Cu palosul

ra seara, pe la sfârșitul lunii februar 1348. În sala cea mare a castelului său, mai bine zis, a casei întărite de la Cuhnia, în comitatul Maramureșului, se primbla cu pas încet, adâncit în gânduri, un om de statură neobișnuit de înaltă.

Pletele lui bălăi, lungi dar rari, amestecate pe ici și colea cu fire albe, arătau că ajunsese în ceea ce, pe drept sau, mai degrabă, pe nedrept, s-a obișnuit a se numi floarea vârstei, adică, că se afla între patruzeci și cincizeci de ani.

Fruntea îi era lată, ochii cenușii, reci, pătrunzători, cu pleoapele lungi și încrețite, nasul lung, drept și ascuțit la vârf. O pereche de mustăți bălăi subțiri dar lungi, lăsate în jos, acoperea gura mare cu buzele drepte; fălcile erau dezvoltate și bărbia lată. Toată înfățoșarea lui arăta o fire puternică, înzestrată cu o voință de fier și cu o iscusință ce lesne putea să se schimbe în vicleșug, puse în slujba unei minți puternice.

Îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr-un dolman de postav albastru, cu șireturi galbene, scurt și strâns pe trup și din cioareci roșii. Pe deasupra, purta o jupană sau manta de atlaz roșu cu mâneci largi, venind numai până la coate, având blană de samur la guler și la mâneci și strânsă la cingătoare cu o curea lată de vreo două degete, bătută cu flori de argint și la care atârna, în partea dreaptă, un junghier cu mâner de fildeș. Era încălțat cu ciubote galbene care se suiau până sub genunchi.

Trupul lui uriaș rămăsese sprinten, iar mersul hotărât și mândru arăta omul încrezător în sine și deprins a porunci. Acest bărbat era Bogdan, voievodul românilor din Maramureș.

El era urmașul unui neam vechi pe care ungurii îl găsiseră în stăpânirea mai multor cnezate întinse și care era înrudit cu neamurile cele mai de seamă din țările locuite de români.

Cucerirea ungurească, pe lângă că știrbise în chip simțitor stăpânirea cnejilor în folosul noilor veniți, îi făcuse să se coboare din starea de stăpâni la acea de mijlocitori între ungurii cuceritori și mulțimea românilor cuceriți. Cu vremea însă, o parte din acești cneji, unii prin purtarea lor vitejească în războaie, alții prin însușirile arătate în slujba crăiei ungurești, izbutiră să-și întemeieze stări care, dacă nu erau strălucite și nu-i puneau pe aceeași treaptă cu nobilimea ungurească, erau totuși statornice și folositoare. Cea mai înaltă stare la care puteau să năzuiască era acea de voievod al românilor unui comitat. Acest dregător judeca, în vreme de pace, toate pricinile ce se iscau între cneji și săteni, era însărcinat de fișpan, de voievodul Transilvaniei sau de palatinul Ungariei, uneori chiar de crai, să facă cercetările trebuitoare în pricinile care priveau pe români sau să ieie parte la acele izvorând din certuri între români și unguri. Pentru aceste slujbe primea anumite dări. În vreme de război, voievodul era însărcinat cu adunarea și povățuirea oștenilor români. Erau comitate în care erau mai mulți voievozi, îndeobște însă era numai unul și în vremea în care se petreceau faptele al căror șir alcătuiesc povestirea noastră, Bogdan de la Cuhnia era singurul voievod român în Maramureș. Stăpânirile lui erau foarte întinse, cuprinzând pe lângă Cuhnia, și satele Iodu, Bocicăcel, Vișău de Sus, Vișău de Jos, Moisei, Siliștea de Sus, Siliștea de Jos și Borșa, adică tot colțul Maramureșului cuprins între comitatul Bistriței și Bucovinei. Veniturile acestor sate împreună cu foloasele aduse de slujba de voievod, la care fusese ridicat încă în vremea craiului Carol Robert, îi alcătuiau cea mai frumoasă avere din comitat. În această privință nu se putea măsura cu el niciunul din nemeșii localnici. Pe lângă starea lui materială, faptele războinice săvârșite de el atât în crăiea trecută cât și în războiul purtat în anul 1344 de voievodul Transilvaniei cu tătarii în Moldova, apoi cu prilejul cruciatei lui Lajos, în anul următor împotriva litvanilor, îl puseseră în vază mare atât printre români cât și printre unguri.

Bogdan stăpânea satele lui în puterea dreptului românesc, adică: ele nu erau stăpâniri desăvârșite ca acele ale nemeșilor ungurești, ci cnezate. Pământul era privit ca fiind al craiului și țăranii români locuind pe el îl aveau în folosință din tată în fiu. Cneazul se bucura de dijme și de diferite dări la care erau supuși locuitorii: gloabe, drepturi de judecată, venituri din crâșme, din mori și din pământuri nelocuite. El era însă supus la dări către clerul catolic și către vistieria crăiască, sarcini de care erau scutiți nemeșii și nu lua nicio parte la ocârmuirea țării.

Mulți cneji, ademeniți de aceste foloase, intraseră în rândurile nobilimii, lepădându-se de credință și de neam. Dobândirea unor asemenea foloase ar fi fost un lucru prea lesnicios pentru Bogdan: și în multe rânduri i se propusese să apuce pe aceiași cale, dar răspunsese totdeauna că nu voiește să cumpere foloase și drepturi, oricât de folositoare ar putea ele să fie, cu prețul părăsirii credinții în care trăiseră părinții lui și că nefiindu-i rușine de neamul din care s-a născut, nu se leapădă de el. Această nepăsare față de niște foloase atât de râvnite de obicei, mărise într-adevăr trecerea și vaza lui Bogdan printre români dar, totodată nemulțămise pe unguri. Se stârnise împotriva lui bănuiala că această purtare era menită a-i mări vaza în ochii românilor și a înlesni strângerea lor împrejurul lui pentru scopuri potrivnice coroanei. Fusese chiar vorba de a-l înlocui prin alt voievod, prin Ion, fiul lui Iuga, nepot de frate al lui Bogdan și care, prin stare și fire, se arăta a fi mai puțin primejdios; dar, la urmă, nu se făcuse nimic. Mulți dintre nemeși și chiar dintre magnați îi datorau bani cu care se împrumutase pentru a putea duce traiul luxos adus în Ungaria de craii angevini, și ei nefiind în stare să-i înapoieze, nu îndrăzneau să o rupă cu dânsul. Pe de altă parte, el îndeplinea slujba ce i se încredințase în chip vrednic și priceput. Dar ocrotea, în marginea puterilor sale, pe români împotriva samovolniciilor ungurești, nu-i cruța de câte ori se făceau vinovați de vreo abatere de legi. Purtarea lui față de stăpânire părea cu totul neprihănită încât nu dădea dușmanilor prilej să-și sprijine bănuielile pe niciun fapt vădit. Vom vedea însă, în curând, care erau scopurile ce le urmărea în taină.

Odaia unde se afla Bogdan în seara în care începe povestirea noastră era, precum am spus mai sus, sala cea mare a casei; într-însa se primeau oaspeții, într-însa se dădeau mesele, într-însa se judecau pricinile. Această încăpere lungă străbătea clădirea dintr-un capăt până în celălalt. Păreții cei mai scurți, care dădeau afară, aveau câte două ferești alcătuite dintr-o mulțime de geamuri mici, legate între ele prin cercuri de plumb. Cu toate că sala se afla la rândul de sus, pe din afară de ferești erau zăbrele groase încrucișate. În ceilalți păreți erau câte trei uși de stejar, într-un singur canat și împodobite cu cuie de fier. Podeala era de scânduri de brad, iar grinzile și scândurile tavanului, netencuite, fuseseră înnegrite de fum și de vreme. Încălzirea, se făcea prin două sobe mari, cu vetre, așezate față în față, aproape de ușile din mijloc și având înfățoșarea sobelor țărănești de astăzi; în fiecare din ele ardea câte un trunchi întreg de fag.

Îmbrăcămintea odăii era alcătuită dintr-o masă mare în patru muchii, pusă cam la mijlocul sălii, împrejurul căreia se vedeau vreo douăzeci de scaune de lemn cu speteze. Lângă fiecare ușă din mijloc, în partea în care nu era sobă, se afla câte un dulap mare: de-alungul păreților se vedeau lavițe de lemn, două mese mici rotunde și un număr mare de scăuieșe cu trei picioare. Toate erau de lemn de stejar săpat, iar săpăturile datorite unui meșter de pe loc. Lângă fiecare sobă erau așezate câte două scaune mai mari, având speteze cu flori de alamă și perne de catifea roșie umplute cu lână. Pe spetezele tuturor scaunelor și pe dulapuri era săpată stema voievodului: un buzdugan și un junghier încrucișate în mijlocul scutului.