Invataturile lui Don Juan

Pentru don Juan – și cele două persoane care au Împărtășit cu mine accepțiunea sa de timp magic.

PREFAȚĂ.

Aceasta carte conține atât etnografie cât și alegorie. Carlos Castaneda, sub îndrumarea lui don Juan, ne conduce spre acel moment crepuscular, spre acea spărtura în Univers, între zi și întuneric, într-o lume nu altfel decât a noastră, dar care aparține cu totul altei ordini a realității. Ca să ajungă la ea, s-a folosit de Mescalito, yerba del diablo și humito-peyote {1}, Datura și ciuperci. Dar aceasta nu este o simplă analiză a unor experiențe halucinante, căci manipulările subtile ale lui don Juan au ghidat călătorul, în timp ce interpretările sale dau sens evenimentelor pe care noi, prin ucenicul vrăjitorului, avem prilejul să le experimentăm.

Antropologia ne-a arătat că lumea este definită diferit în locuri diferite. Nu numai că oamenii au obiceiuri diferite; nu numai că ei cred în zei diferiți și se așteaptă la destine diferite după moarte. Mai degrabă, putem spune că lumea diferitelor popoare are forme diferite. Chiar și presupunerile metafizice diferă; spațiul nu se conformează geometriei lui Euclid, timpul nu formează o curgere continuă, unidirecțională, cauzalitatea nu se conformează logicii lui Aristotel, omul nu este diferit de regnurile nonumane sau viața de moarte, așa cum se întâmplă în lumea noastră. Cunoaștem ceva despre formele acestor alte lumi din structura limbilor materne și din mituri și ceremonii, așa cum au fost consemnate de antropologi.

Don Juan ne-a arătat străfulgerări ale lumii unui brujo Yaqui și, fiindcă ni se înfățișează ca sub influența unor substanțe halucinogene, o percepem cu o realitate care este complet diferită de cea a altor surse. În aceasta constă virtutea specială a acestei lucrări.

Castaneda afirmă, pe bună dreptate, că această lume, cu toate diferențele ei de percepție, are logica ei internă. El a încercat să o explice dinăuntru – adică din interiorul experiențelor sale personale, bogate și intense, în timp ce era sub îndrumarea lui don Juan, mai degrabă decât s-o examineze în termenii logicii noastre. Faptul că el nu poate reuși întru totul se datorează limitelor pe care cultura și limba noastră le exercită asupra percepției, mai mult decât propriilor sale limite; totuși, prin eforturile sale, face legătura dintre lumea unui vrăjitor Yaqui și lumea noastră, dintre lumea unei realități neobișnuite și lumea realității obișnuite.

Importanța majoră a actului de a pătrunde în lumi diferite de lumea noastră – și, deci, a antropologiei – constă în faptul că experiența ne face să înțelegem că și lumea noastră personală este un construct cultural. Experimentând alte lumi, vedem lumea noastră așa cum este și astfel suntem făcuți apți să întrezărim, în treacăt, cum trebuie să fie lumea reală, cea aflată la granița dintre propriul nostru construct cultural și celelalte lumi. De aici, alegoria și etnografia. Înțelepciunea și poezia lui don Juan ca și priceperea și poezia scribului său ne oferă o viziune asupra nouă înșine și a realității. Ca în orice alegorie adevărată, ceea ce vede privitorul trece doar prin ochii lui și nu are nevoie de o exegeză în lucrarea de față.

Interviurile lui Carlos Castaneda luate lui don Juan au fost inițiate pe vremea când cel dintâi era student la Antropologie – la Universitatea din California, Los Angeles. Îi rămânem datori pentru răbdarea și curajul său, pentru perspicacitatea cu care a căutat și a făcut față provocării dublei sale ucenicii și pentru a ne fi relatat detaliile experiențelor sale. In această lucrare, el ne demonstrează îndemânarea esențială a unui bun etnograf, capacitatea de a pătrunde într-o lume străină. Cred că a găsit o cale cu inimă.

Walter Goldschmidt.

Para mi solo recorrerlos caminos que tienen corazon, cualiquier camino que tenga corazon Por ahi yo recorro, y la unica prueba que vale es atravesar todo su largo, Y por ahi yo recorro mirando, mirando, sin aliento. („Pentru mine, nu există decât călătoria pe căi care au inimă, pe orice cale care ar putea avea o inimă. Acolo călătoresc eu și singura provocare ce merită luată în seamă este să merg până la capăt. Acolo călătoresc eu căutând, căutând, până la epuizare.”)

Don Juan

„. Nu se mai poate încerca nimic mai mult decât să stabilești începutul și sensul unui drum infinit de lung. Pretenția unei întregiri sistematice și definitive ar fi, cel puțin, o autoiluzie. Perfecțiunea poate fi atinsă în această privință de ucenicul individual doar în sens subiectiv, prin comunicarea a tot ce a reușit să vadă.”

Georg Simmel

INTRODUCERE.

În vara anului 1960, pe vremea când eram student antropolog la Universitatea California, Los Angeles, am făcut mai multe călătorii în sud-vest ca să culeg informații despre plantele medicinale folosite de indienii din zonă. Evenimentele pe care le descriu aici au început în vremea când făceam una dintre aceste călătorii. Așteptând într-un oraș de frontieră ca să sosească autobuzul Greyhound, stăm de vorbă cu un prieten care îmi fusese ghid și ajutor pe parcursul acestei cercetări. Deodată, acesta s-a aplecat spre mine și a șoptit că indianul bătrân cu părul cărunt care stătea la fereastră, știa multe despre plante, mai cu seamă despre peyote. L-am rugat pe prietenul meu să mi-l prezinte pe omul acela.

Prietenul meu l-a salutat, apoi s-a dus la el și i-a strâns mâna. După ce au vorbit o vreme, prietenul meu mi-a făcut semn să mă alătur lor, dar brusc m-a lăsat singur cu bătrânul, fără să ne prezinte. Acesta nu s-a arătat câtuși de puțin jenat. I-am spus numele meu și el mi-a răspuns că numele lui era Juan și că îmi stătea la dispoziție. Folosea forma politicoasă de adresare în limba spaniolă. Ne-am dat mâna, la inițiativa mea, apoi am rămas tăcuți o vreme. Nu era o tăcere jenată, ci o liniște firească și relaxată, de ambele părți. Deși fața și gâtul îi erau zbârcite și îi trădau vârsta, am rămas surprins de faptul că trupul lui eră agil și musculos.

Apoi i-am spus că voiam să obțin informații despre plantele medicinale. Deși, în realitate, eram aproape ignorant în ceea ce privește planta peyote, m-am pomenit pretinzând că știam multe lucruri, sugerând chiar că s-ar putea să fie în avantajul lui să stea de vorbă cu mine. În timp ce eu turuiam de zor, el dădu ușor din cap și se uită la mine, dar nu spuse nimic. I-am evitat ochii și am sfârșit prin a sta așa, unul lângă altul, într-o tăcere deplină. În cele din urmă, după un lung răstimp, don Juan s-a ridicat și s-a uitat pe fereastră. Sosise autobuzul lui. Mi-a spus la revedere și a părăsit stația.

Mi-era ciudă că-i spusesem tot felul de bazaconii și că fusesem privit de acei ochi remarcabili. Când prietenul meu se întoarse, încercă să mă consoleze că nu reușisem să aflu nimic de la don Juan. Îmi explică faptul că bătrânul era adeseori tăcut și rezervat, dar efectul tulburător al acestei prime întâlniri nu dispăru prea repede.

Mi-am propus să aflu unde locuia don Juan și, mai târziu, l-am vizitat de câteva ori. La fiecare vizită pe care i-am făcut-o am încercat să-l determin să-mi vorbească despre peyote, dar fără succes. Totuși ne-am împrietenit și cercetarea mea științifică fu uitată sau, cel puțin, canalizată în alte direcții, care erau cât se poate de îndepărtate de intenția mea originară.

Prietenul care mă prezentase lui don Juan mi-a explicat mai târziu că bătrânul nu se născuse în Arizona, acolo unde ne-am întâlnit, ci era un indian Yaqui din Sonora, Mexic.

La început, l-am privit pe don Juan ca pe un om destul de ciudat, care știa o mulțime de lucruri despre peyote și care vorbea spaniola remarcabil de bine. Dar oamenii cu care locuia credeau că poseda niște „cunoștințe secrete”, că era un brujo. Cuvântul spaniol brujo înseamnă în engleză vraci, vindecător, vrăjitor, fermecător. Semnifică, în esență, o persoană care are puteri extraordinare, de obicei malefice.

Îl cunoșteam pe don Juan de un an și abia atunci a început să aibă încredere în mine. Într-o zi, mi-a explicat că avea anumite cunoștințe pe care i le transmisese un învățător, un „binefăcător”, cum îi spunea el, care îl instruise într-un fel de ucenicie. Don Juan mă alesese, la rândul lui, pe mine ca să-i servesc drept ucenic, dar m-a avertizat că trebuia să-mi iau un angajament foarte ferm și că instruirea va fi de lungă durată și foarte dificilă.

Descriindu-și învățătorul, don Juan a folosit cuvântul diablero. Mai târziu am aflat că diablero este un cuvânt folosit doar de indienii din Sonora. Se referă la o persoană malefică ce practică magia neagră și poate să se transforme într-un animal – o pasăre, un câine, un coiot sau orice altă ființă. Într-una din vizitele mele la Sonora, am avut o experiență ciudată ce ilustrează ceea ce simțeau indienii despre cei numiți diablero. Mergeam cu mașina noaptea, împreună cu doi prieteni indieni când am văzut un animal ce părea să fie un câine care traversa șoseaua. Unul dintre tovarășii mei mi-a spus că nu era câine, ci un coiot uriaș. Am încetinit și m-am oprit la marginea drumului ca să mă uit mai bine la acel animal. A mai rămas câteva secunde în raza farurilor, apoi a fugit în desișul pădurii. Era, fără îndoială, un coiot, dar era de două ori mai mare decât unul obișnuit. Vorbind cu înflăcărare, prietenii mei au căzut de acord că era un animal foarte ciudat, iar unul dintre ei a fost de părere că ar putea fi un diablero. M-am hotărât să povestesc această experiență ca să-i chestionez pe indienii din zonă despre credințele lor referitoare la existența făpturilor diablero. Am vorbit cu multe persoane, povestindu-le întâmplarea și punându-le întrebări. Cele trei conversații ce urmează arată exact ce au simțit.