Darul vulturului (Eagle's Gift)

CUPRINS:

Prolog/7

Partea întâi CELALALT EU

1. Fixarea celei de-a doua atenții/13

2. „Văzutul” împreună/32

3. Cvasiamintiri ale celuilalt eu/51

4. Trecerea granițelor afecțiunii/68

5. O hoardă de vrăjitori supărați/89

Partea a doua ARTA „VISATULUI”

6. Pierderea formei umane/113

7. „Visatul” împreuna/130 „

8. Conștiința dreapta și stângă/154

Partea a treia DARUL VULTURULUI

9. Regula Nagualului/175

10. Grupul de luptători ai Nagualului/192

11. Femeia Nagual/216

12. „Non-acțiunile” lui Silvio Manuel/233

13. Complexitățile „visatului”/249

14. Florinda/268

15. Șarpele cu pene/299

PROLOG.

Deși sunt antropolog, această lucrare nu este una de strictă antropologie; cu toate acestea, ea își are rădăcinile în antropologia culturală, pentru că a început cu ani în urmă, ca cercetare pe teren în această disciplină. Atunci eram interesat de studiul folosirii plantelor medicinale printre indienii din Medicul de sud-vest și de nord.

Cercetarea mea s-a transformat în altceva de-a lungul anilor, ca o consecința a inerției ei proprii și a propriei mele maturizări. Studiul plantelor medicinale a fost înlocuit de s&idiul unui sistem de credințe, care părea să traverseze granițele a cel puțin două culturi diferite.

Persoana responsabilă de această modificare de direcție a muncii mele a fost un indian Yaqui din Mexicul de nord, don Juan Matus, care mai târziu mi 1-a prezentat pe Genaro Flores, un indian Mazatec din Mexicul central, Amândoi erau practicanți ai unor cunoștințe vechi, care în zilele noastre sunt cunoscute ca vrăjitorie, magie, și considerate a fi o formă de știința medicală sau psihologică, dar care reprezintă de fapt o tradiție a unor practicanți extrem de aulodisciplinați și cu practici extrem de rafinate.

Cei doi au devenit mai degrabă profesorii mei decât furnizorii mei de informații, dar eu am continuat, într-un mod aleatoriu, să-mi privesc sarcina ca pe o muncă ținând de domeniul antropologiei; am petrecut ani întregi încercând să construiesc matricea culturala a acestui sistem, perfecționând o taxonomie, o schemă de clasificare, o ipoteză despre originea și propagarea lui. Toate au fost eforturi inutile, prin aceea că, în final, forțele interioare de constrângere ale acelui sistem m-au abătut de la cercetarea mea, transformându-mă într-un participant.

Sub influența acestor doi oameni puternici, munca mea s-a schimbat într-o autobiografie, în sensul că, din momentul în care am devenit participant, am fost forțat să relatez ceea ce rni se întâmplă. Este o biografie aparte, pentru că nu redau în paginile ei ceea ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi ca om obișnuit, nici nu relatez despre stările subiective generate de o viață obișnuită. Mai degrabă relatez evenimentele care au apărut în viața mea, ca rezultat direct al faptului că am adoptat un grup străin de idei și proceduri înrudite. Cu alte cuvinte, sistemul de credințe pe care am vrut să-I studiez m-a învăluit, iar pentru a-mi putea continua cercetarea, trebuie să plătesc un preț teribil de mare în fiecare zi: viața mea de om în această lume.

Datorita respectivelor circumstanțe, mă găsesc acum confruntat cu o problemă specială, și anume sunt nevoit să explic ceea ce fac. Sunt foarte departe de punctul de plecare, ca om obișnuit civilizat, sau ca antropolog, și trebuie să repet că aceasta nu este o lucrare de ficțiune. Ceea ce descriu aici ne este străin; de aceea pare ireal.

Pe măsură ce pătrund mai adânc în misterele magiei, ceea ce pare a fi la început un sistem de credințe și practici primitive, s-a transformat acum într-o lume enorm de mare și ciudată. Pentru a deveni familiar cu acea lume și a relata despre ea, a trebuit să mă folosesc eu însumi de modalități din ce în ce mai rafinate și mai complexe. Tot ceea ce mi se întâmplă nu mai este ceva previzibil, nici altceva care să se potrivească cu ceea ce antropologii definesc drept sistemul de credințe al indienilor din Mexic. Mă aflu într-o situație dificilă; tot ceea ce pot face în aceste condiții este să prezint ceea ce mi s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat. Nu pot oferi o altă asigurare a bunei mele credințe decât să reafirm că nu duc o viață dublă și că am urmat eu însumi sfaturile lui don Juan în existența mea cotidiană.

După ce don Juan Matus și don Genaro Flores, cei doi indieni mexicani ce mi-au fost mentori, mi-au explicat cunoștințele lor așa cum au crezut ei de cuviință, și-au luat la revedere și au plecat. Am înțeles că, din acel moment, sarcina mea era să asamblez de unul singur ceea ce învățasem de la ei.

În cursul realizării acestei sarcini, m-am întors în Mexic și am aflat că don Juan și don Genaro aveau nouă ucenici în ale magiei; cinci femei și patru bărbațiCea mai în vârstă era dona Soledad; următoarea, Măria Elena, poreclită La Gorda; celelalte trei, Lidia, Rosa și Josephina, erau mai tinere și li se spunea „surioarele”. Cei patru bărbați, în ordinea vârstei, erau Eligio, Benigno, Nestor și Pablito, ultimii trei fiind denumiți „Genarii”, pentru că erau foarte apropiați de don Genarp.

Aflasem deja că Nestor, Pablito și Eligio, care nu mai erau prin împrejurimi, erau ucenici, dar am fost lăsat să cred că cele patru fete erau surorile lui Pablito, iar Soledad, mama lor. O cunoscusem puțin, de-a lungul anilor, și o numeam dona Soledad, în semn de respect, deoarece era mai apropiată ca vârstă de don Juan. Lidia și Rosa mi-au fost prezentate și ele, dar relațiile dintre noi au fost prea scurte și întâmplătoare ca să-mi pot da seama cine erau cu adevărat. Pe La Gorda și pe Josephina le știam doar după nume. Pe Benigno l-am întâlnit, dar nu știam că era legat de don Juan și de don Genaro.

Din motive neînțelese de mine, păreau să mă fi așteptat să mă întorc în Mexic. M-au înștiințat că trebuia să-i iau locul lui don Juan și să devin conducătorul lor, Nagualul lor. Mi-au spus că don Juan și don Genaro dispăruseră de pe fața pământului, la fel și Eligio. Cu toții credeau că cei trei nu muriseră, ci că intraseră într-o altă lume, diferită de cea obișnuita și totuși la fel de reală.

De la prima noastră întâlnire, femeile, în special dona Soledad, s-au confruntat violent cu mine. Cu toate acestea, ele au avut o contribuție determinantă la catharsis-ul prin care am trecut. Contactul cu ele a produs o curioasă efervescență în viața mea. Din momentul în care le-am întâlnit, în gândirea și înțelegerea mea au avut loc schimbări drastice. Toate acestea nu s-au întâmplat însă la un nivel conștient – după prima mea vizită la ele eram mai confuz, dar în mijlocul haosului am întâlnit o bază surprinzător de solidă. In încleștarea noastră, am găsit în mine resurse pe care nu-mi imaginam să le pot avea.

La Gorda și cele trei surori erau „visătoare” desăvârșite; ele mi-au dat, din proprie inițiativă, indicații și mi-au demonstrat propriile lor performante. Don Juan a descris arta „visatului” ca fiind capacitatea cuiva de a utiliza visele obișnuite și a le transforma într-o „conștiență controlată” prin intermediul unei forme specializate de atenție, pe care don Genaro o denumea „a doua atenție”-

Mă așteptam ca cei trei Genari să mă învețe realizările lor într-un alt domeniu al învățăturilor lui don Juan și don Genaro, și anume arta stalking-ului. Arta stalking-ului mi-a fost prezentată drept un set de proceduri și de atitudini care permit cuiva să iasă perfect din orice situație posibilă. Dar ceea ce-mi spuneau cei trei Genari despre staâking, nu avea coeziunea sau forța pe care o anticipasem. Am ajuns la concluzia că ori ei nu erau adevărați practicanți ai acestei arte, ori pur și simplu nu voiau să-mi arate. *

Am încetat cu întrebările, pentru a da fiecăruia șansa să se simtă în largul său cu mine, dar atât bărbații cât și femeile au bătut în retragere crezând că, deoarece nu le mai pusesem întrebări, mă purtam în sfârșit ca un Nagual. Fiecare dintre ei îmi cerea sfatul și îndrumarea.

Pentru a reuși, am fost obligat să recapitulez tot ceea ce mă învățaseră don Juan și don Genaro, adâncindu-mă și mai mult în arta vrăjitoriei.