Omul din Maroc

CAPITOLUL I

Masca neagră

James Lexington Morlake, un gentleman, care trăia de pe urma averii sale, proprietarul domeniului Wold și purtătorul și al altor titluri de care se slujea însă foarte rar, se afla în cabinetul său de lucru.

Descuie sertarul unui minunat birou, în stil rococo și privi îngândurat în despărțitura, complet căptușită cu oțel și asigurată printr-o broască foarte complicată. Morlake scoase încet, dintr-o batistă de mătase neagră îndoită în patru, un pistol automat și un sul de piele. Desfăcu încuietoarea sulului și scoase din el o trusă. Era lucrată din piele de focă fină, totuși trainică. În nenumăratele despărțituri se aflau o mulțime de scule, cuțite și chei false - toate micuțe de tot și din cel mai bun oțel.

După ce examină vârful de diamant al unui sfredel, de mărimea unei scobitori mărunte, Morlake puse unealta la loc, strânse servieta de piele iarăși sul, se rezemă de speteaza scaunului și privi la lucrurile din fața lui.

Locuința lui James Morlake din Bond Street era poate cea mai luxoasă din strada aceasta boierească. Odaia în care ședea acum bogătașul era înaltă și spațioasă. Cei mai buni artiști mauri lucraseră ornamentele fantastice și arabescurile, ce împodobeau tavanul. Pereții erau din marmură poleită. Pardoseala, de mozaic, nu se vedea decât în parte, fiind mai toată acoperită de un covor persan de mare preț. Prin abajururile de mătase ale celor patru lămpi de argint, ce atârnau din tavan, pătrundea o lumină dulce, plăcută.

Afară de biroul mare, frumos împodobit, nu se mai aflau decât foarte puține mobile în odaie: un divan scund sub o fereastră, un scaun încrustat cu sidef și un jilț căptușit, în fața biroului. După înfățișare, Morlake putea să aibă patruzeci ori cincizeci de ani, era greu să-i stabilești vârsta; nu avea însă decât treizeci și șase. Pe fața lui inteligentă sclipeau doi ochi ageri și vioi, și cu toate că ridurile erau destul de vizibile, avea un aer de blândețe și veselie. Uneori, ce-i drept, privirile i se învăluiau în ceața melancoliei. James Morlake era un personaj simpatic și distins. Se zicea că mai înainte trăise la New York, dar foarte mulți se îndoiau de asta. În prezent locuia la numărul 803 din Bond Street, Londra, și poseda moșioara Wold House în Sussex. Acum Morlake era în ținută de seară cu frac, ce avea o croială ireproșabilă, și cu cravată albă.

James Morlake ridică privirea de pe biroul cu lucruri ciudate și bătu o dată din palme. Prin perdeaua de mătase ce despărțea încăperea de cea vecină, intră fără zgomot un mic maur. Fellapul său alb, minunat și turbanul roșu ca focul îi dădeau o înfățișare pitorească.

— Mahmet, eu ies diseară. Îți voi spune pe urmă când mă întorc.

Morlake vorbea limba maură.

— Dacă mă reîntorc, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-ți dau mult de lucru.

Mahmet ridică mâna, în semn de salut, înaintă sprinten și sărută pulpanele fracului, apoi degetul mare al stăpânului său, căci pentru acest servitor mititel, pe care James îl cumpărase la târgul de sclavi din Maroc, Morlake era o persoană sfântă și venerabilă.

— Sunt sluga ta, stăpâne - zise Mahmet. Dorești poate să vorbești cu secretarul tău?

Morlake dădu din cap și după un „salaam” scurt Mahmet dispăru. „Secretarul” nu era decât o altă slugă, Binger, dar ca maur, Mahmet nu îndrăznea să vorbească despre un om alb ca de un servitor.

Peste câteva clipe, Binger se ivi în prag. Era un om voinic, bondoc, cu o față rumenă, sănătoasă și o mustață blondă, pe care își trecea adeseori mâinile, când era încurcat ori tulburat. Părul îi era despărțit de o cărare făcută cu grijă și nu-i lipsea nici cârlionțul pe frunte, așa cum se poartă în armata britanică. Totul în Binger trăda pe fostul militar.

Omul privi la stăpânul său și la sculele aflate pe masă și oftă adânc.

— Ieșiți din nou diseară, domnule? - întrebă el cu tristețe în glas.

— Da, plec. Se poate să nu mă întorc câteva zile. Știi doar unde mă găsești.

— Sper să nu vă găsesc la închisoare, cum mă aștept mereu - zise Binger, posomorât.

James Morlake râse ușor.

— De fapt n-ai avut menirea să devii servitorul unui spărgător.

Binger tremura.

— Vă rog, conașule, nu mai rostiți cuvântul ăsta grozav! Am și început să tremur de spaimă. Nu că mi-aș îngădui să vă critic. Dacă n-ați fi ceea ce sunteți, eu de mult nu m-aș mai afla printre cei vii. N-am să uit asta niciodată, chiar de-ar fi să trăiesc și o sută de ani.

Întâmplarea la care Binger făcea aluzie, era următoarea:

Într-o noapte, James Lexington Morlake pătrunsese prin spargere într-un magazin mare, unde Binger era angajat ca paznic. Prin acest magazin, Morlake voia să ajungă la o bancă, pe care o ochise. În drumul său însă îl găsi pe Binger, care căzuse printr-un oberlicht[1] deschis, pe dușumea, cu picioarele frânte și sângerând din răni grave. Morlake se oprise numaidecât, îl îngrijise, îl pansase și-l duse la un spital. Binger bănuia de atunci că binefăcătorul său nu era nimeni altul decât „Masca Neagră”, spaima tuturor directorilor de bancă din întreaga țară. Intrase totuși în serviciu la el, și James Morlake știa bine că din partea asta nu-l amenința nici o primejdie, căci cunoștea oamenii și nu se îndoia de devotamentul servitorului său.

Scoase o țigaretă din tabachera de aur și o aprinse.

— Cine știe, poate că în curând voi deveni un cetățean onorabil, Binger, - zise el, râzând.

— Vă doresc din toată inima, domnule. În fiecare zi mă rog lui Dumnezeu pentru asta - zise grav omul. Nu-i o meserie frumoasă. Lipsiți nopți întregi de acasă. Asta vatămă sănătatea! Și ca bătrân militar ce sunt, vă pot spune: tot cinstea e politica cea mai bună.

— De asta nici nu mă îndoiesc. Dar acum ascultă, te rog. Automobilul meu trebuie să mă aștepte la colțul străzii Albemarle, la ora două noaptea. Plouă ușor, capota să fie ridicată. Dumneata vei rămâne în apropiere, dar când o să mă întorc să nu te apropii decât la vreo douăzeci de pași de mașină. La spate, așează-i un număr din Oxford. Numărul din Sussex îl pui sub bancă. Pregătește un termos cu cafea și câteva felii de pâine cu unt. Asta-i tot ce voiam să-ți spun.

Binger dădu perdeaua la o parte. Încercă să exprime ceea ce dorea și simțea totuși că prin asta săvârșea un păcat.

— Noroc bun, domnule! zise cu glas înăbușit.

— Numai de-ar fi cu totul sinceră urarea dumitale Binger! răspunse Morlake, sculându-se din jilț.

Luă apoi mantaua neagră, lungă, de pe divan și băgă pistolul și sculele în buzunar.

La Banca de depozite din Burlington Street, paznicul avea un scaun, pe care se putea odihni din când în când în timpul serviciului. Scaunul n-avea decât un singur picior, la mijloc, și se răsturna de câte ori paznicul ațipea și nu-l mai putea ține în echilibru. Dar, din fire, toți oamenii sunt ingenioși și în cursul anilor, omul descoperise că se putea odihni foarte bine, dacă își rezemă scaunul și spatele de perete și își ținea coatele pe genunchi. Odihna asta era aidoma cu somnul...

— Îmi pare foarte rău - zise un glas, încet și politicos.

Paznicul tresări deodată, sări în picioare și întinse mâna spre revolverul, pe care îl știa alături pe un raft.

— Revolverul dumitale a intrat de mult în buzunarul meu și firele soneriei de alarmă sunt tăiate - zise omul în negru, iar ochii, care priveau prin găurile mari ale măștii negre, sclipeau veseli. Dar acum haide!

Paznicul uluit, care căuta în zadar, scuze pentru că adormise în timpul serviciului său, plin de răspundere, se supuse numaidecât.

Tezaurul Băncii de depozite se afla în subsol. Pentru paznic era acolo o încăpere mică din beton armat, cu o sobă electrică și o măsuță, prinsă de perete cu balamale. Mai era și un safe mic.

— Intră acolo! - porunci Masca Neagră. Întoarce fața la perete și poartă-te cumsecade ca să nu fiu silit să-mi încarc sufletul cu o crimă.

Paznicul fu ascultător. Auzi descuindu-se o broască și zăngănit de chei. În safe-ul acesta erau păstrate toate cheile tezaurului. În împrejurări normale, numai directorul băncii ori secretarul său îl puteau deschide. Dar pentru Masca Neagră părea a nu exista nici o piedică, deoarece deschise safe-ul și fără ajutorul acestor domni.

Pe urmă, paznicul auzi cum fu închisă ușa cabinei și cum cheia fu întoarsă în broască. În tăcerea adâncă ce domni după aceea, doar ventilatorul de deasupra capului său zbârnâia. Nu trecură nici zece minute și spărgătorul se înapoie, puse cheile la loc și încuie safe-ul cu grijă.

— Am isprăvit - zise. N-am luat mult, numai cât trebuie ca să fac o călătorie de plăcere și să-mi cumpăr un automobil nou. Ce vrei, viața e scumpă astăzi și sunt cheltuieli multe!

— Îmi voi pierde serviciul - se văită paznicul, cu lacrimi în ochi.

— Depinde de ceea ce vei spune domnilor de la poliție.

Spărgătorul stătea afară, în culoar și se juca amenințător cu revolverul.

— N-ai decât să povestești că te-am narcotizat, precum a făcut-o colegul dumitale de la Home-Counties-Bank. Poate că te vor crede...

— Și ce ai făcut dumneata cu camaradul meu din vestibul?

— Pe acesta l-am narcotizat într-adevăr, printr-o metodă, ce n-o cunosc decât eu.

Masca Neagră trânti ușa și paznicul, auzi cum întorcea iar cheia în broască. Dar i se păru că o întoarce de două ori. Când apăsă pe clanță, ușa se deschise numaidecât, dovadă că de astă dată spărgătorul se prefăcuse numai c-o încuie. Între timp Masca Neagră dispăruse.

După alarma dată poliției sosiră trei detectivi de la Scotland Yard la banca din Burlington Street. În vestibul, îl găsiră pe paznicul narcotizat, care își veni anevoie în fire. În schimb, celălalt fu cu atât mai vioi și mai vorbăreț.

— Ei, lasă-ne odată în pace cu poveștile dumitale de narcotizare, - zise Wall, comisarul de poliție, supărat. Omul din vestibul se poate scuza cu asta, dar dumneata ai dormit pur și simplu în timpul serviciului, iar când Masca Neagră a îndreptat țeava revolverului împotriva dumitale, te-ai purtat ca un fricos! Poți să-mi cânți ce vrei, dar așa a fost!

Paznicul din vestibul nu fu în stare să dea nici un fel de lămuriri. Șezuse în cabina sa și băuse o ceașcă de cafea. De altceva nu-și mai amintea.

— Păstrează ceașca cafea, ca restul să poată fi examinat chimic - zise comisarul. Spărgătorul trebuie să se fi aflat de câtva timp în clădire. După ce-a narcotizat pe paznicul din vestibul, totul a mers foarte ușor.

În zori de zi veni secretarul băncii și cercetă tezaurul cu de-a amănuntul, împreună cu detectivii de la Scotland Yard.

Numai un singur depozit fusese deschis, și anume cel înregistrat pe numele lui Ralf Hamon. Safe-ul acestuia era complet golit.