Costea Pădurarul

COSTEA PĂDURARUL

La poalele pădurii, în cotitura adîncă a drumu­lui de țară, unde azi nu mai sînt decît cărămizi risipite și un petec de zid înflorit de buruieni, înainte vreme răsărea dintre stejarii și carpenii umbroși o casă de piatră, cu mult temei la încheieturi, cu păreți veșnic proaspăt văruiți. În jur, un zid puternic, înalt, stătea păzind, înțepenit cu îndîrjire în pămîntul bătucit, pie­tros.

Cînd, pe drumul țării, clopoțeii, ținînd trapul cailor, asurzeau pe călătorii din căruța de poștă, porțile grele se cutremurau de-o izbitură de săcure, apoi, scîrțîind, se desfăceau, negre, ca niște aripi uriașe. În mijloc se ivea un romîn strașnic, cu brațele încrucișate, cu pum­­nii noduroși, cu ochii aprinși, încruntați sub sprîncenele dese, îmbinate. Cînd căruța de poștă se apropia, piciorul drept, ce sta înțepenit înainte, ca un lăstar, se retrăgea, și trupul uriaș, clătindu-se, pornea spre grajduri. Tre­buiau scoși alți patru cai odihniți, să pornească mai de­parte. Poștarul mergea înlăuntru, abia descurcîndu-se din țoaie, să tragă la măsea cîteva țuici și să-și umple sticla ce-o deșertase la drumul jumătate.

— Noroc și sănătate, bade Costeo! Nu ți-a bătut cineva la poartă, noaptea, de cînd n-am mai fost pe aici?

— Nu mi-a bătut.

— Dar, așa, vrun chiot de pistoale n-ai auzit?

— N-am auzit.

— Atunci, e bine! Nu vă temeți, jupînașiîor, că nu ne-a ieși nici dracu înainte, zicea, întorcîndu-se către cele două părechi de negustori, care înlemniseră în căruță cînd badea Costea răcnise la un cal ce da să muște.

Cînd isprăvea cu căruța, badea Costea își avînta pușca în spate și se afunda prin păduri. Acasă, de va mai veni vreun drumeț, va aștepta la poarta zăvorîtă; de-abia i se vor mai odihni ciolanele ostenite.

E greu de răzbit și cu pădurea, și cu crîșmă! De cîte ori nu i-a spus-o stăpînului! Dar el: «Bade Costeo, știi ce-ți spun eu? Tatăl și moșul dumitale tot slujba asta au purtat-o, și nu s-au plîns. Dumneata să fii mai fără vlagă? Dar vezi, n-ai avea de ce ține porțile veșnic zăvorite, cînd nu ești acasă. Doar Anița dumi­tale e fată cuminte și se va fi pricepînd și ea să mă­soare o jumătate de vin. Iar hoții nu umblă ziua pe drumul țării.»

Dar acum, de doi ani, domnul Vilmoș doarme cu fața în sus, între patru păreți tăiați în marmură, iar deasupra o cruce neagră e mîncată în linii drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, care, pînă a trăit tatăl său, venea acasă numai din an în an. Acum se așezase în sat și-și vedea de lanurile grele, de ogoarele grase, de turmele albe de oi și de vite. Lui, badea Costea nu i-a zis nimic; vedea că, gazdă nouă, are lipsă de oameni de încredere. Va face cum va putea, și călă­torii vor mai aștepta la porțile zăvorîte.

Anița încă zicea că e bine astfel. Lîngă cusăturile înflorate, între straturile de viorele, de rezedă, de sulu- mină ar fi stat cu ziua de cap și nu i s-ar fi urît. Așa, cîteodată numai, cînd pădurile mari de pe coastele din jur murmurau tainic, în liniștea însărării, ofta fără să știe de ce, și ochii-i vorbitori, umezi, ca două stele înlăcrămate, priveau fără de țintă în depărtări. Între straturile de flori, cu cusătura în poală, sta așa, pier­dută. Tîrziu, își aduna giulgiul, își anina vreo floare în părul bogat și se trezea în casă, înaintea oglinzii vechi, cu mînile de-a lungul trupului subțirel, fraged. Cele două părechi de ochi albaștri se adînceau în priviri duioase, și, în urmă, lacrămi argintii străluceau în ge­nele lungi din oglindă. Afară, în răcoarea curată, pe podmol, fusul se-nvîitea apoi domol, și glasul copilei, fermecat de doruri neînțelese, tremura în liniștea însă­rării, tulburător de inimi, plin de căldură. Pădurile mari, întunecate, îl adăposteau subt bolțile lor tăinuite.

Badea Costea, de era pe vreo muche de pădure, se răzima de-un stejar înalt, deschidea ochii mari, ca de spaimă, apoi, tîrziu, ofta, și pleoapele i se închideau încet și grele. Asculta nemișcat pînă mureau undele tremurate, line ale cîntecului. De era aproape de casă, ori la poartă chiar, se oprea ca în mijlocul bisericii și asculta visînd, cu ochii închiși. Rar, o lacrămă îi scăpa de sub genele lungi, dar atunci sprîncenele stufoase i se încruntau, și Costea deschidea întărîtat poarta. Pînă-n sară vorbea răstit cu fata și nimic nu-l mulțumea. După cină, însă, cînd rămînea singur cu copila între zidurile groase ale făgădăului, inima prindea să i se încălzească.

— Tu, Aniță, tu, eu știu că ți-a fost urît astăzi! Așa-i că ți-a fost urît?

— Ba nu, tuțule, de ce să-mi fie, doar n-am rămas astăzi întîiași oară singură acasă!

— Ți-a fost. Da’ las’, că nu voi mai sta atîta prin pădure. Ce am eu, Aniță, cu lemnele domnișorului? Să nu i le fure? Bine, nu i le fure! Ba încă, dacă i le-ar tăia într-o noapte pe toate, ce pagubă-ar avea? Atîta că n-ar mai avea unde s-alerge toată ziua ca un nebun. Vezi, Aniță, eu îți spun: vînatul îi va pune capul. Că e prea turbat. Domnul Vilmoș nu era așa. De s-ar însura odată dracului, să mai steie pe-acasă!

Copila asculta dusă pe gînduri. Pe domnișorul Petrea nu-l cunoștea. Dar i se părea că-l vede cum aleargă călare prin pădure și că aude cum troznesc uscăturile sub copitele calului. Ba, iată, acum îi vine în minte. Odată, mai în primăvară, — era o zi să te-nalți în văzduh, — în tăietura de pe coasta Cornului, un călă­reț în haine strîmte, verzi își învîrtea calul negru ca tăciunele, împintenîndu-l să sară în două picioare. Auzise de la oameni că sara, la curte, erau întinși în pridvorul caselor boierești trei mistreți de toată groaza, ca trei viței. Apoi ăsta va fi fost domnișorul. Dar putea să fie! Ce-i păsa ei?

Într-o duminică, Anița își puse năframa cu pui al­baștri peste iia de zăpadă, cu mîneci largi, înflorate, cu fodori bogați, și-și îmbrăcă pieptărelul negru, cu flori vinete și galbene. După multă trudă, în urmă, prinse copcia dedesubt. Mai în sus, sînul plin, tare, nu suferea închisoarea. Desagii de strămătură, aproape goi, îi luase pe umărul stîng și porni în strălucirile de argint ale soarelui ce se ridicase peste coasta Cornului. Badea Costea îi mai spuse o dată, cînd ieși pe portiță, să nu-și uite de sare și de un chil de carne. Apoi portița se în­chise, prinzînd coada lui Burcuș, ce se luase după stăpîna sprintenă. A schelălăit el ce-a schelălăit, dar după ce Costea s-a răstit o dată, cătrănit, s-a tras subt un șopron.

Cînd era să treacă Anița dealul și să coboare înspre satul ascuns în pomături, — doar biserica se vedea mai deslușit, cuvioasă, ca o babă adusă de spate, cu ochii mici, fără luciri, — numa iată: pe calea afundă, de la dreapta, venea în trap grabnic un cal înspumat. Călă­rețul, în haine strîmte, verzi, se tot făcea că vrea să se ridice în picioare, dar în clipa următoare se lăsa iar pe șaua galbenă, de piele, crescută parcă pe spinarea murgului. Anița se opri în marginea drumului. Calul, cu gîtul încordat, se opri și el, frămîntînd pămîntul înaintea ei. Anița se trase speriată înapoi.

— N-ai grijă, fetițo, poți trece pe subt frîu, că nu face nimic. E blînd ca o oaie! și prinse a-l mîngîia pe grumajii încordați.

Fata sta cu capul plecat și nu cuteza să se miște.

— Și unde te duci tu, drăguță, așa de dimineață?

— La biserică, domnișorule.

Cînd a zis «domnișorule», s-a cutremurat toată: îl vedea pe-acela de care i-a vorbit tată-său, dar nu aici, înaintea ei, ci acolo, în tăietura de pe coasta Cornului, cum își împintena calul să sară în două picioare. Acesta trebuie să fie! Simțea acum că-i tremură genunchii și că picioarele n-o mai țin. Ce avea cu el? Nimic! Dar o luară căldurile de la piept și i se ridicară la cap. I se părea că se topește, încet, încet, ca o luminiță. Întru tîrziu, i se păru că aude tropote ce se depărtează și-și ridică privirile albastre. Dar își plecă repede capul. Pri­virile lui negre, pline de văpăi, ce pîndeau de sus, îi trecură prin ochii umezi și i se opriră parcă în inimă, ca două puncte de foc și de lumină. Și stăteau acolo nemișcate.

— Adică la biserică te duci, fetițo? Dumnezeu să-ți ajute! Vezi, eu nu prea merg la biserică. Noi nici nu avem biserică aici, în sat. Dar bine, de unde vii tu acuma?

— De-acasă, de unde să vin?

— Doar nu vei fi fata lui badea Costea?!

— Ba a lui.

— Hm! Nu mă mir că-și ține porțile zăvorîte...

Cu bețigașul de trestie, arse o dată murgușorul, care porni furtună. Apoi se-ntoarse iar în galop.

— Mi-am uitat să-ți zic ziua bună! Dumnezeu să-ți ajute!

— Să, domnișorule!

Călărețul arse acum de două ori cu bețigașul de trestie trupul rotund ca un pepene al murgului și zbucni în goană nebună. Aniței, pornind, i se păru că lunecă prin văzduh.

Din slujbă Anița nu auzi nimica. Numai pe popă îl vedea, în nourași de fum luminoși, cum cădelnițează. Sara, se duse acasă fără sare.

Badea Costea, văzînd-o că nu-și mai poate opri plînsul, încercă s-o mîngîie:

— Ci las-o dracului de sare, tu fată hăi, că nu ne-om prăpădi noi! Maică-ta nu era ca tine, era mai tare de suflet. Tu știi una: să plîngi.

Anița plîngea cu hohote și cu sughițuri.

— Femeie, și pace! Dacă pornește odată, apoi să te ții! și ieși afară, trîntind cu putere ușa.

în grajd țesălă bine pe băiețandrul ce se culcase fără să țesăle caii. Ieși afară și umblă cu pași largi prin curte. Se așeză apoi pe podmol, dar nu avea stare. Deodată se opri în mijlocul curții și-și șterse cu mîneca două lacrămi mari, ce-i izvorîră din ochii încruntați. Pe alții i-ar fi putut privi în zvîrcolirile morții, dar pe Anița numai supărată să o fi văzut, și i se tulbura toată firea, i se părea că-și pierde rostul vieții. Lelea Ana murise de cînd era copila de trei ani. El i-a închis ochii, aci, în făgădău. Și a fost harnică, și ascultătoare, și cît îi era de dragă și ei Anița! Acuma, colo subt părul din gră­dină, cu crucea de stejar la cap, stă de-atîția ani, ținînd îngropată toată tihna lui și toată îndestularea fericită ce se sălășluise odată aici, în făgădăul de lîngă drumul țării. De-atunci viața lui era luminată numai de ochii albaștri ai Aniței.

Aniței a doua zi îi trecuse supărarea. Dar badea Costea o săptămînă în capăt s-a sfădit cu toată lumea ce dădu pe la el. Băiețandrul de la grajduri nu mai știa pe care oase să doarmă noaptea.

Anița, acasă, cu cusătura aleasă, cu caierele de lînă albă ca zăpada, cu straturile înflorite, își petrecea vre­mea ca și mai înainte, dar totuși, spor nu mai avea atîta. Trandafirii din obrajii de lapte i se veștejeau, iar ochii îi erau tot mai visători. Cele două puncte de foc, lu­minoase, care în duminica aceea, în deal, îi pătrunse­seră prin ferestrele înlăcrămate ale sufletului și i se opriseră în inimă, le simțea și acum. Și din lumina lor bogată se desprindea mereu chipul întreg al domnișo­rului. În hainele verzi, strimte, părea crescut pe cal. Părul negru, creț și mustața tînără, trasă cu condeiul deasupra gurii mici... Și obrajii... Doamne, obrajii! Să-i tai c-un fir de păr! Și glasul acela curat, argintiu!

Aniței i se părea că se topește încet-încet, ca o lu­miniță de ceară. Auzea tropotul nebun, și apoi, deodată, parcă-l vedea pe domnișorul întorcîndu-se în goană și șoptindu-i la ureche: «Mi-am și uitat să-ți zic rămas bun. Dumnezeu să-ți ajute!» Și ploaia de copite cădea iar departe. Și Anița atunci își uda cîrpa înflorată și-și ascundea obrăjorii, să se răcorească de para în care ardeau. Așa nu-i era urît. Cînd venea badea Costea acasă, era veșnic voioasă. Dar omul acesta, cu privirile crunte, cu sprîncenele îmbinate, băgase totuși ceva de samă, și iar începu să se certe cu toată lumea ce dădea pe-acolo, și Niculiță de la cai iar se văieta de coaste și de spinare.

Stătea s-apuce soarele după deal. Umbrele cuprinse­seră pînă la piept pădurea bătrînă, ce-și tremura lin smaraldul argintat de pe culmile luminate încă. Un că­lăreț trecu în goana murgului fără splină pe dinaintea făgădăului. La capătul de jos al grajdului răzbi să-și oprească în loc calul plin de spume, dar o curea de frîu se rupse. Se ridică în picioare pe șa și privi în curtea pustie. Anița nu știa nimic, dar Costea, de pe o muche împădurită, vedea tot. Ochi bine și-l cunoscu. O mînă rece, de gheață, îi prinse inima și i-o strînse ghem. Apoi o nădușeală mare îi umflă vinele subt pielea păroasă, ca niște sfori vinete. Stătu așa, înțepenit locului, fără să știe la ce se gîndește. Apoi tuși tare de răsunară pă­durile în jur și porni repede la vale, strîngînd cu mîna stîngă patul puștii. În drum dădu de-o veveriță codată, în vîrful unui stejar. Ochi repede, și veverița căzu trăznită, izbindu-se îndesat de-o rădăcină ieșită a ste­jarului. Cînd ajunse la făgădău, călărețul era jos și cerca să lege frîul rupt.

— Bună sara, bade Costeo! Dar harnic pădurar mai ești! Uite, drumeții stau cu paguba în drum, și nu pot căpăta ajutor dinlăuntru!

— Dumneata ziceai ieri, în Valea-Rea, că azi te duci în tîrg. Eu de unde să fi știut că te vei abate pe-aici? De altfel o mînă de muiere ce ajutor să-ți deie?!

— Nu te supăra, bade Costeo! Am zis și eu, iaca, num-așa! Nu mi-a fi nimic! Mi-ajută numai să-mi tocmesc frîul. O sulă ai?

— Am, domnișorule.

— Dar ian spune dumneata, fata unde ți-e? Iar e încuiată după ziduri? Îți spun drept că-i strică atîta pază.

Costea rămase trăznit. De unde îi cunoștea el fata? îl măsură din creștet pînă-n tălpi cu o privire cruntă și, fără voie, pușca era să-i salte pe umăr. Îi veni ca mai nainte, cînd dase de veveriță.

— Vezi, domnișorule, eu știu ce fac! Eu știu! Da’ dumneata ce vreai?

— Și eu știu, Costeo! Ai drept s-o păzești, e a dumneatale doar! Și-apoi, nu afli oriunde fată ca ea! Intr-o duminică am văzut-o cînd mergea la biserică și-ți spun că m-am bucurat din suflet cînd mi-a spus că e a dumitale.

— Mda, te-ai bucurat!

— Cum nu! Cînd pădurarul meu are așa bujor de copilă?! Am vrut să-i fac cinste, dar nu aveam nimic mai detreabă la mine.

— Ai vrut să-i faci cinste?! Hm!... Ai vrut să-i faci cinste!...

— Cînd va mai veni prin sat, spune-i să se abată pe la curte.

— Pe la curte!... Ba nu, boierule! Anița nu va merge mai mult în sat! Ori, ian stăi! Știi ce, domnișo­rule Petrea? Să-ți spun o vorbă. Una ca o sută. Ascultă-mă... Ei bine, vină în curte să dregem întîi frîul. Am sulă și ac, ață ne dă fata. Cum dracu să n-am sulă?! Și cîte nu mai am!

Ochii-i sclipiră tăios, ca oțelul, sprîncenele i se-mbi- nară în încruntarea frunții, mîna stîngă strînse patul puștii, pe cînd dreapta descuia portița.

Boierul Petre simți un sloi de gheață în mijlocul spa­telui. Un tremur îi zgudui tot trupul. Ce are Costea și ce vrea cu el?

Anița nu ieși din casă; ochii lui Costea o pironiră pe laviță, cu cusătura în mînă. Dar ea știa că «domni­șorul» era în curte; și-i era de-ajuns; îl vedea mai bine și mai bucuros așa, fără să-l vadă.

După ce drese frîul, Costea se înțepeni înaintea iui Petre.

— Auzi, boierule, o vorbă ca o sută! Mie să-mi dai drumul să mă duc! Dacă nu, mă duc ș-așa! Pîn-a trăit tatăl dumitale, i-am zis de mai multe ori să-mi deie drumul. Și nu m-am dus, că alta era atunci. Acum nu mai pot sta.

Petre îl privi cu ochi mari, întrebători. Ce să fie cu Costea?

— Auzi, bade, să mă crezi că nu te-nțeleg. Neam de neamul dumitale odihnește aici, și dumneata: «Hai că mă duc, și dacă nu mă lași, mă duc oricum!»

— Apoi așa, boierule, cum am zis! Mi s-a făcut și mie de ducă. Ș-apoi mă duc, să fii cu stea de aur în frunte!

Ochii i se înroșiră și pumnii noduroși i se încleștară.

Petre iar simți sloiul de gheață în mijlocul spatelui, și, iar, un tremur ca de friguri îi zgudui tot trupul. Îi veni deodată în minte moșu-său: își dase sufletul sugru­mat de un om groaznic la mînie, argat la curte, care, apoi, spînzură și el în furci. Fața i se albi ca păretele. Ce avea Costea de era mînios, nu știa, dar furtuna ve­dea el bine că e gata să izbucnească. Sări în șa.

— Apoi bine, Costeo, te vei mai socoti. Pînă după Sfînta Mărie va mai trebui să stai, să-mi capăt om în loc, iar de-aci încolo, voia dumitale!

— Da, boierule, voia mea! Socoata mea-i gata de-acum și-ți spun să-ți afli om în loc.

Petre porni în trap grăbit, și ploaia de copite răsună un timp deasupra făgădăului, apoi zvonul ei se stinse.

Pădurarul, după ce închise poarta, se așeză pe pod- mol, fără să se poată gîndi la ceva. Întru tîrziu, îi veni în minte duminica în care Anița plecase-n sat, la bi­serică. Și-l vedea pe domnișor cum a întîlnit-o în drum, cum a stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. Nădușelile îl luară din nou pe badea Costea. Un junghi i se înfipse în piept, un tăiș de oțel: Anița nu i-a spus nimic! Dar nimic! O vorbă legănată măcar! Ci ea a tăcut! A știut ea de ce tace! Da, Anița, copila lui de șaisprezece ani, vorbește cu domnișori pe drum, sin- guri-singurei, și lui, tatălui, o vorbă legănată nu-i spune! Ce plătește dar grija ce i-o poartă? Nimic, nimic, nimic! Și Anița nu samănă cu maică-sa! Nu! Cer și pămînt! O, Doamne!

Sara se lăsa răcoroasă și plină de pace adîncă. Se auzea, nedeslușit, numai murmurul veșnic al pădurilor. O buhnă cheuna din cînd în cînd din vreo scorbură putredă. Deasupra, pe bolta întunecată, florile de argint se presărară, trimițînd printre genele ochiului, închis de jumătate, raze subțiri, albe, strălucitoare. Dinspre gră­dină venea freamătul părului mare, sub care odihnea gospodina harnică, de odinioară, a acestor case. Lui Costea i se păru că aude cum îi șoptește cineva din inima lui, dar glasurile le auzea cu urechea. Și-i spunea multe. «Nu fi așa pripit, Costeo! Gîndește-te cum ai fost și tu în tinerețe! Adă-ți aminte, Costeo! Anița e fată mare acum, și inima nu o-nchizi cu zaruri și cu ziduri. Poate să-i placă de vrun ficior din sat, poate de domnișorul... Da, da, de domnișorul Petre. Ăsta încă nu-i păcat. Da’ tu, Costea, ești prea firetic. Zici că nu samănă cu maică-sa?... Ian gîndește-te, Costeo: unde v-ați întîlnit voi mai întîi, unde ne-am văzut noi mai întîi?»

Costea se deșteptă. O vedea limpede pe nevastă-sa. Albă, ca de ceară, trecu pe dinainte-i, și se pierdu sub crengile păriilui bătrîn. Dînsa i-a vorbit oare?

Aniței nu-i zise o vorbă legănată. Și așa mîne e duminică și prinderea postului de Sfîntă Mărie. Pînă la Sfînta Mărie nu e atîta. Atunci va merge cu fată cu tot în sat. Mîne, însă, va rămîne Niculiță acasă, și ei vor merge amîndoi să prindă postul la frate-său, Manoilă.

În sat, după prînz, Anița merse cu verișoară-sa la joc. Costea rămase la Manoilă, cu paharele înainte.

— Așa, frate, vin și eu în sat. M-am săturat de atîta singurătate acolo. Apoi, mai ales pentru Anița. Vezi, ție, ca la un frate-ți spun, că altuia cui să-i spun? Mie mi-e groază de boierul cel tinăr, să nu cad în vrun păcat cu el pentru copilă. Îs o viță blăstămată, Manoilă, cum știi tu bine. Că doar nici pe Petrea ăsta nu l-a avut cu baronița lui, ci cu o fată de rumîn, de-a noastră. De-aceea, cată numa bine la el, ai jura că-i domn de-ai noștri.

— Așa, Costeo, așa! Și-s prăpădite și fetele. În sat sînt care umblă după el. Da’ ț-ai găsit! Nu-și face treabă cu ele; glumește și rîde, ș-atîta tot. Eu îți spun că n-aș crede să fie om rău.

— Așa crezi, Manoile? Apoi să-ți spun eu că nu-i așa. Nu, Manoile, nu! Tată-său cum a fost? Grozav ș-al dracului. Da’ să-l vezi tu ce ochi are! Anița de ce-a îngălbinit ca ceara? Lasă-mă, Manoile, lasă-mă!

După ce mai goliră dupăolaltă vreo trei pahare, începură din nou vorba.

— Știi tu, mă, Costeo frate, ce-ți spun eu? Tu să nu te prinzi cu boieru, ci să rămîi la pădure. Ori, cel puțin, stai fără nici o vorbă pînă la Sfînta Mărie. Doară atîta vreme vei mai putea tu griji, cum ai grijit pînă acum! Da’ drept să-ți spun, frate, atîta pază, după cît mă taie

pe mine capul, n-are nici un rost. Inima, pînă simte soarele, bate. Cînd nu-l mai simte, s-a gătat. Aici în sat este unu, Ionu Diacului, care moare după fată. Și Anița, după cît am înțăles din gurile femeiești, încă îl ochește. Să deie Dumnezeu să tragem la toamnă o nuntă de să-i meargă vestea!

— Da, să-i meargă vestea!

Vinul se deșerta repede și glăjile se umpleau din nou. Limbile se dezlegară tot mai bine și se deșteptară amintirile vechi întunecînd cu lumina lor pe cele de acum: viața lor de feciori, traiul tihnit de la pădure, apoi cele două ospețe, — al lui Costea și al lui Mano- ilă, — și copiii lor și tot rostul gospodăriei lor.

Anița se-ntoarse de la joc, înflorită-n obraz. Cînd o văzu, Costea zîmbi fericit.

— Vezi, așa-mi place, copilă, așa cum ai fost mai nainte! Las’ veștejeala pe sama doamnelor! și o cinsti cu un păhărel de vin, întîia oară în viața lui.

Cînd ieșiră să plece, Costea, clătinîndu-se, tot se mai întoarse o dată și-i spuse lui Manoilă, șoptindu-i:

— Știi, eu le cunosc neamul. Tatăl lui a fost grozav și al dracului, Petrea e turbat și al dracului! Mă, e sînge din neamul Urseștilor! Mi-e groază că întru în vrun păcat!

Mistreți au fost în pădurile astea totdeauna și destui, dar ca în vara aceea nu se prăsiseră nicicînd. Pe unde te-ntorceai, rîmături, poteci întregi și frecături — cum au ieșit din scaldă. Și n-a alergat după ei domnișorul Petrea, nu? Dar oamenii, toți, ziceau că și-a ieșit din

fire. Și-a adus prieteni din străini, — o mulțime. — și, două săptămîni în cap, au tot bătut cînii, au tot răcnit și chiuit hăitașii și au tot răpăit puștile, — cînd mai înfundat, cînd mai deschis, — de gîndeai că se vor prăpădi pădurile cu totul. Badea Costea trebuia să fie cu ei, să arate potecile, să spună bătăturile și bălțile unde se scaldă colțații. Anița, singură acasă, avea multă grabă. Două ii noi-nouțe avea să le coase cu flori de mătasă și să facă betele chindisite, după niște forme noi, ce le adusese din sat. Și cînd alegea florile albastre și roșii printre șirele dese, îi răsărea în față chipul domni­șorului. Dar nu așa, numai ca o icoană, — cum i se arăta mai nainte, — de care nu cuteza să se atingă, ci să o privească numai din depărtare. S-a mai întîlnit cu el doar de trei ori, de la duminica ceea de pe deal, și, în rîndul al treilea, cutezase să-l privească în ochi mai multă vreme. Și, în rîndul acesta, i se părea că a căpă­tat și ea ceva din ființa lui: îndrăzneală și cutezanță; ceva din «tulburarea» lui Petrea, cum zicea badea Costea. Pădurarul înțelegea multe, dar nu zicea nimic. Ci, cît ținu goana după mistreți, se ivea din cînd în cînd la poalele pădurii, ca o arătare întunecată, apoi pădurea îl înghițea din nou. Și se arăta tot atunci cînd Petrea alunga vînatul ce-ncerca să scape din pădure, să treacă drumul țării. Cîteodată ieșeau aproape laolaltă, și ochii li se întîlneau. Dar privirile tăicioase, de oțel, ale pădurarului întorceau curînd, spre inima pădurii, pe domnișorul în haine strîmte.

După două săptămîni, goanele nebune conteniră, dar Petrea ținea să-și ospăteze prietenii aici în pădure, în Poiana-Sărată, înainte de a-i trimite pe-acasă, cu căruța cea cu patru cai negri ca tăciunele. Se gătiră mîncări, se-aduseră vinuri și muzicanți din orașul vecin.

Poiana cu iarbă mătăsoasă, rară, așternută cu mușchi, era plină de lume în sîmbăta dinaintea Sfintei Mării, în depărtări, bolta albastră se-apleca în smaraldul de frunze. Deasupra, peste coroanele grele de frunză bo­gată, căldura licărea tăișuri argintii de săbii nevăzute. Numai mierlele fluierau, cînd ici, cînd colo, ca hai­ducii. Roiurile de musculițe sticleau puncte de argint în lumina mare. Cîni nu aduseseră azi, dar parcă hăpăiturile din zilele trecute rămăseseră ascunse, tăinuite în desimea pădurii, căci, din cînd în cînd, treceau vii pe deasupra poienii, și oaspeții își încordau gîturile înspre părțile de unde venea lătratul. Alții, mai sprinteni, erau gata să alerge într-acolo. Valuri rătăcite de vînt clăteau, din cînd în cînd, coroanele largi și se pierdeau, cu suspirfUri frînte, în depărtări.

Badea Costea trebuia să fie și el aici, să ajute. A ajutat și, apoi, s-a pus pe coaste, în marginea poienii. Și se gîndea cum are să-și ducă mîne toată averea în sat și cum are să lase pădurile. Petrea i-a zis și azi să ră- mîie. Dar să crape el de năcaz, și nu mai stă! Au și adunat aproape toate ce au să ducă, și Anița, azi, mai adună ce-a mai rămas. O boare lină adia din cînd în cînd cu suflu cald. Și-i venea în minte de cînd era copil și umbla cu oile pe-aici. Cîte buciume nu și-a făcut din scoarța mîzgoasă a fragezilor arțari! Și-apoi, visurile lui de flăcău tot pe-aicea și le-a risipit! Simți cît de legată e viața lui de pădurile astea. Dar cînd îi venea în minte Petrea, așa turbat și-al dracului, sprîncenele stufoase i se-ncruntau, și ochii-i sclipeau oțelii. Trebuia să plece, da, trebuia!

Oaspeții din poiană mîncară ce mîncară, și apoi se puseră să toarne pe gîtlejurile uscate glăji întregi de vin. Întru tîrziu, se apucară să cînte după țigani niște cîntece repezite, zdrîncărite. Slugile de curte se toc­miră bine și ele, și se apucaseră să-și arate cheful tră- gînd o horă.

Petrea, însă, nu se îmbătă. Turna-n pahar, îndemna la cîntat, se-nvîrtea în toate părțile, cu mustața lui încondeiată, răsucită acum la sfîrcuri. Deodată, dădu cu ochii de Costea la marginea poienii.

— Pentru Dumnezeu, nene, d-apoi dumneata, acolo? Las-o focului supărarea, vino și-ți petrece azi, că mîne te poți duce unde voiești; mi-am găsit pădurar pe Prisăcanul. Bun va fi, ce zici?

— Bun, domnule, cum nu, acela-i tare cît un bou!

— Apoi da, va fi bine! Ci vină de cinstește și dum­neata un păhărel. Dacă nu de plăcere, cel puțin să-mi faci azi voia.

— Bine, să-ți fac astăzi voia!

L-a dus înaintea prietenilor și le-a zis așa, ro- mînește:

— Măi fraților! Voi ați auzit din povești cum se păzeau fetele de-mpărați. Dar iaca! Costea Buzdug e numai pădurarul meu, și are, măi, nu o fată de-mpărat, ci o zînă, dar de păzit, tot așa o păzește. Care din voi va merge să fure zîna din palatul badii Costea, îi dau căruța mea cu patru cai! în sănătatea Aniței să bem, fraților!

Atîta se vede că înțeleseră și străinii, că toți dădură paharele peste cap cînd îl văzură pe Petrea că bea. Acesta le tălmăci apoi vorbele pe limba lor. Pădurarul, însă, iarăși simți mîna cea de gheață cum îi strînge inima ghem. Și cum era paharul plin, în mîna stîngă, căzu în hîrburi peste țelina bătucită.

— Ci lasă-i dracului, bade Costeo, crezi că au înțăles ceva din cîte-am spus?

Dar crîșmarul de la făgădăul de pe drumul țării se învîrti în călcîiul drept și se duse iar la marginea poienii.

Cînd sosi ojina cea bună, mulți dintre vînătorii de ieri mînau prin vis mistreții, întinși pe iarba moale. Deodată, numai se auzi un urlet înfiorător de lup, apoi a doua oară tot același. Venea dinspre poalele pădurii. Cîți mai rămăseseră treji ascultau întins. Urletul se auzi din nou, și mai grozav.

— Lup să fie oare?

— Alta ce? Numa miră-te, lume, cum a putut scăpa din atîtea goane!

Vreo doi din slugile boierești merseră să întrebe pe Costea.

— Vezi bine că-i lup, dar încă de cei bătrîni.

— Măi, grijiți, că va fi Toderaș, că ăla-i al dracului; știe face ca toate lighioanele. Și uite că de-o jumătate de ceas nu mai e pe-aici.

— Nu-i Toderaș, Vasile; face el, face, da’ totuși, nu-i necurat, să-și fi schimbat gîtul în beregată de lup!... Așa-i, ăsta e lup cum te văd eu pe tine că ești om.

Petrea își strînse bine hainele, avîntă pușca pe umăr, umplu buzunarele cu patroane și, aruncînd o privire tulbure spre marginea poienii, unde sta Costea, se pierdu în pădure. Zicea că-l va aduce viu sau mort. N-ar fi fost, de altfel, nici o mirare pentru el, că mai făcuse isprăvi și mai și.

Urletul se auzi iar, răzbind pînă departe, și tot așa, în răstimpuri, urla potaia de să se spargă, nu alta. Trecuse un ceas de cînd se dusese Petrea, și o jumătate de cînd lupul nu mai urla. Domnii aveau ceas și nu­mărau anume, să vadă cînd se va întoarce cu dihania. Tîrziu, iacătă-l numai pe Toderaș că izvorăște dintre niște tufe. Cînd îi spuseră că chiar stăpînul a plecat după lup, se tăvăli pe jos de rîs.

— V-am spus eu că Toderaș urlă! Vai, lua-te-ar în bîtă, îndrăcitule, să știi că-ți vei auzi buchile!

Pînă îl dăscăliră ei pe Toderaș, Costea se făcu ne­văzut din marginea poienii, și-acum era departe, pe muchea de pe coasta Cornului, de unde se vedea bine făgădăul. Aștepta acolo fulgerat. Tîrziu, i se păru că vede o umbră neagră ce lunecă peste drumul țării, ve­nind din făgădău. Numai i se păru? Nu, căci iată, la poalele pădurii, încotro uriașe mai nainte lupul, un om, îmbrăcat în haine strîmte. Era el.

Costea pornește și aleargă, ca pe șes, printre trupi- nele mari, prin huceagul des și nu se mai oprește pînă în inima părăului, lîngă huzdoapele peste care trebuia să treacă cel ce întrase în pădure. Și deodată, în codrii bătrîni se risipi un urlet de lup flămînd. Urletul se pornea din nou, cînd se pierdea în depărtări cel dintîi. Și așa clocotea pădurea, ca de vijelie. Cel ce întrase în pădure se apropie cu pușca întinsă. Lupul să fi fost la o sută de pași de țeve, și tot mai urla încă. În urmă, văzînd că fiara nu iese, dădu să tragă după urlet. Țeli,

dar, cînd să trăznească, pușca-i căzu din brațe, și Petrea căzu lovit de glonț drept în frunte.

Cei din poiană chiotiră de bucurie și tăbărîră cu toți pe Toderaș:

— Să te ieie dracu, mincinosule! Ai zis că tu ai urlat! Dar Toderaș, auzind detunătura, își repezi privirile spre marginea poienii, unde zăcuse Costea, și, văzînd că nu-i acolo, cu capul gol, numai cu oțelele în mînă, alergă ca un smintit spre locul de unde venise împușcă­tura...

1 9 0 5