Arta visatului (The Art of Dreaming, 1993)

NOTA AUTORULUI.

În ultimii douăzeci de ani am scris o serie de cărți despre ucenicia mea pe lângă un vrăjitor indian Yaqui din Mexic, don Juan Matus. Am explicat în cărțile respective că acesta m-a învățat vrăjitoria, dar nu în sensul în care este aceasta înțeleasă în contextul vieții noastre cotidiene – ca folosire a forțelor supranaturale asupra celorlalți sau invocare a spiritelor prin farmece, descântece ori ritualuri pentru a produce efecte supranaturale. Pentru don Juan, vrăjitoria însemna acțiunea de concretizare a unor principii specifice teoretice și practice privind natura și rolul percepției în modelarea universului ce ne înconjoară.

Respectând sugestia lui don Juan, am evitat folosirea termenului de șamanism – o categorie ce ține de antropologie – pentru a caracteriza știința lui. Am denumit-o tot timpul, așa cum o denumea el însuși: vrăjitorie. Totuși, la o analiză mai atentă, mi-am dat seama că acest termen face să pară și mai confuze fenomenele și așa enigmatice pe care mi le-a prezentat în învățăturile sale.

În lucrările de antropologie, șamanismul este definit ca sistem de credințe al unor popoare indigene din nordul Asiei – răspândit și printre unele triburi băștinașe indiene din America de Nord – care susține că suntem înconjurați de o lume nevăzută de forțe spirituale ancestrale – bune și rele – și că aceste forțe pot fi invocate și controlate prin acțiunile practicanților, care sunt intermediari între tărâmul naturalului și cel al supranaturalului.

Don Juan era, într-adevăr, un intermediar între lumea obișnuită a vieții cotidiene și o lume nevăzută, pe care nu o numea supranaturală, ci a doua atenție. Rolul său, ca profesor, era să-mi facă această structură accesibilă. Am descris în lucrarea mea anterioară metodele lui de predare în acest sens, ca și artele vrăjitorești pe care m-a învățat să le practic, cea mai importantă dintre ele numindu-se arta visatului.

Don Juan susținea că lumea noastră, pe care o credem unică și absolută, este doar o entitate dintr-un mănunchi de lumi succesive, aranjate ca foile unui bulb de ceapă. El afirma că, deși suntem pregătiți din punct de vedere energetic să percepem numai lumea noastră, avem totuși capacitatea de a accede la celelalte lumi, care sunt la fel de reale, unice, absolute și atotcuprinzătoare ca și lumea noastră.

Don Juan mi-a explicat că, pentru a putea percepe aceste lumi, nu numai că este necesar să dorim cu înfocare acest lucru, ci trebuie să avem și suficientă energie pentru a le accede. Existența lor este permanentă și independentă de conștiința noastră, spunea el, dar faptul că nu ne sunt accesibile este în totalitate consecința predeterminării noastre din punct de vedere energetic. Cu alte cuvinte, pur și simplu, numai datorită acestei predeterminări, suntem constrinși să credem că lumea vieții noastre cotidiene este singura lume posibilă.

Don Juan spunea că din convingerea că această predeterminare energetică se poate corecta, vrăjitorii din timpuri străvechi creaseră un set de metode menite să recondiționeze capacitățile noastre energetice de a percepe, numind acest set de metode – arta visatului.

Din perspectiva pe care mi-o oferă timpul scurs de atunci, îmi dau seama acum că cea mai adecvată definire a visatului făcută de don Juan a fost de a-l numi „poarta către nemărginire”. În momentul respectiv, eu am replicat că metafora aceea nu avea pentru mine nici un sens.

— Atunci să renunțăm la metafore, a consimțit el. Să zicem că visatul este maniera practică în care vrăjitorii fac ca visele obișnuite să aibă utilizare.

— Dar cum pot fi utilizate visele obișnuite? Am întrebat eu.

— Suntem mereu induși în eroare de vorbe, a spus el. În ceea ce mă privește, profesorul meu a încercat să-mi definească visatul, spunându-mi că este modul în care vrăjitorii spun noapte bună lumii. Desigur că încerca să-și ajusteze explicațiile în funcție de modul meu de a gândi. La fel procedez și eu cu tine. Cu o altă ocazie, don Juan mi-a spus: Visatul poate fi doar trăit ca experiență directă. Nu înseamnă numai să ai vise în somn. Nu înseamnă nici să visezi cu ochii deschiși, să-ți dorești sau să-ți imaginezi ceva. Prin intermediul visatului putem percepe alte lumi, pe care desigur că le putem descrie, deși nu putem descrie ceea ce ne face să le percepem. Dar putem simți cum visatul deschide aceste lumi pentru noi. Visatul pare a fi o senzație – un proces ce se desfășoară în corpul nostru, o stare conștientă în mintea nostră.

În cadrul învățăturilor sale, don Juan mi-a explicat, pe larg, principiile, argumentarea logică și utilizările practice ale artei visatului. Procesul de instruire se compune din două părți: una vizând procedeele practice de visat, iar cealaltă, explicarea acestor procedee la nivelul abstractizărilor. Metoda sa didactică era o combinație între a-mi suscita curiozitatea intelectuală cu principiile abstracte ale visatului și a mă îndruma să le găsesc rezolvarea în practică,.

Am scris deja despre toate acestea cât de amănunțit am putut. Am descris totodată mediul vrăjitoresc în care m-a plasat don Juan pentru a mă învăța arta lui. Interacțiunile mele din acest mediu m-au interesat în mod special, pentru că s-au petrecut în exclusivitate în cea de a doua atenție. Am interacționaț astfel cu cele zece femei și cinci bărbați, care făceau parte din grupul de vrăjitori al lui don Juan și cu cei patru tineri și patru tinere, care erau ucenicii săi.

Don Juan i-a adunat pe toți cei opt imediat după ce am venit în lumea lui. Mi-a precizat că aceștia formau un grup vrăjitoresc tradițional – o replică a grupului său – și că eu trebuia să-i conduc. Totuși, după ce a lucrat cu mine, și-a dat seama că eram altfel decât se aștepta. A explicat această deosebire în termenii unei configurații energetice, pe care o vedeau numai vrăjitorii: în loc să am patru compartimente de energie, așa cum avea el însuși, eu aveam numai trei. Această configurație, despre care el – în mod eronat – crezuse că este un defect ce poate fi corectat, mă făcea total necorespunzător pentru a interacționa cu cei opt ucenici sau a-i conduce, astfel că a devenit absolut necesar ca don Juan să constituie alt grup de persoane, cu structuri energetice mai apropiate de a mea.

Am scris pe larg despre toate aceste întâmplări. Totuși, n-am menționat niciodată cel de al doilea grup de ucenici: don Juan nu mi-a permis să o fac. A argumentat că aceștia făceau parte din domeniul meu de activitate și că înțelegerea pe care o aveam cu el era să scriu despre domeniul lui și nu despre al meu.

Cel de al doilea grup de ucenici avea un număr extrem de redus de membri – numai trei persoane: o visătoare, Florida Grau; un stalker, Taisha Abelar; și o femeie nagual, Carol Tiggs.

Interacționam între noi numai în cea de a doua atenție. În lumea de zi cu zi, nu aveam nici cea mai vagă idee unii despre alții. Dar, în termenii relației noastre cu don Juan, nu exista nimic vag; el a depus eforturi colosale să ne instruiască în mod egal pe toți. Totuși, către sfârșitul perioadei de instruire, când se apropia sorocul lui don Juan, presiunea psihologică exercitată de iminenta lui plecare a început să producă năruirea granițelor rigide ale celei de a doua atenții. Rezultatul a fost că interacțiunea noastră a început să se transfere în lumea cotidiană și ne-am întâlnit, evident, pentru prima dată.

Nici unul dintre noi nu știa, în mod conștient, nimic despre interacțiunea noastră profundă și intensă din cea de a doua atenție. Întrucât activam cu toții în domeniul studiilor teoretice, am fost mai mult decât șocați să constatăm că ne mai întâlniserăm. Desigur, această problemă a fost și continuă să fie pentru noi ceva cu neputință de admis la nivel intelectual și totuși, știm foarte bine că face parte integrantă din experiența noastră personală. Prin urmare, am ajuns la alarmanta constatare că psihicul uman este infinit mai complex decât ne-au făcut să credem raționamentele noastre practice sau științifice.

Cu o ocazie, i-am cerut lui don Juan, la unison, să clarifice impasul în care ne aflam. El ne-a spus că avea două alternative din punct de vedere al explicării fenomenului. Una era să se ocupe de raționalitatea noastră rănită, încercând să-i restabilească statutul prin a afirma că cea de a doua atenție este o stare de conștiință la fel de nereală ca elefanții zburători și că tot ce credeam noi că am trăit în acea stare este, pur și simplu, un produs al sugestiei hipnotice. Cealaltă alternativă era să explice cea de a doua atenție în felul în care o înțeleg vrăjitorii visători, drept o configurație energetică a stării conștiente.