Jack Judecătorul

Capitolul 1

VALETUL DE TREFLĂ

Tânărul poreclit Gregory Coco fu ridicat dintr-un șanț al cartierului Lambeth din Londra; murise înainte ca ser­gentul din post, din strada Waterloo, care auzise împuș­căturile, să fi ajuns la fața locului. Noaptea era viforoasă, ningea; fusese, probabil, urmărit și apoi împușcat; nimeni însă nu fusese martor la această crimă. Când fu adus la morgă și i se cercetară hainele, nu se găsi asupra lui decât o cutiuță de tinichea conținând un praf alb, ce se dovedi a fi cocaină, și o carte de joc… valetul de treflă!

Asociații săi îl botezaseră Gregory Coco fiindcă era cocainoman și pentru că, printre robii beției reci, cocainei i se zice „coco”. Fusese jucător de cărți și tovarăș cu colo­nelul Boundary în câteva dintre afacerile acestuia. Asta era tot ce se putuse afla despre el. Colonelul nu știa nimic din tre­cutul tânărului, afară de faptul că urmase Universitatea din Oxford și că apoi decăzuse. Boundary mai adăugă câteva amănunte în scopul de a dovedi - pentru cei ce voiau să fie obiectivi - că el, colonelul Boundary, fusese totdeauna un om care dorea binele tuturor. Acest titlu de colonel era onorific și Boundary îl purta, mai curând, grație unui vechi obicei, decât în baza vreunui drept. Unii pretindeau că Gregory Coco, în momentele sale de exagerată exaltare, vorbise despre lucruri ce ar fi putut dăuna colonelului; lumea însă era întotdeauna gata să-l bârfească pe Boundary, a cărui avere era o sfidare și o rușine. După ce-l îngropă pe misteriosul Gregory Coco, un juriu compus din concetățeni de-ai săi pronunță verdictul: „crimă premeditată, înfăptuită de una sau mai multe per­soane necunoscute”. Așa se părea că s-a sfârșit o tragedie pornită din cauze meschine când, trei luni mai târziu, se produse în viața colonelului Boundary o întâmplare, nu tocmai plăcută.

Într-o dimineață, sosi, pe adresa locuinței sale de un lux princiar, din Albermale Place, o scrisoare. O deschise el însuși, căci purta mențiunea „personal”. După cum se dovedi, nu era chiar o scrisoare, ci o carte de joc, soioasă și pătată: valetul de treflă. O privi adânc uimit; uitase de mult ce soartă avusese fostul său asociat, apoi observă că era ceva scris pe marginea cărții de joc și, răsucind-o, citi: „Jack Judecătorul”, nimic mai mult. Colonelul își coborî pleoapele peste ochii obosiți, încercând parcă să înlăture astfel o fan­tasmă.

— Eh! exclamă el dezgustat, aruncând cartonașul în coșul de hârtii.

În clipa aceea avu o viziune: o față albă, nerasă și uscățivă, cu buzele întredeschise într-un zâmbet ușor, zâmbetul lui Gregory „Coco”, din ziua când se întâlniseră ulti­ma oară.

Apoi îi mai sosiră și alte cărți de joc și urmară diferite întâmplări neplăcute, ca să nu le numim neliniștitoare. După ce chibzui câtva timp, colonelul se hotărî să dea o dublă lovitură. Era pe cale de a face un pas cutezător pe care nimeni altul afară de colonelul Dan Boundary nu l-ar fi riscat. Știa mai bine decât oricine că, de trei ani încoace, Stafford King își destinase întregul său timp deconspirării bandei lui Boundary. Îi era cunoscut faptul că tânărul acela grav, cu ochii cenușii și pătrunzători, care ședea acum de partea cealaltă a mesei stil Ludovic XV, în elegantul birou particular al Sindicatului Spillsbury, își câștigase situația de frunte din departamentul poliției criminale numai mulțumită inteligenței sale și că, dintre toți agenții, el era cel mai de temut.

Nu exista un contrast mai izbitor decât cel dintre cei doi bărbați: de o parte detectivul, un om rafinat, dotat cu simț estetic; de cealaltă, statura înaltă, impresionantă, a omului de care era bine să te ferești, colonelul Boundary. Acesta din urmă, cu părul negru, lins, despărțit la mijloc printr-o cărare, cu ochii mari, obosiți, mustața lată, galbenă, ca de fiară, bărbia dublă, corpul mătăhălos și puternic, mâinile enorme și păroase ce se odihneau acum pe masă, era întruchiparea forței brutale, neobosite, lipsite de scrupule; mai înfățișa și viclenia, viclenia tigrului ce stă la pândă.

Stafford îl observă cu interes; privirea lui era foarte calmă. Poate că în sine se amuza de îndrăzneala extraordinară a acestui om, dar chiar dacă acesta i-ar fi fost gândul, nimic nu se putea citi pe fața sa de nepătruns.

— Probabil, domnule King, zise colonelul încet și greoi, după cum îi era obiceiul, găsești ciudat faptul că, în împrejurările date, am trimis după dumneata. Presupun, urmă el, că asociații mei vor împărtăși părerea dumitale, având în vedere toate neplăcerile pe care ni le-ai pricinuit.

Stafford King nu răspunse nimic. Ședea drept și atent, cu ochii în patru.

— Scoate-i omului un nume rău și l-ai nenorocit. Sunt douăzeci de ani de când lupt împotriva bănuielilor nedrepte ale dușmanilor mei. Am fost mereu defăimat, spuse clătinând capul, îndurerat… Nu cred să fi fost cineva mai defăimat decât mine… și tovarășii mei de afaceri: Poliția și-a vârât nasul… vreau să spun că… a cercetat afacerile mele în amănunțime și, să fiu sincer față de dumneata, domnule King, atunci când a ajuns la cunoștința mea și a asociaților mei de afaceri că dumneata ai primit însărcinarea de a-l supraveghea pe bătrânul și nedreptățitul Dan Boundary, am fost mulțumiți.

— Spunându-mi toate acestea, înțelegi să-mi faci un compliment? întrebă Stafford, schițând un zâmbet ușor.

— Fără îndoială, răspunse colonelul cu glas sigur, în primul rând, domnule King, știu că ești cel mai corect și mai cinstit dintre toți detectivii din Anglia și, probabil, din lumea întreagă. Singurul lucru pe care îl cer e dreptate. Viața mea e o carte deschisă și suport investigațiile cele mai mi­nuțioase, spuse acestea și întinse mâinile-i uriașe, invitând parcă să fie cercetat cu mai multă severitate decât până acum.

Stafford King nu răspunse nimic. Cunoștea, chiar foarte bine, poveștile care circulau în privința bandei Boundary. Știa destul de puțin, mai mult ghicea, despre ra­mificațiile ei întinse. În orice caz, era absolut sigur că avea de-a face cu o organizație bogată și că omul acesta, care vorbea atât de măsurat, dispunea de milioane. Dar era departe de a da crezare asigurărilor colonelului, din care s-ar fi putut deduce corectitudinea metodelor sale în afaceri. King se plecă puțin înainte și spuse cu un ton ironic:

— Sunt sigur că n-ai trimis după mine ca să-mi vorbești despre soarta dumitale vitregă, colonele.

Boundary făcu un semn negativ.