Gentlemanul

CAPITOLUL I

Cum a fost depășit Pony Nelson

Pony Nelson reușise o frumoasă lovitură, cea mai frumoasă din ultimii ani, care-l ridicase cu mult deasupra confraților săi. Este o poveste lungă, care nu are nici o legătură cu cele ce urmează, dar care-i adusese treizeci și cinci de mii de lire, și Pony, regele trișorilor, cel mai îndemânatic în arta îm­brobodirii naivilor, scăpă cu fața curată datorită virtuozității sale. Mai avea câteva datorii de plătit, dar cum Pony avusese un adevărat sezon bun, pu­tea fi darnic cu membrii bandei sale.

Acum proiecta să-și petreacă vara în lenevie și plăceri. Planul său prevedea o excursie cu auto­mobilul în vestul Angliei, câteva săptămâni de aer liber în susul Tamisei și tocmai se ocupa cu închirierea unei cabane de vânătoare în Scoția, când Bradley, de la C.P.I.[1], îl preveni că Sennet, neobo­situl detectiv a cărui preocupare consta în a supraveghea genul de combinații ale lui Pony, decisese ca la cel mai mic flagrant delict, care i-ar fi confirmat bănuielile, să-i dea lui Nelson o locuință unde nici măcar o muscă nu i-ar mai putea tulbura somnul.

Pentru acest motiv Pony declară, pe neaștep­tate, că intențiile sale au suferit modificări și anunță oficial că avea chiar pașaportul gata pentru a pleca în sudul Franței. Apoi convocă la cabaretul Șapte-Pene din Soho, pe cei mai de seamă membri ai bandei sale, cunoscută sub numele de banda lui Nelson, pretextând o masă de rămas bun.

Simmy Dumond, Colthorpe, May Bluementhal și Chris O'Heckett, aceștia erau invitații la somptuosul dineu dat de Pony, în timpul căruia băuturile cele mai fine au curs din belșug.

— Norocosule! se extazie May, adresându-se lui Pony, vecinul ei de masă.

Pony rânji.

— Da, putea fi și mai rău, răspunse el cu bună­voință, dar ceea ce mă dezgustă, este faptul de a o șterge tocmai acum când este un sezon atât de bun și sunt multe buzunare doldora de bani, ce nu aș­teaptă decât să-și schimbe stăpânul.

El clătină capul cu un regret bine jucat, admițând că acest regret era sincer. Pony era un om afectat, ca toți marii artiști. Atitudinea lui era dic­tată, mai ales, de atmosfera de lingușire și admirație creată de subalternii săi. Făcea paradă.

— Da, continuă el, gânditor. Sunt munți de aur pentru voi, copiii mei, și dorindu-vă cea mai mare reușită în afacerile voastre, mă obișnuiesc greu cu ideea de a renunța la lucru, fie chiar pentru un scurt timp.

Ochii lui scânteiară.

— Plec mâine seară cu trenul de ora opt, urmă el mai încet, bagajele mele sunt deja la gară.

Într-o liniște mormântală, invitații, ascultându-l îi sorbeau cuvintele de pe buze, căci Pony era un om de geniu. Unele din remarcabilele sale expresii erau repetate în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii interlope.

— Voiajul acesta mă va costa o mulțime de bani, declară Nelson spiritual, surâzând diabolic. Fac so­coteala că pentru trenuri, traversarea Canalului, cheltuielile mele la Paris, hamali și alte bacșișuri, îmi vor trebui o sută de lire.

Invitații, amuzați, tușiră semnificativ. Nu era oare Pony posesorul celei mai mari părți din cele treizeci și cinci de mii de lire, răspândite prin di­verse buzunare mai mult sau mai puțin secrete?

May, fu prima care înțelese, gândi Pony.

— Nu fi idiot Pony, spuse ea serios. Du-te li­niștit acasă, culcă-te și ia trenul mâine dimineață. Știu ce ai de gând să faci.

— Spune, o provocă Pony.

— Ei bine, cauți un mijloc ca să-ți procuri astă-seară cele o sută de lire. Mâine dimineață gara Vic­toria va fi plină de sticleți, ce te vor aștepta îmbră­cați civili. Sennet nu te pierde o clipă din ochi. Un pas greșit astă-seară, și frumoasa ta călătorie va cădea în apă.

Pony râse.

— Sunt mulți ani de când sticleții încearcă să mă prindă, spuse el, n-au pus mâna pe mine, nu-i așa? De ce s-ar întâmpla acest lucru în ultima clipă? Nu May, dacă voi face ceva astă-seară, va fi ceva cuminte. Îți spun drept, n-am intenția să-mi pierd zadarnic ultima seară.

Simmy era de aceeași părere cu May.

— Vrei să te joci cu focul, Pony, spuse el clătinând capul. Am mai văzut eu tipi ca tine, mai tari și mai îndrăzneți, care au căzut prostește în cursă, pentru că nu erau mulțumiți cu ceea ce aveau și mai doreau încă ceva pe deasupra. Nu ar fi același lu­cru dacă ai fi un necunoscut, Pony. Tot ceea ce faci tu este știut și dacă nu te-au prins încă, este că nu au avut o dovadă cât de mică. Fiecare gest al tău este observat. Și apoi, ceea ce vrei să faci tu, nu este deloc genul tău, adică să întreprinzi ceva fără a pune totul la punct. Cum vrei atunci să te ferești, să te aperi, dacă nici tu nu știi ce vei face astă-seară?

Logica acestui mic discurs deșteptă instinctele profesionale ale bandei și provocă un murmur de aprobare. Dar băutura bună, și perspectiva vacanței, îl dispuseseră pe Pony. Este adevărat că dăduse o lovitură minunată, ruinând dintr-o dată două femei și un bărbat. Este adevărat, de asemenea, că avea atâția bani, încât putea duce o viață pe picior mare încă vreo doi-trei ani și avea înaintea lui timpul de a pre­găti în amănunt alte lovituri tot atât de fructuoase. Dar sentimentul că are reputația de a fi îndrăzneț și ingenios, îl hotărî. Și apoi, avea o încredere nemăr­ginită în steaua lui.

— Îmi face impresia că voi aveți nevoie de odihnă, spuse el sarcastic. Ce v-a găsit pe toți? Cred că nu vă închipuiți, că am să mă apuc să sparg vi­trina unui bijutier, ca să iau câteva ceasornice, nu? Sau să vă așteptați să mă duc pe Picadilly, unde agenții circulă ca muștele, și să omor pe cineva? Vă repet, vreau să câștig o sută de lire astă-seară și le voi câștiga. Și încă foarte ușor.

Nu avea un plan bine stabilit, dar se simțea in­spirat și plin de optimism.

---

[1] Poliția Centrală de Investigații