi putut îndruma, în timp ce m-am apropiat de casă, am băgat de seamă că drumul ce ducea din șosea la casă fusese consolidat. Părea ca pământul e tare și, deoarece era destul spațiu, am condus aproape de intrare. Casei de chirpici i se adăugase o nouă verandă cu acoperiș de țiglă. Nu se auzea lătrând nici un câine, dar am văzut unul enorm, stând calm în spatele unei zone îngrădite, observându-mă cu atenție, Câțiva pui de găină, aflați în fața casei, s-au îndepărtat piuind. Am oprit motorul și mi-am întins mâinile deasupra capului. Corpul mi-era înțepenit.

Casa părea pustie. Mi-a trecut prin cap că, probabil, Pablito și familia lui s-au mutat în altă parte. Deodată, ușa din față s-a deschis și a apărut mama Iui Pablito, ca și cum ar fi împins-o cineva. A privit câteva clipe la mine, absentă. în timp ce coboram din mașină, părea că m-a recunoscut. Un tremur grațios i-a străbătut corpul și a venit alergând spre mine. Credeam că dormise și o trezise zgomotul mașinii, iar când a ieșit să vadă ce se întâmpla, la început n-a știut cine eram. Văzând-o pe bătrâna alergând spre mine, am zâmbit, Când s-a apropiat, m-a cuprins îndoiala. Se mișca puțin cam sprinten și nu semăna nicidecum cu mama lui Pablito.

— Ia te uită, ce surpriză! a exclamat ea.

— Dona Soledad? am întrebat, neîncrezător.

— Nu mă recunoști? m-a întrebat ea, râzând.

Am făcut câteva comentarii stupide despre agilitatea ei surprinzătoare.

— De ce mă tot privești ca pe o femeie bătrână și neajutorată? a reluat ea, privindu-mă cu un aer de falsa provocare.