Misterul vrajitoarei africane

1. Magia fricii

Toate acestea s-au întâmplat în timpul absenței Excelențelor lor și, dacă nu ar fi fost această absență, nu s-ar fi putut petrece.

Excelența Sa, Administratorul Teritoriilor Rezervate, ieșind la pensie, plecase însoțit de salve de tun și de imnul național cântat de muzicanții aproape albi, și care toți, dar mai ales trompeții, aveau tendința să cânte fals. Noua Excelență suferea în acest timp chinurile picăturii chinezești în Devonshire, la Budleigh Salterton, de unde plecarea sa era mereu amânată.

Orice schimbare petrecută în Administrație nu modifica aproape cu nimic existența locuitorilor din regiunea Marelui Fluviu, iar căpitanul Hamilton, care făcea parte din unitatea regală Hussa, îndreptându-se furios spre cabana care-l adăpostea pe tânărul său subordonat, era foarte puțin interesat de evenimentul care se desfășura.

Nemulțumirea sa era legată însă de cu totul altceva și anume, de faptul că subalternul său, Tibbetts, săvârșise greșeala de neiertat de a trimite corespondențe la ziare, aceasta fiind una dintre slăbiciunile sale. Hamilton era ud de transpirație și furios, deoarece soarele ardea îngrozitor, iar fierbințeala pământului galben din cuptorul care se chema poligon de exerciții îl ardea chiar și prin tălpile pantofilor.

Clădirile cazărmii, care mărgineau pe una din laturi poligonul, erau învăluite într-o masă de abur dogoritor, iar căpitanul zărea palmierii ca printr-o ceață. Păsările tăceau apăsate de căldură.

Deschizând cu o lovitură de picior ușa cabanei în care se afla locotenentul, Hamilton intră strâmbându-se de scârbă. Locotenentul Tibbetts, supranumit Schelet, întins pe pat, era îmbrăcat în ceva care-ți lua ochii: o pijama purpurie, cu dungi alternative de verde și galben.

Hamilton aruncă pe masă foaia de ziar pe care o ținea în mână, exact în clipa în care Schelet deschidea ochii.

— Bună ziua, domnule, zise acesta, ușor amețit. Tot mai plouă?

— Bună ziua, scrâșni Hamilton. Schelet, masa se servește peste o oră și am ceva să-ți spun.

Celălalt adormi la loc.

— Scoală-te și acoperă-ți picioarele astea hidoase.

Pleoapele locotenentului se mișcară puțin. Murmură, abia auzit, că nu înțelegea despre ce este vorba, peși văzuse ziarul pe care căpitanul îl aruncase pe masă, recunoscând și caracterele gotice ale literelor din titlu.

— Fapt este, Schelet, spuse Hamilton cu un aer ce se voia înspăimântător, că nimeni nu-și dă seama mai bine decât dumneata ce greșeală gravă săvârșește un ofițer scriind la indiferent la ziar. Iar aici – și continuând să vorbească bătu cu palma peste ziarul împăturit aflat pe masă – ceea ce este scris e o enormitate…

— E vorba de ziarele Surrey Star și Middlesex Plain Dealer, domnule, murmură Schelet cu ochii în continuare închiși, imagine însăși a răbdării și resemnării; de asemenea, Sunbury Herald și Molesey Times,domnule.

Trupul său lung era întins alene, mâinile împreunate sub cap. Vârfurile imenselor picioare depășeau capătul patului. Avea aerul și vocea unui om care, deși rănit de moarte, își iartă aproapele.

— Puțin îmi pasă la ce ziar scrii…

— În ce ziare, stimate domnule ofițer. Să vorbim ca niște oameni cu carte, domnul meu. Nu trebuie să chinuim biata noastră limbă.

— Ridică-te imediat, personaj indisciplinat și ia poziție, șuieră căpitanul.

Locotenentul nu-și dădu măcar osteneala să deschidă ochii.

— Avem o discuție amicală sau nu, bătrâne? continuă el răbdător.

E vizita unui prieten sau un consiliu de război, bătrâne Ham? Hamilton îl apucă de gulerul pijamalei, ridicându-l cu brutalitate în picioare.

— Vexațiuni fizice, spuse Schelet liniștit. Înnebunit de invidie, căpitanul lovește un strălucit tânăr ofițer, de mare viitor. Consiliul de Război îl declară vinovat pe bătrânul distins ofițer, care se otrăvește.

— N-ai să ajungi niciodată ziarist, spuse Hamilton. (În momentul acesta Schelet aprobă cu gravitate din cap). Primo: nu știi ortografie!

— Bătrânul nostru drag Napoleon nu știa nici el, spuse Schelet cu hotărâre. Nici acel scump venerabil Washington. Respectarea riguroasă a ortografiei este dovada unei inteligențe mediocre. Doar o știi foarte bine, iubitul meu bătrânel, Demosthene[1].

— Problema e cât se poate de serioasă; Hamilton îl împinse cu blândețe pe tânărul ofițer spre pat, pe care acesta căzu fără proteste. Este interzis să scrii articole politice sugerând că ar fi oportun ca secretarul de stat să vină aici să vadă cu proprii săi ochi… Hamilton căuta din priviri paragraful incriminat, citind mai departe… munca desfășurată de tineri ofițeri ignorați (în afară de indigeni, care îi privesc cu adorație) și cărora nu li se recunosc meritele…

Schelet ridică din umeri. Tăcerea sa ascundea un respect ofensator.

— Îți interzic să mai trimiți scrisori personale, Schelet, fie că ar fi destinate unei stele de pe cer, unei comete, lunii, soarelui sau oricărui alt membru al sistemului nostru solar.

— Să nu amestecăm religia în această discuție, bătrâne Ham, spuse Schelet cu o voce surdă.

Este foarte puțin probabil ca domnul Nickerson Haben să fi auzit vorbindu-se despre acești bravi reprezentanți ai opiniei publice care erau Star Surrey și Middlesex Plain. Nu obișnuia să acorde vreo atenție unui ziar cu un tiraj mai mic de un milion de exemplare.

Și totuși, publicarea scrisorilor trimise de Schelet a coincis cu un moment critic din viața lui Haben, ceea ce a putut să conducă, s-ar zice, la manifestările orgolioase în care se lansă Star Surrey, redactorul său șef neezitând să scrie: Ce gândește astăzi Star, Guvernul face mâine.

Pentru că, într-adevăr, Nickerson Haben porni imediat să inspecteze, „cu proprii săi ochi”, Teritoriile. În vârstă de vreo treizeci și cinci de ani, avea lumea la picioarele sale și nimeni nu se gândea să-și pună întrebarea de ce. Un obraz palid, umeri înguști, o buclă desprinsă din părul său negru, stufos, căzută pe frunte, în momentele de efuziune oratorică; ochii adânciți în orbite, buze subțiri, pomeți ascuțiți, mâini lungi, albe, cam acesta ar fi portretul rapid creionat. Nickerson a dat năvală în Camera Comunelor[2] cu discursuri amețitoare, tulburând oamenii cuminți și cetățenii așezați. Forța convingătoare a cuvântului său, criticile acerbe au agitat atmosfera demnă a Parlamentului. Astfel încât, miniștrii au început să se agite neliniștiți, sub povara sarcasmelor sale, șefii de grupări parlamentare, adunați pe coridoare, așteptau cu iritare să fie arătați cu degetul. Om de partid, se ferea cu multă grijă să rănească susceptibilitățile propriilor săi șefi. Dacă se întâmpla să formuleze totuși vreo critică, nu făcea altceva decât să repete, pe un ton împăciuitor, ceea ce ei înșiși lăsaseră să se înțeleagă în vreo ocazie publică.

Atunci când, la un moment dat, un oarecare cabinet ministerial a căzut, domnul Haben, părăsind un scaun sigur, a reintrat în lupta electorală și, învingându-l pe candidatul comitatului West Monrouth, și-a făcut o reintrare triumfală la Westminster[3].

În noul cabinet a fost mai întâi subsecretar de stat la Agricultură, iar apoi la Externe. Haben se căsătorise cu văduva lui Cornelius Beit, o americancă bogată, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât el, femeie inteligentă, cu simțul umorului, dotată cu o remarcabilă capacitate de cunoaștere a oamenilor. Conviețuirea lor nu s-a dovedit prea fericită. Ea și-a dat seama de caracterul lui, descoperind aroganța unui om care se făurise singur și care ajunsese puțin prea repede sus. Într-o zi i-a mărturisit unei prietene intime că Nickerson avea un fond de vulgaritate pe care îl suporta cu mare greutate. S-a ajuns chiar să se vorbească despre un eventual divorț…

Toate acestea s-au petrecut mai înainte de operația de apendicită pe care doamna Nickerson a suferit-o. Operația, făcută de un medic celebru la acea vreme, a fost o reușită, iar vindecarea părea definitivă. Nickerson, cât se poate de fericit de vindecarea soției sale, a venit în Cameră, pronunțând cel mai frumos discurs din cariera sa asupra Belucistanului[4].

Trei zile mai târziu femeia era moartă. S-a întâmplat una dintre acele căderi, inexplicabile pentru profan și atât de temute de medic. Haben părea un om terminat. Cei care-l detestau, și nu erau puțini, s-au întrebat cum va putea supraviețui în viața publică, cunoscând că principala sa sursă de venit secase. N-au avut însă nici măcar răgazul să se lanseze în diferite supoziții. La deschiderea testamentului s-a constatat ca era unicul moștenitor al întregii averi, în afară de un legat în beneficiul cameristei.

Nickerson Haben s-a îmbarcat pe primul vas cu destinația Africa, combinând afacerile cu plăcerea, și străduindu-se s-o descopere cât mai bine pe cea de a doua, ca să-și afle uitarea.