Arhanghelii – volumul I și II

Arhanghelii de Ion Agârbiceanu Volumul I

«Unde este comoara ta, acolo e și inima ta.» MATEI, VI, 28

Partea întâi

În gangul lung și rece al seminarului de clerici se deschiseră, aproape înir-același timp, patru uși vopsite alb, cu cite un triunghi negru în jurul mânerelor, și cei patru profesori ieșiră cu pași repezi din sălile de curs. Se așteptară, cu fetele vesele, zâmbitoare și, pornind apoi toți patru, începură să vorbească tare, mângâindu-și bărbile stufoase. Trei erau aproape de aceeași vârstă, între 40 și 45 de ani, al patrulea era mai bătrân, barba lui era pe jumătate sură. Deși vorbeau tare, nu se putea înțelege ce-și spun, căci în urma lor, din sălile de curs, creștea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care umplea, c-un fel de clocot, gangul boltit. Larma aceea mare părea că aduce nori nevăzuți de praf fin și-i răspândește prin coridor, căci profesorul cel mai îți vârstă începu să tușească, oprindu-se, și tuși până i se înlăcrămară ochii. Clericii, în lungile lor reverende, ieșeau de-a valma din sălile de curs, umpleau coridorul, se strigau pe nume, cântau, alergau. Dar zărind grupul profesorilor, cei din apropiere se linișteau, îi salutau, înclinându-se adine, căci erau fără pălării, și se strecurau repede pe lângă ei, apucând pe scări în jos spre etajul întâi. Câte uhu! se înțepenea deodată În ușa vreunei săli de curs, ridica dreapta și făcea un «psst» prelung, făcându-i băgători de samă pe cci ce erau încă în săli că domnii profesori sunt în coridor. Dar orice chemare la ordine era zadarnică. Larma creștea mereu; acum se ridica și de pe scări, și din coridorul de dedesubt, se auzeau uși izbindu-se, ferestre; se auzea cum sunt târâte din pod coșuri, geamantane. Din curte, din grădină se ridicau frinturi de cântece vesele, strigăte. În câteva minute întreg seminarul părea în plină revoluție.

Profesorul care tuși își șterse ochii cu batista. Dintre ceilalți trei, cel mai tânăr își ridica în fiecare clipă pălăria. Clerici treceau mereu pe lângă ei.

— Uf, nerușinații, mi-au umplut plăininii! oftă cel mai în vârstă, punându-și pe-ndelete batista uriașă în haină.

— La canonici e nu trebuiesc cine știe ce plămâni puternici, issime1, zâmbi unul dintre profesori.

— În vacanța asta de Paști se va umplea cu siguranță locul vacant. Știm noi cu cine, zise al doilea.

— Of! of! nu-s eu născut pentru canonicie, prietinii mei. În zadar voiți să mă năcăjiți. Iacă dumnealui, iată, din dumnealui zic și eu că va ieși un canonic, și bătrânul arătă spre cel mai tânăr.

— Din Iliescu? întrebară cei doi.

— Ilm… mai În grabă decât din voi! Nu-l vedeți că-i cu mina tot la pălărie?

Iliescu se roși puțin, voi să răspundă, dar cel cu barba sură începu să tușească iar și le făcu celorlalți semn cu mina să-l urmeze pe scări. Clericii furnicau în toate părțile. Unii alergau pe scări, se izbeau de profesori.

— Aii putea să fiți mai liniștiți, zise Ilieâcu, aruiv- clnd o privire aspră celor trei clerici care trecură pe lângă el.

Canonicilor li se spunea: reverendissime.

Dar în aceeași clipă un cleric înalt, brunet, ras proaspăt, se izbi de profesorul cel bâtrâri.

— Uf, ticălosul e de Pascu, ticălosule de Pascu! zise bătrânul, oprindu-se pe scări și punuldu-i lui Pascu mână pe umăr.

— Scuzați, vă rog, domnule profesor, nu v-ain băgat de samă, zise tânărul plecându-și capuL

— Mai înțeleg să alerge ceilalți! Dar tu? Tu-ii pierzi capul în zadar! Eu știu că tu n-ai nici bani de drum, pentru ce nu te astâmperi?

în vreme ce vorbea, privindu-l cu multă bunătate pe Pascu, -deschise portofelul și îi puse-n palmă o hâr- tie de douăzeci de coroane.,

— Uf, ticăloșii ăștia, nu se mai satură de vacanță! Le-a crescut mustața, le-a crescut mustața! zâmbi profesorul cel bătrân. Of! ce mai lume, domnule Iliescu, ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii, adaose apoi privind spre profesorul cel tânăr, care se roși din nou și iarăși era gata să răspundă ceva.

Dar bătrânul îl opri deodată pe clericul Pascu, care voia să se depărteze.

— N-ai văzut pe Murășanu, pe ticălosul ăla?

— O să-l trimit îndată, domnule profesor, zise repede, săltând pe scări, Pascu.

Și, în câteva clipe, amândouă coridoarele, sălile, grădina, curtea răsunau de același strigăt:

«Murășene! Măi Murașene! Murășanu!»

Profesorii ajunseră în curtea largă a seminarului. Castani bătrâni umbreau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă de april. O lumină dulce se cobora de sus din. Văzduhul albastru. Din gura arămie a leului de la fântina din mijlocul curții picurau rar ochiuri de cristal. Larma închisă între zidurile seminarului părea un necurmat bornăit de bondari uriași.

— Nu-s proști tinerii că se doresc acasă pe așa vreme! Of! Și nouă o să ne priască vacanfa asta cfe două săsptămâni, zise unul din cei trei profesori.

— Cred și eu, răspunse bătrânul zâmbând, dar nu-și lua privirile de la două vrăbii e&re, eu peni soarele îmborzoiatesăreau ciripind, de pe-o creangă pe alta.

«Te cheamă domnul profesor Marin! Iute, măi Murășene!» se auzi deodată În grădină.

Și nuniaidecât se văzu alergând un tânăr înalt, bine legat, cu umerii largi. Era cu capul gol, și lumina primăverii îi mângâia fruntea înaltă și părul castaniu. Ochii, vioi, albaștri, eu priviri hotărâte, cercetau fata bătrânului de cum se opri înaintea profesorilor.

— Uitați-vă la el și-mi spuneți de nu-i ticăloșie? întrebă profesorul Marin pe colegi. Nu-i ticăloșie, domnule Iliescu? S-a și îmbrăcat în civil! N-a ieșit bine din sala de cursuri, și a și lăpădat reverenda!

— Vă rog, sunt grăbit, se scuză Murășanu, care abia acum se gândi c-ar fi trebuit să-și pună reverenda înainte de a se prezenta profesorului. Sunt foarte grăbit*, adaogă îndată: plec eu trenul de amiazi.

— Of! ticală, și te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu știai că sunt dator popii din Văleni treizeci de coroane? începu bătrânul pe o voce tânguitoare. Nu știi nici acum, după atâtea lecții de morală, ce înseamnă dacă-ți apasă conștiința o datorie? Domnule Iliescu, te rog să aduci tinerilor cazuri practice în lecțiile dumitaâe de etică creștină, zise, întorcându-se spre profesorul cel tânăr, și, scoțând portofelul, luă o bancnotă de douăzeci și alta de zece coroane. Altfel, adăose repede, vârând cele două bilete în vesta clericului, crești pagini, și nu creștini. Apoi își ridică privirile pline de bunătate la Mură șa mi: Așadar, pleci cu trenul de amiazi?

Și când ajungi?

— Mâne la douăsprezece.

— Cum?,

— Noaptea trebuie să rămâi în față. Dimineața, cu căruța mai departe.

0 noapte petrecută afară, de zid ur i le semi n arului! zise bătrânul eu voce înalta. Îl auzi, domnule Mie seu-? Se-ncep aventurile. Of, o să- te punem, pe pine și apă vreme de o lună după ce te-i întoarce! Grele vremurifraților, zise el privind la profesorii care zâmbeau. Apoi își scoase repede ceasuL Zece. Și jumătate, zise „, punând: ceasul veclii în buzunar; eu pofti la o- halbă de bere, adăogă clipind’ din ochiul stâng..

Cei patru, profesori ieșiră pe sub boltit ura veche a porții seminarului.

Clericul! Murășanu, Vas ile Murășanu,. Porni cu capul plecat spre seminar. Cum era în anul al patru Lea. Se simțea om mare- și-l umilea puțin faptul că profesorul; Marin îi dăduse cele treizeci de coroane în fața celorlalți profesori. Avea bani: de drum. Avea des- tui, căci de la Crăciun; a tot cruțat; putea foarte bine domnul Marin să «nu4 facă de râs înaintea celor laltii profesori, eu o glumă: așa de… așa de… Nici nu știa tânărul cum să numească gluma profesorului eu dăleni. Adevărul era că domnul Marin; a ținut;, ea și. Alte dă ți „sa nu-și uite de, elevii lui cei mai deștepți și mai silitori.. Anul acesta* la cursui dfe drept canonic,. Pascu. Și Murășanu erau cei mai buni. Geiliaiți trei profesori însă nu s-au gândi^ la nimic răuv îL cunoșteau, bine pe bătrânul și știau că domnul Marin se crede «tatăl elevilor» „al «ticăloșilor»»..

Dac buna’ dispoziție: îi reveni clericului Vasile iu- dală ce întră* îm 1’asin» seminaruluî^. În vuietai acela

9

ce nu se mai termina. Slugile începură să coboare geamantane, pachete, oprind la lot pasul pe tinerii clerici, care umblau încă forfota, să-și strângă lucrurile pe care le duceau acasă. Erau unii din anul al patrulea care, poate ca să-și mărească bucuria, pache- tău și lucruri de-acelea ce puteau râmâne foarte bine în seminar până la sfârșitul anului, în iunie. Slugile, care coborau pachetele, se grăbeau, vorbeau tare, câte unul scăpa vreo înjurătură. Tot mai mulți dintre clerici apăreau în civil, își potriveau hainele, le priveau eu plăcere, c-un fel de dragoste. Se simțeau ușori, veseli, fericiți.

Vasile Mură șa nu intră intr-una din sălile de studii Vreo zece clerici ședeau înaintea oglinzilor cât palma, răzimate pe măsuțe, și se râdeau. Dacă în clipa aceea ar fi intrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit de dezordinea: ce era în sală. Cărți, scaune, gazete, petece de hirtii, vreo inâneeă de palton, o jumătate de pantalon chiar se puteau vedea pe podele. Cei care se râdeau povesteau cu vocea închisă, întinzându-și gâturile, făcind strâmbături ciudate, înaintea oglinzilor. Briciurile străluceau în lumina primăverii, ce se revărsa prin cele patru ferestre mari. Vasile Murășanu trecu în șir pe la cei ce se râdeau și bagă de samă că nici unui nu se atingea de mustață. Erau tot clerici din anul al patrulea, ea și el, și același glas tainic le spunea tuturor că e necesar să aibă o umbră de mustață pe când vor ajunge acasă. De altfel, la unii umbra aceea de sub nas era destul de groasă, destul de deasă. Cu sâptâmâni înainte, cu toate dojenile rectorului, mulți nu-și mai ră- seseră mustața. Între aceștia era și Vasile Murășanu, dar, el; fiind blond, mustața lui nu se prea observa, spre marea, lui părere de rău. Se încredință despre asta chiar acum, în fața oglinzii. Un fel de umilire, ca și mai înainte în curte, îi umplu sufletul, și el începu clin nou să pacheteze. Nu mai avea însă decât două cărți de așezat în geamantan. Le puse, ș-apoi șezu pe scaun. Mai avea o jumătate de ceas până să plece-la gară. 

— Uf, să-i fi luat dracul de papistasi! strigă deodată. Cu vocea groasă, adâncă. Un cleric trunchi os, cu fața pătrată, cu capul mare. Aruncând briciul după cuptor.

O clipă toate briciurile rămaseră nemișcate. *

— Iar te-ai tăiat, Veniarnine? întrebară dcodaâif mai multe glasuri.

De și-ar fi tăiat grumajii cine-a iscodit mai întâi tortura asta! strigă cel numit Veniamin și întoarse o față foarte neagră spre clerici. Sub bărbie avea o dungă roșie de sânge.

— Te-ai tăiat binișor, zise Vasile Murășanu, care se apropie, zâmbind, de Veniamin.

— M-am, tăiat! Ia să-mi spui tu, că te ții om învățat, pentru ce. Mama dracului, atâta hârștco-hârșteo? Nu-i seminar romwiesc? N om purta noi bărbi și mustață, ca toți popii?

Să nu le placă fetelor de noi, Veniarnine, răspunse râzâhd Vasile.

— Și pentru ce să nu le placă, te rog? Nu ne vom însura noi? Dacă papistașii nu se însoară și n-au motive să. Placă fetițelor, radă-se de trei ori pe zi, până își vor despoia pielea! Dar noi? Dar eu? Ei, s-o ia dracu de maimuțărie! făcu el cu totul înfierbântat. Cine-mi dă un brici, da’ știi, unu flacără, nu alta? adaose îndată, căutând la cei din sală.

— Îndată-l ai pe-al meu, Veniarnine, răspunse un cleric subțirel, care abia avea eâțiva fulgi în loc de barbă. Ți-am spus să-ți comanzi un brici de la Solin- gen, ăla nu te dă de minciună.

— Nu, aș avea și eu barba ta, zise Veriiamiii.

Într-adevăr, clericul acesta avea namai 24 de ani, dar îi creștea într-o jumătate de zi o perie deasă, neagră și aspră, încât dacă, din glumă, își freca barba de tobrazul unui cleric, acela țipa -ca mușcat de șarpe. De altfel, era negru la față, și aceasta îl mai scutea de tortura rasului zilnic. A doua zi însă trebuia să se săpunească. Clericii așteptau cu plăcere clipa aceea și râdeau cu lacrămi pmă ce lui Veni amin îi reușea să-și lucească pielea.

În sala de studii întrau mereu clerici.

— Servus!

— Sărbători fericitei

Nu-ți uita de promisiune!

— H aida-hai!

— Un ou încondeiat de pe da voi să-mi aduci!

— Grăbește când îți spun; o să scăpăm trenul.

Vasile Murășanu se grăbi să-și ieie geamantanul.

Dar când să iasă, vreo șase clerici aduceau, cu alai, pe al șaptelea. Făceau o gălăgie asurzitoare și-l siliră să intre pe cel de-al șaptelea în sala de studiu.

— Uitați-vă la el, nenorocitul, priviți-l! Va fi siliț să meargă acasă în reverendă. Trăiască Petrișor! strigau ei tropotind pe lângă clericul din mijlocul lor, care părea foarte nenorocit.

Era scurt, gros, prea gros pentru vârsta lui, cu obrajii mari și plini. Vesta de Ia costumul cel negru nu și-o putu încheia decât cu mare silă în nasturele întii de deasupra, în jos trebuia să fie mai largă c-o palmă ca să-l cuprindă. El, disperat, îmbrăcase jacheta și cercă s-o încheie, ca să acopere vesta, dar la subsuori jacheta-i plezni.

— Ia uitați-vă, măi, poate aveți ceva rezervă să mi se potrivească, începu eu o voce de om deznădăjduit Petrișor.

Fusese până acum, cu alaiul după el, prin toate sălile de studii, prin toate dormitoarele, repetând mereu aceeași. Rugăminte. Clericii rideau, cercetau, aduceau veste, jachete mai uzate, dar niciuna nu i se potrivea. Cântară și cei de aici, dar toate-i fură prea strimte.

Petrâșor oftă și-și lăsă brațele moi de-a lungul trupului scurt și rotund.

— O să-l lăsăm aici. O să-l proclamăm vice- rector J strigă un cleric din coridor, bătând din palme.

Ăsta nu-i semn rău, afișe Veniamin, care chiar în clipa asta își ștersese obrazul ras proaspăt. Ăsta ne bate jpe toți; calcă a protopop de pe acum!

În iarma și în vălmășeala ce nu se mai curma, Vasile Murășanu își luă geamantanul, ieși în coridor, coborî scările și se apropie de bucătăria seminarului. Chemă un fecioraș., Îi apăsă în palmă trei bani de cile douăzeci.

Să-l duci până la gară, Pătrut, îi zise vesel.

— Îndată, domnișorule, răspunse zâmbind Pătrut. Mai am două, dar al d urnita le e ușor. Numaidecât 1e aduse și se repezi pe scări.

Clericul ieși în piață, trecu pe dinaintea celor patru prăvălii; în toate se vedeau clerici în civil, care târ- guiau repede. Deodată își aduse aminte că el nu cumpărase nimic pentru cei de acasă. Adevărat că. Banii abia-i ajungeau de drum, dar acum avea cele treizeci de coroane de la profesorul Marin. Nu se mai simțea umilit de darul acela, ci, dimpotrivă, li părea bine. Întră repede într-^o prăvălie și, după câteva minute, ieși cu trei pachetele. Era foarte agitat și porni repede spre librărie. În prăvălia în care fusese, oricât era de grăbit, a băgat de samă că unii clerici cumpără lucruri care nu puteau fi cinstite nici surorilor, nici frățiorilor mai mici de acasă. «Așadar, mai fac și alții așa își zise, mângâiat și fericit, că-și poate împlini un gin. D care-l urmărea de mult. «Eu o să-i cumpăr o carte». Își zise hotărât, apropiindu-se de librărie.

Cu săptămmi înainte s-a gândit să-i facă o mică surpriză domnișoarei Elenuța Rodean când se va întoarce acasă de Paști. Dar fie că între zidurile seminarului gândul acesta îi păru prea cutezător, fie că se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou fără ca s-o supere, el nu se putu hotărî să-i cumpere nimic. Insă acum, în civil, și afară, în libertate, yâzând apoi că și alții fac tot așa, el se hotărî repede, și ho- tărârea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adâncă. Abia-i veni hotărî re a aceasta, și numajdecât știu și ce carte avea să cumpere, deși mai nainte nu se gândise. La ea. Întră În librărie și ceru un volum de nuvele, foarte citit pe vremea aceea.

Cu ochii plini de lumină, ieși în stradă; volumul acela, cum îl ținea subsuoară, îi împrăștia o căldură dulce în tot trupul. Simți deodată că-i o carte deosebită, mai scumpă decât oricare alta pe care a atins-o până acum. Îi părea chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deosebită. Mergând spre gară, mângâia, din când în când, coperta cu sfială. Adevărat că. Iezind din librărie, simți o ușoară mustrare, o neînsemnata învinuire. Dar acest glas depărtat, mai mult al seminarului decât al conștiinței lui, se topi în grabă, nii se mai auzi.:

Acești clerici, ieri încă, păreau departe de toată grija cea lumească: ascultară nemișcați, cu capelele plecate, liturghia, urmară diferitele cursuri, se plimbară liniștiți în lungile lor haine negre prin gangurile reci. Azi furnicau pe trotuare, prin prăvălii, în drum spre gară, veseli, mândri de libertate și de tinerele. Erau chiar mulți care își duceau, în răstimpuri, nuna la mustață. Nu era niciun păcat în tot ce făceau acum, ci, dimpotrivă, toate micile lor ștrengării păreau mai mult cele din urmă flori, poate, ale nevinovăției de copil. Chiar bătrânul lor duhovnic, dacă i-ar fi văzut așa de veseli, nu le-ar fi luat-o în nume de rău. Știa și el că viața nu se termină cu cei patru ani de seminar, ci că abia de aici încolo se începe. Totuși, multe lucruri nu li se puteau permite în seminar. Aici trebuia să se stăruie mai mult asupra educației lor preoțești, ea din tinerii aceștia să iasă preoți tari în credință și speranță, care să poată întări și pe alții. O; e foarte adevărat că se muncea aici pentru luminarea laturii celei mai prețioase a sufletului omenesc, pentru formarea și întărirea acelei conștiințe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru eâștigarea acelui razim moral care nu prea obișnuiește să se clatine fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea. Dar din sufletul omenesc cresc atâtea simțiminte! Largi simpatii nehotărâte inundă, de la o anumită vârstă. Sufletele clericilor, ca ale oricăror tineri. Și pentru limpezirea, pentru îndreptarea într-o anume matcă a simpatiilor acestora, viața de seminar nu poate face nimic, ori foarte puțin. Simțimintele acelea care, vai, nu privesc defel viața cerească, ci cea pământească, cresc și fără voia superiorilor, și ei n-au nici vreme, nici chip ca să le ducă într-o singură albie, și numai din motivul sunt foarte deosebite, aproape câți tineri. Deci, pentru păstrarea uniformității, le interzic. Poate că uniformitatea aceasta, în unele cazuri, să fie primejdioasă. Sunt tineri care se gândesc c-o anumită sfială la ceea ce le este oprit, pentru care interzicerea nu face decât să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la care se gândesc. Aceștia reușesc să stabilească o punte de trecere între viața obișnuită de seminar și aceea pe care, de la o anumită vârstă, încep s-o viseze; reușesc să armonizeze sentimentele lor și dorințele eu poruncile vii ale credinței. Aceștia sunt, de obicei, ele vii cei mai bun» „și în iot cazul» cei care nu ajung decât foarte rar sub dojenile superiorilor.

Dar sunt, și tineri pentru care opreliștea e o atâțare, care se gândesc cu un fel de patimă la lucrul oprit și-l văd mai vrednic de dorit. Aceștia nu prea pot stabili o armonie între viafa de seminar și cea dorită de âi> șii,. Ori, cel puțin, armonia nu o pot face statornică. Pedepsele din seminar îi ajung „de obicei, pe aceștia din urmă. Dar pentru superiori e, tofeușiv foarte greu să-și facă o judecată definitivă asupra clericilor. De multe ori s-a dovedit că speranțele puse în eutare cleric bun nu s-au împlinit, pe când altul, obișnuit la transgresiuni în seminar, a ajuns un preot model.

Vasile Murășanu era dintre clericii care reușeau să stabilească armonia pomenită, fără însă ca să treacă în exagerări. Așa, de pildă, el nu se simți cu nimic vinovat pentru faptul că, înainte de vacanta Paștilor, vreo patru rfăptămâni nu și-a mai ras mustața. Pentru ce nu. Și-o rădea, avea eonștiința curată, nu se putea înșela: să vadă ce impresie va face asupra domnișoarei Elenuța Rodea». Dar faptul acesta nu-l ținea de păcat și nu se simțea vinovat chiar înșelând pe superiori, silindu» se să-și ascundă înaintea lor tuleiele blonde.

…Cum se apropia de gară, Ie mângâia din când în când și era foarte mulțumit că încep să se înmoaie, căci în săptămânile dintâi erau aspre și înțepau. Află pe Patruf, îi mai dădu douăzeci de bani, își luă geamantanul și se apropie de ghișeul de bilete. Era înghesuială mare, clericii se pierdeau în mulțimea celuilalt public. Vasile Murășanu se văzu în currnd între două domnișoare cu pălării mari, negre, cu fețele albe și zâmbitoare. De-o jumătate de an nu mai fusese în apropierea unei fete decât după ee cunfpără volumul de nuvele.

Atunci, cu cartea subsuoară, simți foarte aproape pe Elenuța Eodean. Dar nu era vie, lângă el, ea; acestea două. El simți cum se roșește deodată, cum i. Se aprinde obrazul. Și; cercă să privească la capul chel al unui bătrân, care chiar atunci se aplecă* înaintea ferestruții ghișeului. Cum privea lă chelia aceea, pământiej își făcea mustrări aspre că s-a roșit așa, din bun senin, și îi părea chiar că a. Păcătuit împotriva Elenutei! A fost un adevărat zbucium, pentru el până reuși să scape din îmbulzeală cu biletul în mină și’să alerge pe peron. Abia a ieșit în lume, ș, i lumea începea să-l înăbușe! Cu mișcări destul de ridicole; se plimba pe peron, cercând să se liniștească, și fii fericit când simți că-i* scade căldura din obraji. Întâlni colegi și începură să povestească veseli, râzând. Unii murmurau încet frânturi de cân- tece,. Bătând pe asfaltul peronului tacturi ușoare cu piciorul. Dar și Murășanu și alții nu puteau să nu arunce priviri fugare domnișoarelor care se zăreau prin mulțime, ori treceau pe lângă ei. Pentru ochii clericilor ele aveau o atracție deosebită. Vasile Murășanu observă numaidecât felul lor de-a vorbi, clar, dnicc, gâdilitor, cu totul deosebit de-al celorlalți călători „de-al cucoanelor chiar. Și. Fără nicio sfială, își zise că-i place ciripitul acela* Era doar așa de curat!

Bufnind pe nări, tâșnind fuioare lungi de aburi., trenul se opri înaintea peronului. Câteva. Clipe nu se mai putu vedea decât o mare învălmășeală de oameni și de geamantane. Spre nenorocul lui, Vasile MunV șanu aâjunse întmin vagon în care erau tot străini. Uh loc mai era liber; dar Vasile nu intră, ci rămase pe coridbrii 1 vagonului. O clipă se gândi să se coboare, sii cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putu hotărî de teama să nu scape trenul. El călătorise de foarte puține ori cu trenul – câipi vfenea la școală și când se ducea acasă – și chiar drumurile acesteă le făcea în răstimpuri destul deîndepărtate, așa că în el rămăsese mult din teama ce-o are țăranul față de monstrul acesta negru.

Nici nu avu vreme să se gândeaseâ mult, se auzi un fluierat prelung, și trenul porni. Vasile Murășanu avu o tresărire de adâncă bucurie, de plăcere: mergea acasă! Era trecut de 23 de ani „adeseori în ceasurile de studiu își făcuse planuri serioase, bărbătești —L credea el – asupra viitorului, și, totuși, bucuria ce-o simți acum era copilărească!, dulce, ușoară, ca o alintare. Gara, casele din oraș, stâlpii/de telegraf zburau în urma lui, și el simțea, ușor, deliciul apropierii de casa părintească. Căci în clipele dintâi el nu se gândea decât la ai lui, la părinți, la cele două surori mari; la frățiorul mai mic, la casa, la curtea, la grădina lor. Și la gândul că le vă revedea în curând. O căldură, o moleșite plăcută i se răspândeau în tot trupul, ca: și când ar fi iarăși băiat de 6 ani și ar adormi în mân- gâierile mamei, care-și poartă domol degetele prin părul lui.

Se apropie de-un geăm deschis. Un nesfârșit covor verde, presărat pe alocuri cu floricele galbene de pod- beâl, fugea în urma trenului în apropiere, se rotea în depărtări ceva mai mari. Numai puține arături proaspete înnegreau pe alocuri. Ca o împăcare se cobora lumina dulce din văzduhul albastru; în zare, departe, cerul se îmbrățișa cu pământul într-o ceață viorie.

Descarcați volumul I și II de mai jos