Un doftor

UN DOFTOR

Auzisem că-i din satul vecin și că se pricepe la boale de vite și că pune la loc, dintr-o trăsătură, mî- nile și picioarele oamenilor, schilodite ca vai de lume.

— N-ar fi rău să vină pînă aici, bade Toadere, zic odată cătră slugă, un rumînaș ager, cu puține fire de mustață, galbine, ce-i tot întrau în gura care-i măcina ca melița.

— Dacă vine Tănase, apoi să știi dumneata că Joiana noastră peste o săptămînă va năpîrli. Și așa dă în primă­vară, și mi-i mai mare mila să steie tot în grajd. Dofto­riile astea ce ni le-au dat de la potică, vezi dumneata, nu ajută nimic. Doftorii ăștia cu carte, iac-așa! — bățu-n mînă, nasu-n vînt, și pe nas călăriți ochelarii. Da’ Tănase numa să puie mîna! Pune Tănase mîna? Boala sacă din rădăcini. Cum sacă? D-apoi să vezi dumneata ce cuțite are Tănase! Ăla doftor!

— Bine, Toadere, trimite vorbă să vie. Poimîne e joi. Să se abată și pe la noi!

— Cînd voi trimite eu vorbă, apoi vine. Dumneata nu știi cît ține la mine! — Și Toader clipi din ochii gal- bini, mici. Își șterse și de-o parte și de cealaltă, cu dosul palmei, firele de mustăți, clătină din cap și făcu o dată: «Hîm!» — Dumneata nu știi, dar eu l-am scăpat de la moarte. Auzi dumneata? De la moarte! Odată, la o mărturie... ba stai! a fost un tîrg în toată puterea, în postul Paștilor. A vîndut și Tănase două vaci, — ce mai vaci, Doamne! — și rămăsese să cumpere altele în loc, la un alt tîrg. Acuma, — așa e data rumînului la tîrg, — s-a cam afumat badea Tănase. Nu-i beutor, dar așa, o cinste, două, cine nu face cînd are atîta grămadă de bani în șerpar? Și vînduse scump vacile! Am întrat noi la o crîșmă, și bem noi, și ne petrecem, știi, o veselie mare! Erau acolo fețe străine, știe Dumnezeu sfîntul cîte neamuri adunate laolaltă! Era mai ales unu îmbră­cat nemțește, bărbos al dracului și cu niște ochi, măi tată, de te frigeau! Bea cu săte, cîte două-trei păhare după- olaltă, dar ochii lui de lup pătrundeau în toate colțu­rile crîșmei, păreau că văd prin trupurile oamenilor. Cercetează el așa și, tîrziu, tot mai mult ne ochea pe noi. Badea Tănase vrea să cînte un cîntec din tinerețe și-mi zicea mereu: «Doamne, Toadere, cum îmi vine așa, ca o dulceață!» În crîșmă beau, se certau, pipau șî era o larmă, știi, de să-ți iai lumea-n cap, un fum de-ți dădeau lacrămile, și un aer gros, știi, ca unde se-ntîlnesc atîția să beie și să urle! Dăm noi să cîntăm, da’ de unde! Nici noi nu ne auzeam. Badea Tănase își pusese însă în cap să cînte, și dacă vede că nu poate în crîșmă, bine, plătește și mergem afară, că era o răcoare de primăvară de gîndeai că e răsufletul unor flori reci, nevăzute, ce umplu văzduhul. Cînd dăm să ieșim, iacătă, bărbosul ni se pune în drum. Că «să faci bine», că «să fii așa de bun», — cătră badea Tănase, — «să-mi schimbi hîrtia asta de cincizeci». Badea Tănase, — n-are ce face, — scoate zloții și numără: unu, doi, trei, pînă la cinci­zeci. Bărbosul îi numără și el, scoate punga, îi așază bine, și, cînd să deie hîrtia, împușcă-l drace pe ușă afară! Cum era de afumat badea Tănase, tot se ținu înaintea mea după hoț. Aud numa deodată: «Ha! spurcatule!» și alta nimic. Cînd ajung eu, bărbosu era deasupra, cu genunchii pe pieptul badii Tănase, și în mînă îi lucea tainic un cuțit. «Adecă tu de ăia îmi ești? — îmi fulgeră prin cap, — așteaptă dar!» Și unde nu-mi înghilțăiesc mînile în gîtul lui, gros ca de taur, și strînge, Toadere, să-i iasă limba! A-nceput să răsufle greu, ochii i se albiră, înholbați de toată spaima. L-am răsturnat pe spate, i-am luat banii, — cei cincizeci, — și l-am lăsat în plata Necuratului. Eu cred că te-ai spurca pe toată viața să omori o așa prăsilă de om! Da’ vezi dumneata, de-atunci badea ține mult la mine.

— Bine, Toadere, bine. Vom vedea ce plătește mai pe urmă.

— Un corn de țară, stăpîne, nu așa, ca un doftor de ăștia: frunză-n buză!

M-am făcut că am grabă mare și am întrat în casă, că altfel, cum îmi plac poveștile, nu l-aș mai fi lăsat pe Toader să lucre nimic astăzi. Și trebuiau făcute cărări noi prin grădină, tivite, colea, cu pajiște grasă. Se desprimăvăra grabnic. Cei dintîi cocostîrci trecuseră în zbor lin pe deasupra noastră, de cîteva zile, și tufișu­rile se umpleau tot mai mult de frunzișoare verzi.

Joi, meșterul Tănase veni, după cap cu o traistă de piele, în care avea uneltele. Un rumîn mijlociu, cu ochii negri, vii, cu sprîncenele încruntate, cu mustață rătezată scurt.

— Să vezi și dumneata, ce păcate să aibă vaca asta?

— Tragăn!

— Doftorul de vite a spus că-i arici. Ne-a dat niște unsori, zice că dacă o ungi cu acelea, se trage umflătura de se face numa cît o nucă!

— N-a putut să-i sară ochii pînă a nu se uita la vacă? De arici nu se agață nimeni să-l taie. Ăla e cu rădăcinile în tot sîngele. Putrezește vita cum putrezesc boalele urîte pe om. Dar uite, eu îl tai pe ăsta, și de aceea nu-i arici, e tragăn.

Vorbea liniștit, numa din cînd în cînd își încrunta sprîncenele.

— Cînd a zis badea Tănase că-i tragăn, apoi să știi că-i sfînt, întări Toader, prinzînd cu buza de dedesubt cîteva fire de mustață ce-i intraseră în gură.

— Bine, cheamă încă vro trei oameni și să vedem ce va mai fi și din asta, zic eu, și încep a mă plimba pe dinaintea grajdului.

Tănase își încruntă sprîncenele și, după ce arătă oa­menilor de unde să țină, se apucă de lucru, nemaizicînd nici o vorbă pînă ce nu spălă bine rana.

își șterse apoi cuțitașul, tuși o dată și scuipă peste vacă.

— Acum e bine. Zice că-i arici! Pe acela-l poți tăia?

— Cînd a zis badea Tănase că-i bine, apoi să știi că Joiana, peste o săptămînă, va prinde a năpîrli, zise Toa- der suflîndu-și mustața din gură.

— Cu ce-ți sînt dator, bade Tănase, pentru treaba asta?

Parcă nici nu m-a auzit. Vorbea cu ceilalți oameni. Toader însă se apropie de mine și-mi spuse în taină:

— Nu ia bani! El dacă face ceva, apoi ajută așa, din tragere de inimă. Dar așa, de la o cinste cu vin, nu se dă în laturi. Nu-i beutor, dar așa, ca tot rumînul, vrea să-și mai uite cîteodată de cele năcazuri.

Pînă ce Toader aduse o cană cu vin din pivniță, l-am dus în casă, l-am poftit pe scaun.

Umplem noi păhărele, închinăm de sănătate și ne mi­răm de bunătatea vinului.

— Dumneata vei fi avînd multă căutare cu meșteșu­gul ăsta, bade Tănase, începui eu.

— Dacă mă cheamă cineva, merg, că nu pot lăsa pe om în năcaz. Da’ s-a schimbat lumea. Ce gîndești dum­neata?... În loc să se facă oamenii mai buni, se prostesc tot mai tare. Mai nainte îmi făceam meseria fără nici o grijă, acum însă, de cînd sînt doftori peste doftori, s-a gătat! Că uite, odată am stat o lună-ntreagă la răcoare pentru o lecuire!

Toader trăgea cu ochiul la păhare, le umplea mereu pe toate trei și, din cînd în cînd, îmi șoptea tainic la ureche:

— Nu-i beutor, da-i vinul bun de mama focului, și dumneata nu l-ai văzut încă pe badea Tănase în voie bună!

Și după ce ne uitarăm de două ori dupăolaltă în fun­dul păharelor, Tănase, mîngîindu-și mustățile rătezate, se puse la vorbă.

— Să vezi numa cum a fost. Mă trezesc într-o după- amiază cu o căruță că mi se oprește înaintea casei. Un flăcăiandru deschide încet portița: «Aici șade badea Tănase?» Muierea, de-afară: «Aici, voinice», și mă strigă din casă. «Bade Tănase, zice, să nu fie cu supă­rare, dar eu vin să te rog ceva. Tata și-a rupt un picior, și nici un doftor nu-l mai poate vindeca. A fost la spi­tal. Acolo au zis că se poate într-un fel: să-i taie picio­rul de la genunche. Cînd a auzit așa, alta nimic, fără să-l pun în căruță și să-l duc acasă. Am auzit că dum­neata te pricepi, și n-am ostenit a veni pînă aici.» — De dus m-aș fi dus eu, dar aveam vro zece cară de fîn neadunat. Ce să fac? în urmă, poruncesc muierii ce-i de lucrat mîne, îmi iau traista și pornesc. Și pe drum s-a pornit un frig, o vijelie de să ne răstoarne cu cai, cu căruță cu tot! Și pînă să ajungem, însărase beznă, că s-au fost răscolit niște nouri grei, vineți. Mă gîndeam la fînul meu, și era pe-aci, pe-aci să blastăm pe cela cu piciorul rupt. În sfîrșit, am ajuns, oblu în al patrulea sat de la noi. Omul meu, slab colea, lemn, ghemuit pe un păcel. Dezvăli piciorul și mă mir cum nu mi-a fost dat să mă mir! «D-apoi, bade, zic, frîntura asta e veche, că, uite, s-au vindecat oasele, așa rupte, ieșite, cumu-s.» «De un an și jumătate, bădicule», zice el. «Apoi să fii tu al dracului, om prost, mă gîndeam, acum mă chemi?»

Toader zise și el o vorbă:

— Vezi bine că a fost prostie! Să te cheme numa la un an și jumătate... Dar ian mai vezi și de păharul cela, că s-a încălzi, bade Tănase.

Beurăm noi și ne părea că tot mai bine lunecă pe gît vinul vechi, gros ca oleiul.

Tănase începu din nou:

— «Uite dumneata, i-am zis, eu pare că nu mai cutez să mă apuc acum. Că se prea poate să rămîn cu picio­rul dumitale în mînă cînd voi zmînci o dată. Pielea e coaptă, oasele s-au vindecat, așa rău, cum stau afară, și nu e glumă!» Omul meu însă ținea morțiș că să-ncerc. «Bine, zic, trimite atunci după o litră de rachiu, și aceea s-o beai acum îndată toată.» îmi spuse că el n-a beut în viața lui vinars din crîșmă. Are el în pivniță de cel bun, de prune, să beie de acela. Eu știam măsura din cel de bucate, și astfel a trebuit să beie o cupă întreagă. Și cum a beut, a și adurmit omul meu. Ș-atunci mă pun pe muncă. Îmi fac o cruce largă, îmi suflec mînecile, pipăi bine oasele, văd care unde trăbă s-ajungă ca să se nimerească și, din trei zmîncituri, — drept că au și fost toate una și’ una, — oasele vin la loc, piciorul se îndreaptă, iar eu am simțit atunci așa ca o căldură mare în piept. Piciorul l-am legat bine în scîndurele, l-am pus să steie drept, și’ apoi mi-am făcut iar o cruce mare. A doua zi, cînd s-a trezit, a plîns de bucurie, și cînd să plec, mi-a zis că să merg să-mi aleg o vacă din grajd, care-mi va plăcea mie. Ca și cînd eu pentru asta l-aș fi vindecat! Cam la patru săptămîni după asta, îmi vine o citație la judecătorie; acolo mă-ntreabă, mă descoase, și-n urmă îmi dau drumul... În temniță. Cică un doftor la care a fost cel cu piciorul rupt l-a văzut pe acesta umblînd și l-a întrebat că cine l-a vindecat. «Iacă cine!» a zis ăsta. «Așa?» Și m-a pîrît că eu n-am dreptul să vindec.

Toader turna mereu în pahare. De-afară, pe ușa des­chisă, venea miros de pămînt umed și, în răstimpuri, unde călduțe de boare. Badea Tănase își mîngîia acum mai des mustățile tunse, da’ sprîncenele nu și le mai încrunta, și o bucurie mare se arăta tot mai vădită în ochii negri, aprinși.

— Odată, însă, am prins chiar pe un domn cu musca pe căciulă. Un domn de la judecătorie. Avea o vacă șvițeră și-și scrîntise un picior, de nu se pricepea nimeni cum să-l direagă. Trimite la mine: «Să vii, bădicule, că-ți voi plăti bine». «Nu pot, domnule, că iar mă bă­gați în temniță.» «Nu fi copil, cînd îți spun eu, nu avea nici o frică!» «Nu vin, domnule, că vă știu ce plătiți!» In sfîrșit, îmi dădu în scris că pot vindeca orice-mi place, numa cît leacuri din potică să nu iau, că numa pentru asta una pot fi pedepsit, iar dacă vin­dec de capul meu și cu leacuri de-ale mele, nu-mi va avea nime grija. Și, așa, m-am dus.

Badea Tănase sorbi bine din pahar, apoi îl răsturnă deodată cu fundul în sus. Ochii îi ardeau tot mai tare, obrajii i se aprinseseră.

Toader îmi șopti ceva la ureche:

— Dumneata nu l-ai văzut încă în voie bună pe Tănase!

Acesta își băgă mîna în buzunar, scoase o sticluță și-o puse pe masă.

Ce să fie acolo?

— Leacuri. Că să vedeți dumneavoastră drăcenia dra­cului! De vro trei săptămîni, boierul îmi tot scrie să mă duc, să mă duc. Da’ muierea nu, și nu! Acum am hotă- rît că pe lunea ce vine să plec. Și femeia, cînd a văzut că nu-i glumă, s-a pus să moară. Zace-n pat întinsă și, — cine moare? — că ea moare! Moare, pe dracu! Uite, îi duc aici leacuri, și știu că nu i-i nimic, că nu o doare nici unghia de la degetul cel mic. Da’ să știu că o las întinsă pe laviță, moartă, și tot mă duc!

— Ce boier zici că-ți scrie?

— Unu la care-am mai fost. Vezi că nu mă mai poate uita de cînd i-am scăpat odată toate cirezile de vite de la moarte. — Badea Tănase clatină din cap, mirîndu-se: Mare minune a lui Dumnezeu, măi dragii mei! Acuma, eu eram la ciurzi, aproape de Dunăre, pe baltă. Erau și alții, dar eu aveam patruzeci de vaci de Moldova, Doamne, ce mai vaci! Și dăduse, măi dragii mei, niște ploi, da’ nu așa, ci gîndeai că se desfundă cerul. Au crescut apele, s-a umflat Dunărea și, într-o bună dimi­neață, mă trezesc, cu toate cele patruzeci de vaci de Moldova, încunjurat de apă. Și creștea balaurul mereu, și vuia ca din afundul pămîntului. Porniseră și niște vînturi mari, ș-atunci să te fi uitat pe Dunăre, că veneau armăsarii, măi tată, stavă după stavă, tot în sărite, iar în răstimpuri de liniște, turme întregi de iepuri alergau în ruptul capului, — așa erau valurile, tulburi și înspu­mate. Așteptam acum numa să vină apa tot mai mare și să mă ducă și pe mine cu vacile și cu cei patru cîni, ce urlau de-ți sfîșiau inima. Cu moartea-n sîn am dus-o așa peste o lună. de zile. Mulgeam vacile în pălărie și beam lapte, altă hrană de unde să fi luat și eu și cînii? în urmă, a dat Dumnezeu de s-au tras apele, dar iarba naltă, care s-a mai ridicat, era plină de noroi. Altă pă­șune însă nu era. Ciurzile celelalte, care scăpaseră de apă, veniră iar pe baltă. Și unde au fost mai nainte ploi, acum a dat o secetă de părea cerul de două ori mai nalt de cum e. Și au început să moară vitele. Azi patru, mîne douăzeci, poimîne treizeci și două. Chemăm pe boier, și vine boierul cu un doftor. Doftorul caută cîteva din cele moarte, dă din umere și nu știu ce-i va fi spus boierului, că nu grăia rumînește, da’ destul că a doua zi vin iar, amîndoi cu puști, ni le dau nouă și ne poruncesc să le pușcăm pe toate. Ne îngrozisem și noi de atîta moarte. Opt oameni, și nu mai răzbeam să luăm pieile! Da’ cînd am auzit asta, ne-am supărat greu. Cum să pușcăm noi vitele?! Zic eu: «Boierule, știi ce? Nu pușcăm nici una, că eu le voi vindeca. Trimite-mi dumneata aici zece butoaie de vin, zece de olei și o sulă bună, ș-apoi de vor mai muri mai mult de două-trei, răspund cu capul meu.» Boierul nu crezu, doftorul zîmbi disprețuitor, dar a doua zi aveam bu­toaiele și sula. Acum, la lucru, băiete! Prinde vitele una după alta, împunge-o în splină, cască-i gura și var- să-i cîte două ulcele: una de vin, alta de olei. N-a mai murit nici una, și cînd a venit boierul cu doftorul din nou, nu-și mai gătau poveștile. N-am înțăles nimic din hodorogitul lor, da’ de mai stăteam un an pe-acolo, învă­țam și eu... bulgărește.

— Învață ușor, îmi șopti Toader. Săsește știe ca un

— Săsește unde-ai învățat, bade Tănase?

— Vezi, că eu am avut drăguță de sas, s-o dai dracu­lui! O frîuă naltă și subțire, ș-avea niște ochi... Să vezi, că doar săsoaicele mor după rumîni! Că ai lor numa să-și tîrîie cizmele pe drum îs buni, încolo — moare de curechi! Ș-așa cum îți spun, aveam drăguță o frîuă, una Simina, gazdă bună și cu niște vinuri ca acelea în pivniță! Ia, fratele Toader o știe. Și, din al doilea sat, pe toată săptămîna mă repezeam de două-trei ori pînă la ea. Și se topea, sărăcuța, ca o lumînare. Am umblat eu pe la ei așa, doi ani, da’ cînd a fost la însurat, mi-a zis tata: «Eu nu știu ce-ți poate plăcea ție într-o frîuă, măi băiete. Și chiar de-ți place, nu-mi place mie.» Ș-a trebuit să-i fac pe voie ș-am luat-o pe asta. Drept că și asta a fost nevastă odată!

Am golit de vro două ori cana. Răcoarea de afară era tot mai aspră. Se cobora soarele încetul cu încetul după coasta alunilor.

Badea Tănase se găta de ducă.

— Mă vindec pe mine întîi, uite, ș-acum mi-i un picior în scîndurele, că am căzut de pe cal cînd treceam podul din sat, din care lipseau blăni, vindec apoi pe alți oameni năcăjiți. Da’ pe sași nu-i pot lecui chiar să vreau, că la ei nu se prinde. Vezi, că ei nici nu-s bo­tezați, și pace!

— Cum să nu fie, bade Tănase?!

— Ian lasă-mă, nu-mi mai spune! Am fost eu cu- mătru la destule botezuri de-ale lor. Botez e ăla? Luare în bătaie de joc a botezului! De-aia-s așa de neteflete cu toții, de gîndești că au căzut din nouri. Cum să le placă la frîue de ei?... Noa, dar acuma plec!

— Apoi, noroc, bade Tănase! Și zici că te duci în Țară?

— Pe luni. Vezi, muierii-i dau leacuri, și nu i-i ni­mic! Da’ să știu că o las întinsă pe laviță, și tot mă duc, că mi s-a făcut și mie de ducă.

1 9 0 5