Omul de la miezul noptii

Capitolul 1

LARRY HOLT LA PARIS

Larry Holt stătea pe terasa celebrei Café de la Paix și privea puhoiul omenesc ce se scurgea spre răsărit și spre apus de-a lungul Bulevardului des Italiens. În aer se simțea suflul primăverii. Aceasta îl încânta pe Larry Holt, care tocmai sosise din Berlin, după patru ani de muncă intensă în Franța și Germania.

Toată ființa lui era într-o dispoziție de sărbătoare, la care se poate înălța chiar și spiritul unui detectiv.

Poziția ocupată de Larry Holt era un fel de mister pentru funcționarii Scotland Yard-ului. Avea gradul de inspector, dar toată lumea știa că, la prima vacanță, avea să fie înaintat comisar-șef. În clipa de față, Larry nu era preocupat de chestiunea poziției, ori a perspectivelor sale. El ședea acolo și cu fiecare respirație, absorbea dulceața primăverii. Fața lui plăcută era luminată de bucuria naivă de a trăi, iar în inimă avea simțământul unei ușurări, o senzație de odihnă, pe care nu o mai gustase de multă vreme.

După ce plăti chelnerului, se ridică și porni, ocolind colțul străzii, înspre hotelul său. Ajunse în vestibulul zgomotos al hotelului și mergea înspre ascensor când, prin ușa cu geamuri care dădea în curtea palmierilor, el zări un om într-o atitudine de odihnă elegantă, stând rezemat într-un fotoliu și fumând o țigară.

Larry zâmbi și șovăi. Îl cunoștea pe omul acesta slab, atât de elegant îmbrăcat și cu cravată sclipitoare de briliante; Larry se apropie de cel tolănit.

— O, iată-l pe vechiul meu prieten, Fred! zise el încetișor.

Flash Fred, pungaș și măsluitor internațional, sări în picioare, speriat la vederea acestui neașteptat vizitator.

— Bună ziua, domnule Holt! bolborosi el. Numai pe d-ta nu mă așteptam să te văd aici.

— Sau poate că nu doreai să mă vezi! zise Larry, dând din cap cu un aer de imputare. Dar bine, Fred, ești gătit ca un pom de Crăciun.

Flash Fred cam încurcat, se sili să pară indiferent.

— Acum am apucat-o pe drumul drept, domnule Holt, zise el.

— Ai rămas și o să fii totdeauna un mincinos, zise Larry glumeț.

— Jur pe Sfânta Scriptură…, începu Fred cu glas ferm.

— De te-aș vedea strâns chiar între mătușa-ți moartă și răposatul unchiul-tău și dacă ai jura pe „Cartea Martirilor lui Fox”, zise Larry cu blândețe, tot nu te-aș crede.

El privi cu admirație numeroasele podoabe ale lui Fred, acul cel mare de cravată, întreitul lanț de aur de pe vesta elegantă, ghetrele albe și pantofii după ultima modă și apoi ridică din nou ochii la părul lui frumos periat.

— Plăcută înfățișare ai, zise el. Cu ce te ocupi acuma?

Omul își umezi buzele uscate.

— Am intrat în afaceri, zise el.

— În ale cui „afaceri” ai intrat acum? întrebă Larry curios. Și cum ai intrat în ele? Așa… simplu, sau cu puțintică dinamită?

Omul se făcu stacojiu la față.

— Doar nu te vei fi gândit că am avut vreun amestec în crima de la Montpellier? protestă el cu indignare.

— Nu, nu cred că l-ai împușcat pe nefericitul tânăr, zise Larry, dar e cu siguranță că ai fost văzut aplecându-te peste trupul lui și scotocindu-i buzunarele.

— Pentru identificare, zise Fred cu un aer virtuos. Voiam să aflu cine a comis crima.

— Ai mai fost văzut vorbind cu acela care a făptuit-o, zise Larry. O cucoană bătrână, Madame Prideaux, privind pe fereastra dormitorului ei, te-a văzut ținându-l de braț și apoi dându-i drumul. Presupun că te-a uns.

Mai întâi Fred nu răspunse nimic.

— Asta s-a petrecut acum doi ani, domnule Holt, zise el. Nu înțeleg de ce dezgropi acest lucru și mă învinuiești pe mine.

Larry râse și-i puse mâna pe umăr.

— În orice caz Fred, acum nu sunt în exercițiul funcțiunii. Plec să mă distrez.

— Nu cumva mergeți la Londra? zise omul ridicând repede privirea spre el.

— Nu, răspunse Larry; și i se păru că celălalt răsuflă ușurat.

— Eu plec azi într-acolo, zise Fred pe un ton nevinovat. Speram să fim tovarăși de călătorie.

— Îmi pare rău că trebuie să-ți spulber speranțele, zise Larry, dar o iau în cu totul altă direcție. La revedere.

— Noroc, zise Fred și se uită după el cu niște ochi care nu exprimau urări tocmai prietenoase la adresa lui.

Larry se urcă în cameră și-și găsi servitorul periindu-i hainele și întinzându-le pe pat. Patrick Sunny, valetul pe care-l ținea în serviciu de doi ani, era un tânăr serios, cu ochi holbați și o față rotundă. La sosirea lui Larry el deveni deodată foarte activ. Larry se duse la fereastră și privi în jos la spectacolul pe care-l oferea zgomotoasa Place de l’Opéra.

— Sunny, zise el, nu-i nevoie să-mi perii hainele. Împachetează-le așa cum sunt.

— Prea bine, domnule, răspunse Sunny.

— Plec la noapte cu trenul la Monte-Carlo.

— Adevărat, domnule? zise Sunny, care ar fi spus absolut același lucru dacă Larry și-ar fi exprimat intenția de a merge în Sahara sau la Polul Nord.

— La Monte-Carlo, Sunny! repetă Larry. Pentru șase săptămâni; apucă-te de împachetat.

Ridică receptorul telefonului de pe măsuță și chemă Biroul de voiaj.

— Am nevoie de un pat și de un loc clasa I în trenul de astă noapte pentru Monte-Carlo, zise el. Agăță apoi receptorul la loc și privi la servitorul său. Nu-mi prea place să vorbesc cu tine, Sunny, zise el, dar am nevoie să vorbesc cu cineva; nu-mi place nici numele tău. Cine ți-a dat numele ăsta?

— Bunicii, răspunse Sunny afectat, continuând să perie, fără a ridica ochii.

— N-au prea fost oameni deștepți, nu-i așa? întrebă Larry. Căci dacă există ceva care să semene mai puțin cu o zi senină de primăvară, decât tine, aș căuta cu orice chip să o ocolesc. Dar noi plecăm spre miazăzi, pe Coasta de Azur. Îți plac portocalele, Sunny?

— Prefer nucile, domnule, răspunse valetul.

Larry râse și se așeză pe marginea patului.

— De data asta vom fi noi criminalii și vom lua banii oamenilor, zise el, în loc de a vârî nasul în treburile criminale ale altora. Nu vom mai ști de furturi, sustrageri, falsificări și omoruri, Sunny! Șase săptămâni de „dolce farniente”.

— Eu n-am habar de jocul ăsta, domnule, zise Sunny. Prefer jocul de cărți!

Larry luă gazeta de seară și se uită la diferitele coloane. Nu găsi decât foarte puține știri și următorul paragraf:

„Cadavrul omului găsit pe treptele ce duc în jos la cheiul Tamisei a fost identificat ca fiind al lui Gordon Stuart, un canadian bogat. Se crede că e vorba de o sinucidere. D-l Stuart petrecuse seara la teatru cu câțiva prieteni și a dispărut în pauza dintre acte”.

Citi această informație de două ori și se încruntă.

— Nu prea obișnuiește cineva să iasă afară în pauza unei reprezentații teatrale și să se sinucidă, decât doar dacă piesa e extrem de proastă, zise el.

Și docilul Sunny răspunse:

— Aveți dreptate, domnule.

Larry aruncă gazeta.

După-amiaza și-o petrecu cu preparativele călătoriei, iar la ora șase și jumătate achită nota la casă, strânse chitanța și o vârî în buzunar; apoi, urmat de portar care ducea valizele și de Sunny cu pardesiul, se pregătea să părăsească hotelul, când fu întrebat de un picolo:

— Dvs. sunteți domnul Holt?

— Așa mă cheamă, răspunse Larry și se uită bănuitor la hârtia din mâna băiatului. O telegramă? zise el. Nici nu vreau să mă uit la ea!

Luă totuși hârtia albastră în mână, o desfăcu cu o strâmbătură de supărare și citi:

Foarte urgent, pentru serviciul special al poliției. Eliberați linia. Larry Holt, Grand Hotel, Paris.

„Foarte plictisiți cu înecarea lui Stuart stop cazul prezintă particularități neobișnuite stop aș fi personal foarte recunoscător dacă te-ai întoarce imediat și ai conduce ancheta”.

Era semnată de comisarul șef, care nu-i era numai superior, ci și prieten personal. Larry vârî telegrama în buzunar și mârâi.

— La ce oră sosim la Monte-Carlo, domnule? îl întrebă Sunny, când ajunse lângă el.

— Cam de azi în douăsprezece luni! răspunse Larry.

— Adevărat, domnule? zise Sunny foarte intrigat. Trebuie să fie foarte departe.