Hanul Teroarei

INTRODUCERE

Ca să fim cinstiți, găsim că e ceva nemaipomenit, ba chiar contra legilor, ca puținelor persoane care au posibilitatea de a putea intra și ieși cum vor, din ospiciul de nebuni al închisorii din Broadmoor, să li se atragă îndeosebi atenția asupra unuia sau altuia din internații mai renumiți ai acestui ospiciu. În cele mai multe cazuri nu putea fi vorba decât de un criminal celebru sau de unul ale cărei crime ținuseră încordată opinia publică, până ce medicii psihiatrii și tribunalul i-au exilat în acest lăcaș fără speranțe.

În special se atrăgea atenția asupra lui John Flack, când se plimba prin curtea închisorii, cu mâinile la spate, cu bărbia aplecată pe piept; asupra individului acela bătrân, lung și uscățiv, îmbrăcat prost în niște haine de culoare cenușie, care nu vorbea cu nimeni și căruia nimeni nu i se adresa vreodată.

— Acesta e John Flack… Flack pur și simplu… criminalul cel mai șiret din lume… care are pe conștiința sa nouă omoruri…

Asasinii ordinari închiși la Broadmoor, erau mândri de tovarășul lor John. Paznicii, care îl închideau noaptea în celulă și-i supravegheau somnul, n-aveau ce să se plângă de el. Nu dădea niciodată ocazie la neplăceri și n-avusese în tot timpul celor șase ani, cât stătuse închis, nici un acces de furie, atât de obișnuit la pușcăriașii nebuni și a cărui urmare este în general transportarea la spital a unui nenorocit spectator și punerea în cămașă de forță a răufăcătorului.

John Flack își petrecea cea mai mare parte din timp scriind și citind. Era un fel de geniu al scrisului. Scria cu o iuțeală extraordinară. Umpluse sute de caiete cu capitole din lucrarea sa „Criminologie”. Directorul închisorii îl lăsa în pace. Îi permitea să-și păstreze caietele, în așteptarea justificată, că într-o bună zi va putea îngloba aceste elucubrațiuni, muzeului său, care începuse să devină interesant.

Bătrânul John îi dăduse odată să citească unul din acele caiete – un semn de extraordinară deferență. Directorul citi, reciti și rămase cu respirația tăiată! Titlul lucrării era: „Cum se poate fura tezaurul unei bănci, când sunt numai doi paznici prezenți.” Directorul închisorii, un fost militar, citea și recitea, se oprea din citit ca să-și revină și, citea din nou. Lucrarea aceea, scrisă citeț, îi aducea aminte de dispozițiile ordinului de atac al unei divizii. John Flack nu uitase nimic, prevăzuse totul. Nu numai că indicase compoziția medicamentului soporific, cu care să adoarmă pe paznicul, care făcea de serviciu afară, dar mai adăugase și o notă în josul paginii, notă care avea conținutul următor:

„Dacă nu se poate obține medicamentul soporific sfătuiesc să se viziteze un medic din cartier, căruia să i se indice următoarele simptome… medicul va prescrie atunci somniferul dorit în soluție diluată. Se vor procura șase sticle cu preparatul prescris, din care se va putea extrage somniferul necesar după metoda următoare…”

— Ai scris mai multe din acestea, Flack? îl întrebă directorul.

— Ca asta? John Flack ridică cu dispreț din umeri. Asemenea lucrări fac de plăcere, numai ca să-mi exersez memoria. Am scris până acum șaizeci și trei de volume asupra aceleiași teme. De altfel n-am putut realiza – în tot timpul acestor șase ani, de când sunt aici – nici măcar o singură îmbunătățire a vechiului meu sistem.

Glumea oare? Să fi fost asta produsul unui creier bolnav? Directorul nu-și putea forma o părere clară, orișicât era el de obișnuit cu „pacienții” săi și cu felul lor de a fi.

— Doar n-ai vrea să spui că ai scris un lexicon al crimei? îl întrebă el neîncrezător. Unde este?

În loc de a răspunde, Flack zâmbi ironic.

Șaizeci și trei de volume scrise cu mâna, formau opera vieții lui Flack. Era unica producție cu care singur se mândrea.

John îi explică directorului, care cu altă ocazie reluase firul convorbirii avute odată:

— Am dat unui om rutinat o avere pe mână – bineînțeles, dacă va fi un tip energic și dacă va primi în curând lucrările mele.

— În zilele acestea de invenții științifice, ceea ce a fost nou ieri, poate fi vechi azi sau mâine.

Directorul închisorii se îndoia de existența acestor lucruri. Trebui însă să-și schimbe părerea scurt timp după aceea. Scotland Yard, care alerga rar după fantome, trimise pe inspectorul superior Simpson – un om lipsit de orice imaginație, ceea ce de altfel îi ajutase la avansare – să vorbească cu John. Convorbirea fu foarte scurtă.

— E vorba de lucrările tale, John. Ar fi regretabil dacă ar intra pe mâini rele. Ravini spune că ai ascuns pe undeva vreo sută de volume.

— Ravini? Bătrânul John Flack rânji de i se văzură toți dinții. Ascultă, Simpson! N-ai să crezi că mă veți putea ține închis toată viața în locul ăsta afurisit? Da?… Ai să te înșeli amar de tot! Într-o noapte am s-o șterg pe tăcute. — Poți să i-o spui și directorului dacă vrei – și apoi am să vorbesc eu cu Ravini între patru ochi!

Vocea-i devenise tunătoare și în ochi îi apăruse iar licărirea nebună, pe care Simpson o mai văzuse odată.

— Visezi vreodată treaz, Simpson?… Eu am trei visuri! Am găsit o metodă nouă, ca să pot dispare, luând cu mine un milion. Asta e unul din visurile mele. Dar nu e atât de important. Al doilea vis are de-a face cu Reeder. Din partea mea poți să-i povestești totul lui J. G. Visez să-l întâlnesc odată – singur – într-o noapte întunecoasă, cețoasă, când gardienii nu pot spune din ce parte se aud țipetele. Și visul al treilea se ocupă cu Ravini. George Ravini are o singură șansă: să moară înainte ca eu să scap de aici.

— Ești nebun, îl luă gura pe dinainte pe Simpson.

— Păi, de aia sunt aici! îi răspunse John Flack.

Convorbirea cu Simpson și aceea cu directorul închisorii au fost cele mai lungi pe care le avusese John în interval de șase ani, cât a stat în Broadmoor.

Când nu scria, se plimba prin curtea închisorii cu capul înclinat pe piept și cu brațele încrucișate la spate. Câteodată se apropia de un loc anumit al zidului împrejmuitor și se bănuia – cu toate că posibilitatea asta părea exclusă – că arunca scrisori peste zid. Mai probabil era însă că a găsit un curier, care ducea în afară numeroasele sale scrisori cifrate și-i aducea răspunsurile. John era foarte bun prieten cu paznicul secției sale – și într-o bună zi, paznicul acesta fu găsit cu gâtul tăiat! Poarta secției era deschisă larg și John Flack plecase în lume ca să-și pună în aplicare „visurile sale”.