Moartea sta la panda

CAPITOLUL 1

Brooks era dispus să admită că americanii nu pot deveni buni majordomi și, în acest mod, izbutea să-l potolească totdeauna pe majordomul-șef Kelver.

Brooks era un bărbat înalt și voinic. Avea păr că­runt, cam rar, și un accent ciudat. Molfăia mereu gumă de mestecat și, când era singur în camera lui, fuma cu plăcere pipă, folosind un tutun scump, adus din California. v

Domnul Brooks, majordom, și domnul Guilder, de asemeni majordom, nu se potriveau deloc cu mediul de la castelul Marcs Priory, nici cu acela al satului Marcs Thornton.

Erau amândoi niște majordomi incapabili și nu pă­reau dispuși să devină mai pricepuți, profitând de ex­periența acumulată. Însă erau oameni simpatici, nu de­ranjau pe nimeni și se purtau deosebit de amabil cu ceilalți servitori. Aveau, mai ales, calitatea de a nu po­meni nimănui, niciodată, greșelile colegilor lor, chiar când aceste greșeli îi deranjau personal.

Toți îi simpatizau, deși nutreau oarecare teamă față de Guilder. Acesta era un bărbat corpolent, un ade­vărat uriaș, cu trăsături aspre și voce tunătoare. Avea părul negru, destul de lung, și o putere formidabilă.

John Tilling, pădurarul cel roșcovan, care era chi­nuit de o idee fixă, descoperi această forță.

Soția lui Tilling era, fără îndoială, frumoasă, însă cam zvăpăiată. Își petrecea vremea făurind visuri, pe care, adesea, le înfăptuia, fără să-i pese de scandalul stârnit. Fiindcă dacă purtarea ei ar fi ajuns la urechile lady-ei Lebanon, pădurarul ar fi fost concediat deîndată…

Așadar, într-o după amiază, când Guilder străbătea Priory Field, John Tilling îl opri.

— Un moment, te rog, zise el, privindu-l amenin­țător pe majordom. În ultimul timp, ai fost pe la mine, acasă, de vreo două ori, când eu nu eram acolo. Nu-i așa?

— Da, am fost, răspunse americanul, vorbind rar ca de obicei, m-a trimis lady Lebanon să mă interesez de ouă: socoteala nu se prea potrivea. Tu nu erai acasă, și de aceea am trecut pe acolo și în ziua următoare.

— Iar eu lipseam și de data asta, mârâi Tilling, a cărui față se înroși mai tare, devenind aproape cără­mizie.

Guilder îl privi zâmbind. Era clar că se distra pe socoteala lui. Habar n-avea de necazurile pădurarului, deoarece bârfele îi ajungeau foarte rar la urechi și, dealtfel, nici nu-l interesau.

— Da, într-adevăr, răspunse. Erai undeva, în pă­dure.

— Însă nevastă-mea era acasă, observă Tilling. Ai băut ceai cu dânsa, nu-i așa?

Guilder îl privi mirat și indispus. Zâmbetul îi pieri de pe buze și se încruntă.

— Ce vrei să spui? întrebă cu asprime.

Nu apucă să continue, deoarece pădurarul îl prinse de revere, cu ambele mâini.

— Să nu mai îndrăz…, începu Tilling, dar nu iz­buti să-și termine fraza, fiindcă majordomul american îl prinse de încheieturile mâinilor și i le răsuci, eliberându-și gulerul.

— Să nu mai faci niciodată așa ceva, îi spuse. Da! Am luat ceaiul cu soția ta. Poate că ție ți se pare o zână, însă mie îmi este indiferentă. Bagă-ți asta bine în cap.

Îl împinse ușor cu brațul, dar forța lui era atât de mare, încât pădurarul se clătină pe picioare, gata să-și piardă echilibrul.

Tilling nu era prea inteligent; ceea ce simțea în clipa aceea era o uimire nemărginită.

— Îți cunoști soția mai bine decât mine, zise Guilder, îndreptându-și trupul. Poate că ai dreptate în pri­vința ei, dar te înșeli în privința mea.

Când reveni din sat, Guilder, care se dusese la far­macie să cumpere ceva, îl găsi pe Tilling așteptându-l în locul unde-l lăsase.

Pădurarul nu părea dispus să continue cearta. Dim­potrivă, era gata să-și ceară scuze. Aflase că mylady avea încredere în Guilder și ținea seama de spusele sale.

— Domnule Guilder, ți-aș fi recunoscător dacă ai da uitării tot ce ți-am spus, murmură Tilling. Poate că nu mă prea înțeleg cu nevastă-mea, dar sunt un bun pădurar… Pe la mine, pe acasă, vin mulți, tu însă ești cap de familie și…

— Nu sunt însurat, îl întrerupse Guilder, însă pot să înțeleg ce simți… Prin urmare, să uităm mica noastră „discuție”.

Când, mai târziu, îi relată întâmplarea lui Brooks, acesta zâmbi:

— Mi se pare că mititica are ceva din Messalina. Ai auzit de ea? Era o italiancă, soția unui împărat…

Brooks citea mult și își amintea multe din cele citite.

Oricum, un majordom american care știe că a existat, cândva, o anume Messalina, și vorbește despre asta, este un adevărat fenomen.

Prin urmare, cum să se potrivească Brooks și Guil­der cu mediul în care trăiau la Marcs Priory, unul dintre cele mai vechi castele din Anglia? Cu multe secole în urmă, regele Henric Tudor renovase clădi­rea, pe care o găsise în ruine, și o dăruise protejatului său, baronul John Lebanon. Era o construcție ciudată, în care se îmbinau mai multe stiluri arhitecto­nice. În timpul Renașterii Victoriene fusese împodo­bită cu tot felul de îngerași și ghirlande sculptate, dar clima umedă a Angliei tocise, din fericire, acele po­doabe.

Tânărul Willy Lebanon, fiul mândrei lady Lebanon, nu dădea nici o importanță castelului, mai ales că nici nu-i plăcea. Doctorul Amersham îl socotea o închisoa­re și-i era ciudă că trebuia să-l viziteze. Numai pen­tru lady Lebanon, acest castel reprezenta o realitate.