Un dac la Roma

Întîlnirea

Lumina este încă cenușie. Casele, pomii nu au căpătat culoare, par pete întunecate. Dinspre pădure se lasă aer tare și rece. La porțile orașului, străjile picotesc așteptînd schimburile. Oamenii, ca și ziua, sînt mahmuri acum, stau anevoie în picioare. Numai cu un brînci poți culca la pămînt oșteanul cel mai încercat. Nimic nu tulbură liniștea fără cusur. Îți asculți și gîndurile. Ca să nu cazi în brațele lui Morpheus stai și te gîndești la cîte toate. Iar dacă nu te gîndești la nimic, zăngăni din cînd în cînd spada, faci doi, trei pași într‑o parte, alți doi‑trei în cealaltă parte, îți umpli pieptul cu aerul rece și te uiți în lungul drumului, doar vei zări șirul celor care vin să te schimbe. Toată noaptea ai stat cu ochii în patru, să nu se strecoare cineva pe lîngă tine, iar acum ai impresia că nimic nu se mai poate întîmpla: s‑a făcut ziuă. Dar încă nu e. La vremea asta apar olitores – grădinarii – și gallinarii – vînzătorii de pasări – și fructuarii – vînzătorii de fructe – și vinarii – vînzătorii de vin – grăbindu‑se să intre în oraș cu mărfurile.

Căruțele lor încărcate nu au voie să circule decît noaptea. Cînd soarele ajunge să dea culoare lucrurilor, trebuie să fi ajuns în macellum, piața cu tarabele înșirate una după alta, la care fiecare își strigă marfa într‑un vacarm asurzitor. Cînd s‑a luminat, ei au de acum desfășurate produsele cît mai la vedere, ca să‑i ispitească pe cumpărători. Plecau cu noaptea‑n cap de‑acasă, pentru că mai pierdeau o groază de timp și aici, la poarta orașului, să plătească portarium. Această vamă, strînsă în folosul orașului, e luată cu strășnicie de funcționari mereu încruntați. E adevărat că, dacă ești negustor cunoscut, te mai înțelegi cu ei și închid ochii la o parte din mărfuri, lăsîndu‑le nevămuite, dar atunci trebuie să ai grijă ca după ce treci de poartă, să‑l tragi mai la o parte și să‑i lași în palmă o parte din plata scutită.

Ca să ajungă aici cînd lumina este încă tulbure, negustorii își încarcă marfa în căruțe înainte de miezul nopții, înhamă catîrii sau măgarii și pornesc la drum cu sufletul îndoit, pînă cînd ajung în drum vicinal[1], unde întîlnesc alți negustori și pornesc în grup spre Aquileia.

Deși duumvirul Pacuvius – magistratul – luase măsuri drastice pentru paza drumurilor, tot nu erai sigur că ajungi cu punga plină în oraș, dacă te încumetai să străbați pădurile de unul singur. Și, de la cel mai apropiat vicus – sat – de unde cumpărau marfa, și pînă în oraș, negustorii străbăteau adesea 10–15 mile[2], prin păduri pline cu primejdii. De aceea, dacă nu se înțelegeau mai mulți să străbată drumul împreună, veneau spre oraș ziua‑n amiaza mare și stăteau la porți pînă se înnopta, cînd aveau voie să străbată orașul cu căruțele încărcate. Astăzi însă se grăbeau să ajungă mai repede, pentru că se ținea tîrgul de a noua zi – nundinae – și mușteriii apăreau în zori.

Pe drumul care ducea spre Aquileia, stăpînul unei căruțe cu două roți își îndemna de zor măgarul, cam leneș. Din cînd în cînd sărea jos, să ușureze sarcina animalului, pentru că drumul urca o pantă scurtă, dar pieptișă.

Tot alergînd pe lîngă măgar, potrivea din cînd în cînd grămezile de ceapă, varză, napi, lăptuci și castraveți, gata să alunece jos, din cauza zdruncinăturilor. Grădina o avea pe malul rîului Gavus și, spre toamnă, culegea roadele muncii de‑o vară, pe care le ducea la oraș. Nu era negustor. Fiind cam scăpătat, nu se prea speria de tîlharii de drumul mare. Chiar dacă ar fi apărut vreunul din desișul pădurii, s‑ar fi dumerit repede cu cine are de‑a face și l‑ar fi lăsat în pace. Iar dacă nu l‑ar fi lăsat, s‑ar fi tînguit atîta, pînă cînd i‑ar fi înduplecat să nu‑i ia un as[3] măcar. Nu era decît un biet libert, care robise pînă în urmă cu cîțiva ani și hoții s‑ar fi mulțumit cu vreo cîțiva castraveți și doi trei napi, ca să aibă ce ronțăi, cît așteptau un altul. Tîlharii – cam înmulțiți prin această parte a locului, – pîndeau vreo carruca, trăsură elegantă, împodobită cu sculpturi în fildeș și bronz, în care să dormiteze vreun pretor, sau magistratus, sau censor și pe care să‑l ia pe neașteptate, să‑i alunge soldații din escortă și să se aleagă cu ceva. Sau măcar să dea nas în nas cu un cisium, șaretă ușoară, condus de vreun anularius[4] încărcat cu aur roșcat, adus tocmai din Viminacium, pe malul marelui Danuvius[5]. Se zice că anularii duceau acolo amfore și obiecte de podoabă din sticlă, pe care le cumpărau ieftin, din Aquileia scăldată de apele întinsei Mare Hadriaticum – unde se aflau sticlari nenumărați – și le vindeau la preț mare bărboșilor daci pentru aur și argint. El, deși se statornicise prin partea locului de curînd, știa că dincolo de apa largă a Danuviusului se găsește aur mult, pe care îl capeți ușor și pe te miri ce, pentru că dacii nu știu prețul podoabelor din sticlă și plătesc cît nu face. Iar dacă ești curajos și te avînți pînă în inima cetăților lor cu cîteva cuțite bune, sau mărgele frumoase, capeți aur pe care iei denari mai mulți decît dacă ai munci o vară să cultivi zarzavaturi.

Dar prin cîte primejdii trebuie să te strecori ca să ajungi la bărboși? El, unul, socotește că e mai bine să stea liniștit și să cultive linte, și bob, și dovleci pe care să le vîndă toamna cu un preț cît mai bun și să cumpere pentru iarnă cîteva turte făcute numai din pulpă de măsline, bine amestecate cu sare, chimen, anason și mărar. Cu toate că orășenii zgîrcesc nasul – orășenii nu mai pot acum de lux și subțirime! – zicînd că turta miroase a rînced, el e om de la țară și o mănîncă cu poftă.

— Salve, țăranule! se auzi strigat de un bărbat care stătea pe o piatră, la marginea drumului, părînd că se odihnește.

— Heu mihi! Vai mie! sări el speriat de neașteptatul salut. Salve! îi răspunse cu glas nesigur, bănuitor. Încotro, drumețule?

— Ia, pînă aici, la Aquileia.

— Și de ce ai pornit pe jos?

— Dacă n‑am și eu catîrul meu.

— Nu ești cumva fugit de la stăpîn? întrebă țăranul îngrijorat, cercetîndu‑l cu privirea.

— Sînt om liber.

— De la un timp se aude din ce în ce mai des că sclavii își părăsesc stăpînii și fug să‑și capete libertatea. Unde o să ajungem?

— Tu ai fost sclav?

— Am fost. Dar mi‑am ascultat stăpînul. Și dacă astăzi am grădina mea, înseamnă că m‑am răscumpărat cu bani grei, pe care numai eu știu cum i‑am strîns.

— Bine ai făcut! Ne duce măgarul tău pe amîndoi, sau îl împing eu de la spate.

— Urcă‑te lîngă mine!

Au mers multă vreme în tăcere, țăranul tot cercetîndu‑l cu coada ochiului pe tînărul de lîngă el. Acum îl vedea bine. Nu era de mirare că îl primise alături mai mult de frică. Cămașa din cînepă albită plesnea pe pieptul lui bombat, pe care nu l‑ar fi putut cuprinde cu amîndouă brațele. Ceafa și brațele arse de soare trădau o sănătate fără margini, ca a oamenilor de la munte. Părul îl avea retezat scurt la ceafă, barba îi creștea mare și deasă. Măgărușul abia urni din loc căruța, deodată îngreunată.

Se încrucișară cu un grup de pedestrași care zoreau în sens invers. Săbiile scurte zornăiau izbite de picior, din pricina grabei. Trecură pe lîngă ei fără să‑i bage în seamă.

— Zice că ieri ar fi fugit la Decebalus trei veterani, cu nevestele lor cu tot, spuse țăranul privind după pîlcul de soldați. Și‑au încărcat avutul într‑o căruță și pe‑aici ți‑e drumul!

— Ce să facă acolo, că doar nu‑i așteaptă cu plăcintă de lăptuci și pui în proțap.

— S‑au dus să‑l slujească pe Decebalus. S‑a zvonit că dă salariu bun militarilor pricepuți. Pe unul dintre fugari îl cunosc și eu. A fost în Legiunea III‑a și era un om destoinic. Cînd s‑a liberat, a primit un petic de pămînt în satul vecin, dar nu era dedat cu munca la cîmp. S‑a dus la Decebalus să se facă instructor. Muștruluiește cîțiva tineri și primește denari buni, fără altă bătaie de cap. E mai bine să comanzi decît să ari și să semeni.

Țăranul nu‑și dădu seama dacă cuvintele lui făcuseră vreo impresie tînărului, pentru că nu primi nici un răspuns. Se hotărî să tacă și el. Mai mult ca să‑și facă de lucru, decît de foame, scoase din traista pe care o purta pe umăr cîteva nuci și le sfarîmă în palmă. Îi întinse și lui două, spunîndu‑i:

— Am ieșit la drumul mare.

Într‑adevăr, se zărea de acum drumul pietruit. Nu mai aveau mult pînă la Aquileia.

Întîlniră și alți negustori care zoreau să nu‑i prindă ziua departe de poarta orașului.

Țăranul era un om șiret, care cunoștea bine obiceiurile locului. Cînd funcționarul se apropie să‑i vămuiască marfa, el îi strecură cîțiva sesterți[6] de aramă în palmă și îmboldi măgarul.

— Tot omul e necinstit, bombăni supărat către tînărul care își făcuse de treabă, potrivind marfa.

Nu‑și dăduse seama că atunci cînd trecuseră poarta, tînărul bărbos voise să pară că sînt împreună, că e sclavul lui. Cum intrară, însă, în oraș, se despărțiră, tînărul urîndu‑i să‑și vîndă marfa cu preț cît mai bun.

Se luminase bine. Casele căpătaseră conturul și culoarea lor. După ce stătu cîteva clipe în cumpănă, de parcă nu s‑ar fi hotărît încotro să se îndrepte, tînărul porni pe un iter – stradă îngustă, pavată cu bolovani mari de piatră. În scurt timp se găsi în dreptul unei taberna cu zidul ieșit mai spre mijlocul străzii. O firmă nu prea mare, din lemn, prinsă de‑a curmezișul în perete, vestea trecătorul că acolo este taberna „Ad aqua mulsa” – „La apa îndulcită”. Era un local ieftin, pentru sărăcimea din cartier. De jur‑împrejurul pereților, mese și scaune vechi și murdare, înghesuite unele în altele, ca să încapă cît mai multe. În fundul încăperii era tejgheaua, cam joasă, care lăsa să se vadă aproape în întregime pîntecele uriaș al proprietarului. La ora aceea mușteriii încă nu sosiseră.

După ce salută, tînărul își luă o cană din stativul de lîngă tejghea și trecu în cea de a doua încăpere, despărțită printr‑o arcadă de prima. Aici, pe lîngă pereți, erau bănci și mese lungi.

— Încă nu e caldă apa, îi spuse un sclav care sufla cît putea în cuptorul din colț, încercînd să întețească focul.

— E chiar rece?

— Abia s‑a dezmorțit.

— Eu nu beau vinul decît dacă e apa caldă și bine îndulcită.

Stăpînul apăru și‑l zori pe sclav, apoi îl întrebă pe mușteriu ce vrea să bea.

— Adu‑mi un vin mai bun, din prima stoarcere.

După cum arăta taberna, tînărul bănuia că aici se servesc mai ales vinuri făcute din tescovina rămasă după prima stoarcere, la care se adăuga apa și se lăsa iar la fermentat. Vinul stors a doua oară ieșea apos.

Stăpînul era un om orgolios, așa că precizarea mușteriului, care dovedea părerea lui despre tabernă, îl înfurie de‑a binelea:

— Hei, unde crezi că te afli? N‑ai mai trecut prin Aquileia? La mine n‑ai să găsești vin pentru sclavi. Dacă vrei, îți dau și vin de Falern și de Cecub. Coboară în crama mea să te convingi. Și mulsum[7] am într‑un vas mare să te îneci în el.

Negustorul mințea și tînărul mustăci un zîmbet, gîndindu‑se că trebuie să fie grec. Numai grecii erau atît de orgolioși.

În timp ce vorbea, grecul – pentru că grec era – se duse în colțul încăperii și scoase o cană mare de vin dintr‑un dolium smolit pînă la jumătate, pe care o trînti apoi pe masă:

— Soarbe din ăsta! Să‑mi spui pe urmă dacă ai băut vreodată un vin mai bun. Simți de la o milă parfumul petalelor de trandafir, pe care le‑am pus cu mîna mea în el. Așa e?

Între timp sclavul încinsese focul și apa se încălzise, așa că mușteriul își amestecă vinul cu ea. Sorbi de cîteva ori zgomotos, pocnind din limbă, apoi recunoscu, mai mult ca să‑l potolească pe stăpîn:

— Ai dreptate, de multă vreme n‑am mai sorbit o băutură mai bună ca asta.

— De unde vii? se interesă negustorul, privind spre încălțămintea colbuită a mușteriului.