Misterul casei singuratice

Capitolul I

Nu-mi fac nici un merit din ceea ce ziarele au numit misterul casei singuratice. Sînt polițist de prea mult timp ca să nu știu că tipul care își face singur reclamă n-o nimerește bine. Deci, dacă vă spune cineva că superintendentul Minter de la Scotland Yard încearcă să-și facă faimă, aruncați-le o privire urîtă din partea mea.

„Superintendent” îți umple gura și oricum nu este familiar. Nu că eu i-aș încuraja pe tinerii polițiști să-mi spună „Sooper” în față. Nu zic asta niciodată. Doresc să mi se adreseze cu „sir”, dar îmi place să-i aud vorbind despre bătrînul Sooper, cu condiția să nu folosească un anume adjectiv.

Domnul John C. Field mi-a spus Superintendent. Pînă cînd n-a pronunțat cuvîntul n-am știut că are atîtea silabe.

Nimănui nu-i place să recunoască cînd a greșit, dar trebuie să spun că mi-am încălcat toate regulile cînd l-am plăcut la prima vedere. Este foarte bine să-ți pierzi mințile după o fată cînd o vezi prima dată, dar nu e bine să categorisești un bărbat după prima impresie. Pentru că un bărbat care te impresionează de prima oară cînd îl întîlnești se va da peste cap să te facă să ai o părere bună despre el. Și bărbații normali nu fac asta. O fac voiajorii comerciali și actorii, dar ei nu sînt normali.

John C. Field era un tip pe care oricine îl putea admira. Era înalt, cu umeri lați și arăta bine în ciuda celor cincizeci și ceva de ani și a părului grizonat. Se comporta ca un gentleman, știa să povestească frumos și era o gazdă perfectă. Întotdeauna te servea cu țigări de foi.

L-am întîlnit într-un mod ciudat. Locuia într-o casă mititică pe malurile rîului Linder. Cred că nu cunoașteți rîul Linder - este un pîrîu cu pretenții de rîu pînă cînd se varsă în Tamisa între Reading și Henley, unde este pus la locul care i se cuvine și se numește „Bourne”. Pe malul celălalt al pîrîului este o casă, al cărei proprietar era un domn Max Voss. El a construit-o și i-a tras electricitate de la Reading. Eu m-am dus să fac niște investigații legate de această linie electrică. Pe atunci eram într-un departament special al Scotland Yard-ului și făceam o muncă despre care poliția ținutului nu știa nimic. Nu este o ilegalitate să folosești energia electrică, dar cam pe atunci frații Flack și Johnny McGharth și încă vreo doi, trei din marile bande de falsificatori se ocupau intens cu tiparnițe personale, deci cînd am auzit despre o locuință care folosea multă electricitate am intrat la bănuieli.

Așa că m-am dus la Hainthorpe și m-am întîlnit cu dl. Voss. Era un bărbat zdravăn, roșcovan la față, cu o mustăcioară albă, care-și pierduse picioarele datorită degeraturilor în Rusia. De aceea casa lui era plină de aparatură electrică. Avea scaune electrice care-l duceau dintr-o cameră în alta, ascensoare electrice și chiar și în baie un soi de macara electrică care-l putea ridica din scaun în baie și invers.

— Și acum, a zis cu o sclipire în ochi, poate veți dori să vedeți tiparnița cu care fac bani falși !

A chicotit de rîs cînd și-a dat seama că a pus punctul pe i.

M-am dus acolo pentru o oră și am stat trei zile.

— Rămîneți peste noapte, oricum, a zis. Valetul meu, Veddle, vă va da orice doriți pentru la noapte.

Voss era un om interesant care fusese inginer în Rusia. Nu era total neajutorat, pentru că putea să șchiopăteze cumva sprijinit în cîrje, dar nu era o priveliște plăcută la vedere.

Era destul de tîrziu cînd am sosit așa că n-a fost nevoie să mă convingă să rămîn la cină, mai ales cînd am auzit că urma să vină și tînărul Garry Thurston. Îl cunoșteam pe Garry Thurston - îl întâlnisem de vreo șase ori pe Marlborough Street și Bow Street și la alte tribunale de poliție. Avea mai multe sancționări pe carnetul său de conducere decît orice tînăr bogat pe care-l cunosc. Pasiunile lui erau să conducă prin barajele de poliție și să parcheze în locurile interzise. Un tînăr strălucit - un nou tip de infractor creat de regulile de circulație.

Avea o casă mare în vecinătate și se împrietenise cu dl. Voss. Poate că n-am dreptate, dar mie îmi plac acești tineri aiuriți pe care școlile publice și universitățile îi produc cu miile.

S-a oprit ca trăznit văzîndu-mă în fumoar.

— Dumnezeule ! zise el. Ce-am făcut ?

Cînd i-am spus că sînt doar pe urmele unor falsificatori a părut foarte dezamăgit.

Era un băiat simpatic; dacă vreodată aș avea nenorocul să fiu însurat și să am un băiat, el ar fi tipul care mi-ar face cele mai puține probleme. Nu știu ce vor să spună romancierii cînd scriu „oameni curăței”, dacă nu cumva se referă la cei care fac baie în mod regulat, dar am vaga idee că el era genul de bărbat pe care-l au în minte.

Eram cam pe la jumătatea cinei cînd am auzit pentru prima dată numele domnului Field. S-a ivit în legătură cu o problemă de braconaj. Voss a spus că ar dori ca polițiștii lui Field să stea pe malul lor; a fost prima dată cînd am aflat că Field era sub protecția poliției și am întrebat de ce. Atunci a intervenit tînărul Thurston.

— O să aibă nevoie de un regiment de soldați să-l păzească dacă se întîmplă ceva din ceea ce cred eu că se întîmplă, a zis; avea în voce ceva care m-a făcut să mă uit la el. Dacă am văzut vreodată ură în ochii unui om, acela era Garry Thurston.

Am observat că dl. Voss a schimbat subiectul și, după ce tînărul a plecat acasă, mi-a spus de ce.

— Thurston are ceva cu omul acesta, Field, a spus el, și nu mai este nevoie să-ți spun că este vorba despre o fată - secretara lui Field. Este o fată încântătoare și după cîte știu Field o tratează cu tot respectul pasibil. Dar Garry și-a băgat în cap faptul că la Lone House se întîmplă ceva sinistru. Cred că este rezultatul psihologic al faptului că bietul Field locuiește într-o casă numită Lone House.

Așa mi-am explicat o mulțime de lucruri. Tinerii îndrăgostiți sînt aproape firesc ca niște tinere animale ucigașe. Dacă este normal sau nu să vrei să-l ucizi pe cel care-o strînge de mînă pe fata care-ți place, n-aș putea să spun. Bănuiesc că este normal. Personal vorbind, eu nu mi-am pierdut mințile decît din cauze naturale.

Ceea ce mă intriga erau „polițiștii lui Field”. Pentru un motiv sau altul Field se temea pentru viața lui și plătea o sumă frumușică pe an pentru atenția poliției. Tot timpul erau doi oameni de pază lîngă casă.

N-aș fi putut nimeri mai bine decît la dl. Voss ca să aud toate noutățile din vecinătate. Cred că bătrânelul roșcovan era cel mai mare bîrfitor pe care-l întâlnisem vreodată. Știa poveștile tuturor pe o rază de 20 de mile, putea să-ți spună toate afacerile lor particulare, de ce s-au rupt logodnele, cine a făcut-o pe doamna cutare să plece pe Riviera atît de grăbită în martie trecut și de ce lordul cutare își vinde tablourile.

Mi-a spus o mulțime de lucruri despre Field. Locuia singur, doar cu câțiva servitori, nu primea musafiri, cu excepția unui negru care venea cam o dată pe lună, un tînăr bine îmbrăcat și o mulatră destul de drăguță care venea rar.

— Foarte puțină lume știe aceasta. Vine pe rîu, uneori într-o șalupă, cîteodată cu negrul, cîteodată fără el. De obicei vin seara, stau o oră sau două și dispar. Înainte de a veni ei, Field își trimite toți servitorii de-acasă.

De data asta am chicotit eu.

— Sună a mister.

Vosis a zîmbit.

— Nu este nimic misterios în călătoria lady-ei Kingfether în Africa de Nord, a spus el, și a început să-mi spună o poveste lungă.

A fost o poveste destul de interesantă. De fiecare dată cînd mă trezeam se întâmpla ceva.

M-am dus la culcare târziu și obosit, m-am trezit la șase dimineața, m-am îmbrăcat și m-am dus în grădină. Dl. Voss îmi spusese că valetul lui, Veddle, se va ocupa de mine, dar naiba să-l ia, nu dăduse nici un semn nici în seara anterioară, nici în dimineața aceea, dar mi-am dat seama de ce cînd l-am întâlnit deodată pe drumul dinspre căsuța în care locuia. A încercat să mă evite dar am vederea foarte bună pentru un om de șaizeci de ani. Dacă l-ai văzut o dată pe Veddle nu-l mai poți uita. Un bărbat greoi, cu o față rotundă și ochi care nu te privesc niciodată drept - l-aș fi putut recunoaște de la o milă. Cînd Voss spusese „Veddle” nici nu visam că era același Veddle care trecuse prin mîinile mele de trei ori. Bineînțeles, cînd un infractor își ia o slujbă respectabilă devine Smith.

Desigur, mă cunoștea.

— Vai, dl. Minter, zise el în felul lui lunecos, ce surpriză !

— Nu știai că sînt aici, nu ? am spus.

A tușit.

— Păi, ca să vă spun adevărul, știam, a spus el, dar m-am gîndit că ar fi mai bine să nu vă ies în cale. Dl. Voss știe, a adăugat el repede.

— Despre comdamnările tale anterioare ?

A încuviințat.

— Știe că două dintre ele au fost pentru șantaj ? am întrebat.

De data aceasta a zîmbit strîmb.

— Este un drum fără întoarcere, domnule Minter. M-am lăsat de treburi din acelea. Da, dl. Voss știe ! Ce domn extraordinar ! Ce păcat că Dumnezeu l-a lovit în felul acesta !

Nu mi-am pierdut prea mult timp cu omul acela. Șantajul este una dintre infracțiunile care-mi fac greață și aș prefera să am de-a face cu un cuib de șerpi decît cu tipul acesta de infractori. Bineînțeles, nu i-am spus nimic domnului Voss despre această conversație, pentru că poliția nu-și trădează niciodată clienții. Voss este cel care a menționat subiectul la prînz.

— Valetul acesta al meu, Veddle, este un fost pușcăriaș, a spus. Mă întreb dacă l-ați recunoscut. Este un tip cumsecade și cred că-l plătesc destul pentru a-l ține pe calea cea dreaptă.