Căprarul

CĂPRARUL

Pe revărsarea întinsă, bătută cu spini, a Măgurii- Mari, furnică, neastîmpărate, caprele roșcate, albe, cu bărbile ascuțite, mîndre de podoaba coarnelor arcuite. Mai la vale, în preajma pădurii de stejar, de un lustru verde-ntunecat, metalic, sub lumina învingătoare a soa­relui ce se tot ridică, pasc împrăștiate vitele albe, ca de zăpadă, ademenind, de la dreapta și de la stînga, cu limbile aspre, firicelele de iarbă proaspătă. După o seceta de cîteva săptămîni, se revărsase, în urmă, o ploaie binefăcătoare, și, de trei zile, de cînd se arăta iar soarele, cîmpul înverzea ca primăvara.

La capătul pădurii, lîngă părăul adînc, rîpos, subt umbra unui stejar boltit, stă cu pipa strînsă între dinți un om micuț, cu fața acoperită de barba tunsă scurt, albă, cu ochi mici, șireți, ascunși sub sprîncenele stu­foase. În jur, o roată de băiețași și băiețandri, cu obrajii plini, rumeni, cu ochii negri, umezi, stau în genunchi ori pe brînci, cei mai mulți cu capetele goale. Bătrînașul po­vestește două-trei cuvinte, se uită apoi, rînd pe rînd, în ochii tuturor și se lasă pe coaste. Pare că ar vrea să-l prindă somnul. Băieții privesc întrebător unii la alții și, în sfîrșit, cel mai curajos îndrăznește:

— Moș Tănase, spune-ne povestea ceea cu capra șută. Sînt aici vro cinci care n-au auzit-o niciodată.

Tac cu toții, numai inimile lor bat mai repede. Dar moșul doarme dus. Întru tîrziu, începe să buciume ră­gușit pe nasul zdravăn. Căldura crește: în pînze de păianjen, strălucitoare, dese, saltă unduind peste cîmpul verde. Vitele pasc liniștite, dar caprele se împrăștie, unele trec Măgura.

— Moș Tănase, dacă ne-o spui, apoi uite, mergem trei inși și-ți aducem caprele cît ai număra pînă la zece.

Căprarul se trezește greu, se face că privește în pă­mînt, dar printre gene vede ager și știe cum stau caprele. Scociorăște din cureaua lată un lemnuș smolit și-l freacă de cioarecii îngălbeniți, plini de dungi de catran. Pipa își deschide ochiul de jar luminos, înviorat, și moșul, fluie­rînd alene printre dinți, se-ntoarce gînditor către băieți.

— Apoi bine, măi șoldanilor, acum tot v-o mai spun o dată, da’ mai mult nu. Mai întîi să-mi întoarceți însă caprele.

Băieții iar se privesc, își vorbesc fără să grăiască, dar fără nici o ispravă.

— Măi, să fiți voi hoți, zice cel mai mare din ceată, adecă tot eu să mă duc? Nu se mișcă nici unul, parc-ați înlemnit? Da’ bine, măi, să știți că acum eu, unul, nu mă duc, să crape fierea în voi de năcaz!

Și privirile, prietene toate mai nainte, cînd îl ruga­seră pe moșu de poveste, acum se-ncruntă și se ocolesc. În urmă, izbucnesc iarăși vreo cîțiva, mai în putere. Ei au fost ieri, alaltăieri, toată săptămîna, ba și azi, după caprele lui moș Tănase, acum nu se duc, mai bine își aleg vitele și pornesc într-altă parte. Căprarul rîde pe sub mustățile groase, tunse, și, cu ochi vicleni, privește cînd la unii, cînd la ceilalți. Dar caprele se răsfiră și pot să ajungă în oprituri.

— Ei, băieți, dacă nu mergeți, apoi mă duc eu, și vă închin aci!

Cei care își spuseseră mai nainte cuvîntul din urmă, răsturnați pe spate, se leagănă, se întorc pe pîntece, convinși că și-au făcut datoria, nemaiascultînd pe moș­neag. Și, rînd pe rînd, aproape toți ajung în ceata aces­tora. Numai doi, bălani-bălani, cu ochii de cicoare spă­lăcită, nu știu ce să facă. Sînt dintre cei care nu auzi­seră povestea caprei șute și care, începîndu-și numai de cîteva zile slujba nouă de a veni cu vitele la pășune, întorceau totdeauna caprele lui moș Tănase. Mai aș­teaptă ce mai așteaptă, apoi își iau bețișoarele și pălă­riile și pornesc încet; după ce s-au mai depărtat, picioarele încep să le scapere în fugă aprigă. Cei rămași, încetul cu încetul, ca și cînd ar luneca pe nesimțite, se apropie iar roată în jurul moșneguțului și-și ațintesc ochii la pipa roșie de cărămidă, ce răsuflă mereu, prin acoperișul de tinichea înnegrită, ațe subțiri de fum. Cel mai mare alunecă tot mai aproape de căprar.

— O gură, moșule, să trag și eu o gură de fum.

Moșul se face că nu-l aude, trage adînc din țevea ce fierbe și zice, rătăcindu-și ochii către măgură:

— Vezi, aceia-s copii odată! Uite, că-s mai aici cu caprele! Voi nici unul nu vă puteți pune cu ei!

Cel care ceruse un fum așteaptă să prindă privirea bătrînului, dar moș Tănase rîde șiret cu ochii mici, găl­bui, ca de mîță, și nu se dă. De la o vreme cată întruna spre rîpile părăului. Tînărul pătimaș lunecă iar și i se pune înainte. Ajuns însă aproape de rîpă, după cîteva zvîrcoliri, pornește tăvăliș către fundul părăului, în rîse­tele căprarului, care-și luase pipa din gură, și în chiotele de bucurie ale soților, care nu fuseseră așa de cuteză­tori ca el. După multe opintiri pe brînci, viteazul iese iar deasupra și se răstoarnă pe coaste, deoparte, grozav de mînios. Moș Tănase își poartă, zîmbind, mustățile tunse pe la cei din jur, apoi zice cu glas adînc:

— Măi Gheorghieș, mai vreai un fum?

Gheorghieș, fără să zică ceva, într-o clipă e înaintea moșului. Bătrînul ia luleaua din colțul gurii și i-o dă. Ochii umezi, negri, strălucesc, obrajii plini se-ngroapă, și, din nări, fumul albastru izvorăște înieptat ca un șuvoi.

Cei doi bălani mici sosesc și ei în fugă cu caprele ce-și saltă șuvițele lungi de păr. Asudați, cu obrajii aprinși, așteaptă acum de la bătrîn un cuvînt de laudă.

— Să știți, măi, că din acești doi voinici vor ieși niște pui de rumîni cum nu s-a mai pomenit! Vor fi doi feți- frumoși mai dihai decît cei din povestea caprei șute. Și dacă nu vor scoate ei din pădurea asta, pe care o vedeți aici, pe celea două fete de-mpărat pe care le-au furat zmeii, apoi știu că nime nu le-a mai scoate!

Vacile cu ugerele aproape țapene, boii mari cu coar­nele strălucitoare, răsfrînte, încet-încet s-adăpostesc în marginea pădurii, la umbră, între tufișuri. Soarele aprinde tot mai tare văzduhul, și căldura joacă în unde de ar­gint, văzute și nevăzute pe toată clipa. Caprele se așează și ele în fundul părăului, sub doi stejari răzlețiți de pă­durea mumă.

Căprarul acuma e tare. Povestea cu capra șută putea să aștepte pe altădată. Nici voinicii din roată parcă nu-i mai au grija. Cîte doi-trei vorbesc încet, arată părți de pădure și par îngrijorați și plini de mirare. De cele două fete de-mpărat, furate de zmei, nu le spusese nimic moș Tănase pînă acum.

Deodată fumașul se-ntoarce și-l întreabă:

— Auzi, moșule, d-apoi trăiesc și acum fetele celea de-mpărat?

— Vezi bine că trăiesc, măi Gheorghieș. Trăiesc și vor trăi cît vacul. Și să le vedeți ce chipuri de muieri! Nici prin gînd nu vă trece așa ceva, nici prin gînd!

— De ce nu iasă și afară, ori cel puțin prin poieni, moșule, să le vedem și noi?

Unul de Ia spate îi taie vorba:

— Să iasă! D-apoi că li-i frică! Măriuța noastră nu iasă nici din casă, cît ce dă o geană de-ntunerec. Zice că sînt stahii! Tata zice că nu-i nici dracu și că «inimă de femeie, și’ pace!» Cum să iasă, mă, dacă li-i frică?

— Adecă, la drept vorbind, frate Ionică, acestora nu li-i frică, zice moșul. Da’ nu pot. Porțile mari, de ar­gint, ale palatului, care îi numa și numa de glajă, îs veșnic încuiate în calea tinereții lor. Numa un ceas este, după miezul nopții, cînd dorm și frunzele de pe stejarii cei mai nalți, num-atunci porțile, ca prin minune, se deschid și, dac-ar fi un om cu inimă de viteaz, să fie acolo, aproape, pe vremea asta ar putea să le scape pe amîndouă, că zmeii, atunci, de somn, îs una cu pămîntul. Numa o pasăre dacă trece peste minunea ceea de palat și-l atinge cu aripa, ori, dusă de vînt, vro frunză cade pe-acoperiș, țiuie deodată toată glaja ceea, și porțile de argint gem, iar zmeii vin furtună, rupînd arborii din cale, de-ai gîndi că aleargă dinaintea puștii o ceată de mistreți.

Copiii ascultă cu ochii duși, și unii se cutremură scurt, fără să vreie.

— Dumneata, cum le-ai văzut, moș Tănase?

— Cum! D-apoi voi nu știți cine-s eu, măi băieți! Eu nu-s om ca oamenii, ci, hm! cum să vă spun?

Își bate gura pipei de palmă, să iasă scrumul, o în­doapă iar din beșica soioasă și-i dă foc, lăsînd pe cioa­reci încă o dungă de catran.

Ascultătorii privesc tot mai mirați la el. Unii îi ațin­tesc ochii, alții mustățile, alții obrajii păroși, și tuturor li se pare ca și cum l-ar vedea pentru întîia oară pe căprar.

Moșul clipește vioi din ochi și se pare că nici nu le are grija. Apoi începe iar:

— Știți voi, măi băieți, unde se bat munții în capete? Nu știți! Apoi eu acolo m-am născut. Era o colibă mică-mică și scufundată în pămînt, mai dihai de cum e a lui Cuțulea Țiganul din capul satului. Aci trăia maica, Dumnezeu s-o hodinească. Acuma, nu știu cum a fi trăit ea, cum nu, da’ cînd m-am trezit eu pe lume, într-o bună dimineață, știi, cînd îi de-a dragul s-o iei razna pe cîmpie, m-am pomenit că în casă mai era și un purcel, gras colea, pepene. Am crescut noi laolaltă, fă<ră să știm nimic de lumea asta mare. Din cînd în cînd se abătea cîte un drumeț, să ducă apă dintre munți, da’ pe mine nu mă lăsa maica să-l văd. Într-o zi, însă, nu știu ce-a făcut purcelul, ce nu, că tot mușluind, cum e data porcului, i s-a oprit un os în gît și a crăpat. Și tot în clipa aceea își dădu și maica sufletul. Acuma, eu, cu mintea ce-o aveam, mi-am zis așa: «Mă Tănase, dragul meu, aici nu poate fi lucru curat; ia-ți catra­fusele și te cam mai du, că-i largă lumea». Și așa am tot venit, pînă ce m-am trezit aici în sat. Da’ pacoste ca aia pe mine! Nu puteam durmi nici c-un ochi. Da’ nici acum nu pot. Uite, de pildă, voi gîndiți că dorm cînd stau cîte-o după-amiază întreagă aici, sub stejar, și voi îmi grijiți caprele? Nu dorm, dragii mei, că nu poate durmi moșu! Atunci eu povestesc cu oamenii ce-au trecut pe ceea lume!

Moș Tănase trage cîteva fumuri, unul după altul, și le sloboade groase prin nări. Ochii-i stau să se închidă și sclipesc ca la mîțe. Roata de ascultători îl privește cu o spaimă vădită. Numai fumașul se ciudește iar.

— Așadar, moșule, cum nu poți durmi, dumneata te vei fi dus vrodată să păzești pe vremea ceea la pa­latul cel de glajă, ș-atunci le vei fi văzut pe cele două fete de-mpărat?

— Tot Gheorghieș mai pricopsit! Vezi, cine are cap, are! Așa, am păzit o dată, ș-au venit cu mine pînă ia aici, sub stejarul ăsta.

Copiii se adună unul într-altul, îngroziți. Cu mintea lor văd pe cele două fete și li se pare că aud trozni- turile copacilor rupți de zmei în drumul lor furtunos.

— Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea, înalte și ușoare de să le ducă o undă de vînt. Așa le-am văzut eu, acuma-s trei ani împliniți.

— Și de ce nu le-ai scăpat, moș Tănase?

— Vezi că ursita lor zice așa, că cine le va scăpa din ghearele zmeilor, acela va trebui să le ieie de neveste. Ș-apoi vedeți voi cît de bătrîn-îs eu acum, ș-atunci am fost și mai bătrîn, că eu pe zi ce merge tot întineresc.

După un răstimp de tăcere, cel mai răsărit iar în­treabă:

— Și unde e palatul acela de glajă, cu porți de argint?

— Știți voi unde-i Valea-Rea? Sub coasta alunilor? Bine. Acolo-i. Apoi, în fundul văii acesteia, sub mari arcuri boltite de stejari înalți, acolo, la veșnică umbră, în afunzime, e palatul. Spun că din el te poți coborî pe trepte pînă în mijlocul pămîntului, unde fierb caza- nele cu smoală. Acolo se coboară zmeii în toată noaptea de se feștesc grozav, să nu-i cunoască nimeni. Ci eu cred că domnițele-acelea nu vor mai sta mult acolo, că le vor scoate acești doi fîrtați ce mi-au întors caprele.

Moș Tănase scoate cenușa din luleaua stinsă și se în­tinde ciobănește la umbră. Nu peste mult, horcăitul lui răsună în pădure. Băieții, uimiți, rămîn mult timp ne­mișcați; întru tîrziu se pun apoi și ei să-și scoată amiaza de prin traiste, fără mare dor de gustare, afară de cei mai mici. După amiază grijesc și de caprele lui moș Tă­nase, căci acesta tot într-un sforăit o duce, pînă ce se- apropie soarele de asfințit. Cine ar cuteza să-l trezească pe cel care nu poate să doarmă, ci vorbește cu oamenii duși pe ceea lume?

Acasă, băieții, mai mărunței, care au fost cu vitele, spun că mai mult nu se duc pe deasupra pădurii, că acolo e cuibul zmeilor și sînt două fete de-mpărat într-un palat de glajă, frumoase-frumoase, albe-albe ca zăpada și ușoare-ușoare, de să le ducă vîntul. Dar numai într-un ceas de noapte pot ieși. Zmeii însă umblă prin pădure, smoliți și groaznici la vedere.

— Cine v-a mai băgat și prostii de-astea-n cap, măi Ionică?

— Ne-a spus moș Tănase, căprarul, măicuțo! El le-a și văzut. Da’ dacă le-ar fi scăpat, cică ar fi trebuit să le ieie și de neveste, și el acum e bătrîn.

— Omul acela numa de furci e bun! zice tatăl, în­tunecat la față. Satul nu-l lasă să moară de foame, și lui îi umblă năzdrăvănii prin cap! Doarme, — dur- mire-ar în veci! — cu ziua de cap, și pune caprele în toate sămănăturile!

— Că nu poate durmi, tată! Zice că vorbește cu oa­menii duși de pe lumea asta. Ne-a spus că el e de unde se bat munții în capete!

— E de la noi, măi Ionică, lasă-l, prăpăditul, să vor­bească! Un neam de leneși, care n-a știut decît să doarmă! Las’, că-i mai prind eu o dată caprele în lan, da’ știu că scump va plăti-o!

A doua zi băieții uită pe sub soarele strălucitor năz­drăvăniile de ieri ale moșului și, ducîndu-și vitele la păscut, îl înconjoară iarăși’ pe căprar. Și moș Tănase le spune din nou o mulțime de minunății. Caprele le întorc iar cei mai tineri, și moșul, cînd se ostenește de povestit cu cei din jurul lui, urmează povestea cu «cei ce s-au dus pe ceea lume».

1 9 0 5