Zi de târg

ZI DE TÎRG

În înălțimile reci, întunecate, fulgii se-nvolbură, alungîndu-se ca un roi mut de albine. Pe pietrișul dru­mului vechi, bătucit de-atîta du-te-vino, scamele albe se lasă ușoare, moi. În piața largă, două rînduri de șetre se lipesc de geamurile înguste, somnoroase ale caselor înnegrite de vremi. Din cînd în cînd, vîntul răbufnește din depărtări, învăluind mari rotogoale albe de fluturi, le vîntură peste-acoperișuri și mătură piața, lăsînd ici și colo potecuțe negre. Pe dealurile din apro­piere pădurile bătrîne înnegresc zarea cenușie, -dez­nădăj­duită. În vale, pe malul Tîrnavei, vîntul bocește prin sălciișul uscat.

La capătul drumului larg, de-amîndouă părțile, așteaptă cerșetorii. Căciulile roase, bine-ndesate pe cap, lasă totuși ochii să vadă. Pe-un braț de paie, picioare schilave se-ncolăcesc subt un trup acoperit de zdrențe. Unde și unde, din sumanele vechi, rupte, mîni uscate, înfășurate în cîrpe, se ivesc drepte ca niște cioturi îm- plîntate în trup. Ochii mici, bolnavi, licăresc umezi în orbitele negre. Doar unul își rostogolește-ntre pleoapele veștede albușul fiert al ochilor orbi. Din cînd în cînd, cîte unul cască gemînd. Din vreme în vreme, cineva oftează adînc. Pălării vechi, decolorate, roase, așteaptă, întoarse, alături de ulcele știrbite, mila trecătorilor.

Cel dintîi scîrțîit de car. Două vaci trupeșe, cu coar­nele răsfrînte se opintesc în jugul luciu. Cocoțat dea­supra, pe saci, un băiat nu-și mai poate lua ochii de la turnurile nalte ale bisericii de-aproape. Căciula albă, rotundă, cu mițe negre i se razimă de spate. Trandafiri de sînge i-au aprins obrăjorii, iar din încopcierea gule­rului înflorat răsar grumajii — albi ca laptele. Pe lîngă car, tatăl, — voinic, aspru, — îndeamnă vacile, cu grai blînd, încet, cum mînă oamenii vitele noaptea. Merge legănat, tocmindu-și din cînd în cînd căciula.

— Fă-ți milă și pomană c-un creițar, bade!

Cerșetorii, treji cu toții, își tocmesc pălăriile și ulce­lele de dinainte, își încovoaie și mînile sănătoase, își scot de subt ei cioturile de picioare, își descoperă în frig umerii goi, negri, își strîmbă gura, dîndu-și ochii peste cap, și recită plîngător, cu înecuri, vorbele versi­ficate, cerînd îndurare și milă.

— Na, taică, și să deie Dumnezeu noroc!

Și badea înalt s-apleacă și pune în pălăria unuia doi bani. Își tocmește iar căciula și trece liniștit cu carul înainte, nemaibăgînd în samă plîngerile celorlalți nepu­tincioși.

Carăle vin acum mereu. Cerșetorii își scot și căciu­lile din cap și le întind trecătorilor. Fulgii mari cad moi și se topesc în clăile lor de păr nepieptănat. Mî- nile uscate ies tot mai des din țundrele sparte, cele să­nătoase se-ncovoaie tot mai tare, iar din ochii mici lacrămile picură în bărbile încîlcite.

Cele dintîi cară au umplut drumul de panglici negre, întinse de-a lungul, cît ține. Pe margini, cizmele lasă urme late, opincile — tîrîșuri. Dar ninge mereu, și zăpada prăfuiește tot drumul.

Carăle duc saci sătui, otavă ca strămătura, suluri de fîn înmiresmat. În unele, grăsunii, proptiți pe picioa­rele de dinainte, privesc nepăsători cu ochii lor mici, clătinîndu-se; alții, mai subțiri la slănină, stau în picioare; unde sînt godăcei mărunți, scroafa se-nvîrte, grohotește, pe cînd feții ei, ținîndu-și rîturile ridicate ca niște surle, guiță de-ți iau auzul. În cîteva căruțe, cu lesele de nuiele sparte, cîrpite cu motroaște de fîn, gîștele, alarmate, dau de știre negustorilor din oraș că vin să le-ndoape, că acasă romîncele n-au avut cu ce. Roatele scîrțîie, gem. Cîțiva preoți trec și ei printre șirurile de cară și căruțe. Unul șade, cu sluga, pe-o lă- diță mică înainte, iar înapoi — maica preoteasă, se­rioasă, cuminte, cu o fetiță mirată, îmbrăcată ca o păpușă. Într-altă căruță fetița e domnișoară, cu ochii plecați ce văd printre gene, grozav de serioasă. Mai- că-sa o face atentă:

— Uite, vezi, aici ai fost tu, patru ani, la școală. Sînt doi trecuți de atunci, Doamne, da’ ce ți-i, Lenuțo, de nu te uiți?

Fata își pleacă și mai tare bărbia în piept, și ochii-i văd mai ager printre gene: pe lîngă școală trec vreo cîțiva tineri, cunoscuți vechi, și, Doamne, uite cît e de slab calul lor cel sur! Și hamurile, uite hamurile! Funia e toată noduri!...

Piața largă se umple. Boii și vacile desjugate muș- luie fînul pus dinainte, ori rumegă deasupra ogrin- jilor. Sacii răzimați de cară așteaptă mușteriii. În învăl­mășeala mare se-aude în toate părțile strigătul răgușit al vișlarului. Coperișurile șetrelor se tot îngreuiază subt povara zăpezii. Dinaintea șetrelor, pe scînduri, negustorii se preumblă, cheamă, trag de mînecă femeile ce vor să treacă mai departe. Gura le umblă ca melița. Macină, torăie. Cei dinlăuntru măsură cotul repede, re­pede, de le sticlesc ochii muierilor care-așteaptă s-audă cîți bani au de dat, iar la socoată sînt și mai grabnici. La urmă, cu zdreanța de năframă subsuoară, ori cu cei cîțiva coți de postav sau jolj, femeia, năucită, odată afară din șatră, își numără de zece ori banii rămași în pungă. De altfel, e totuna, sau au greșit la numărătoare, sau nu: banii înapoi nu-i mai capătă. Unele, mai sfă­toase, țin să arate negustorilor că au fost înșelate, dar fără folos. Cele mai multe însă se mulțumesc să le spună cunoscutelor cum au fost înșelate.

Vreo cîțiva negustori se-ntîlnesc mereu, cînd în mij­locul pieței, cînd în colțuri. De la o vreme pornesc de la car la car, dau arvună și arată cîte un magazin. Vitele se înjugă iar, și carăle pornesc într-acolo. Maja are slujbă. Magazinul primește mereu grăunțe din cîteva sate.

— Mă, a dracului cîntaru! Am adus de-acasă două­zeci de ferdele, și spune că-mi plătește numa pe nouă­sprezece! Că s-a tras! Trage-l-ar în iad! Da’ ce am eu cu trasu? Ferdela mea-i ferdelă, tu mi-o știi doar, mă Ioane, — ferdelă veche, — și cu ea am măsurat. Ce am eu cu cîntaru lui?

— De ce i l-ai dat?

— Cine-a știut? Gîndești că mi-a spus ceva? Cînd a fost la plată, mi-a zis: «Bade, grîu dumitale n-a tras. E săc. Îți dau pe nouăsprezece ferdele, dacă vreai, dacă nu, ia-ți-l înapoi!» Grîu meu, săc? Inima lui, nu grîu meu! L-am închinat dracului pomană și am ieșit, că, de mai stam, îi turteam și mai tare fruntea îngustă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe drumuri carăle încep să curgă către casă. Zăpada cade mereu, și, din vreme în vreme, vin iar învăluiri mari, rotogoale de fluturi. Carăle sînt pline acum de femei îmbrobodite cu ștergare albe, de fete cărora numai gura li se mai vede de sub năframa neagră ori albastră. Cîțiva băiețandri aleargă după un purcel ce le-a scăpat. Bărbații duc de sfoara legată de picior grăsunii pe care-i cheamă femeia, zurăindu-le înainte, într-o ulcică, cucu­ruzul pe care nu-l vor căpăta acasă.

Cerșetorii, după ce au avut puțin repaos într-amiază, acum cîștigă iar. Mînile uscate se-arată din nou, cele sănătoase se-ncovoaie, fețele se strîmbă, ochii se rostogo­lesc în cap; și capetele iar se descoperă, și căciulile iar ațin calea trecătorilor...

O babă și un moș au vîndut patru rațe, un rățoi și două gîște, de azi-dimineață, și de-atunci, șezînd pe două pietre, lîngă biserică, tot fac socoata și tot nu le iese. Baba zice că nu e plătită o gîscă, moșul că au dat în cinste și gîsca, și rățoiul. Se uită unul la altul, clatină din cap, se boscorodesc reciproc și iar numără. Pun deschilin banii de pe gîște, și deschilin cei de pe rațe, iar baba ține veșnic în mînă prețul rățoiului. Oftează. Nu iese! Amestecă banii și iar îi numără. Nici așa!

Și zăpada cade mereu, moale, pufoasă. Și sînt ninși, albi amîndoi, de cînd tot stau acolo...

1 9 0 5