Popa Vasile
Aa
POPA VASILE
În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roșcate de flăcăruia cînd săltătoare, cînd liniștită a bețigașului de său de pe masă, se plimbă cu pași largi, măsurați un bărbat adus puțin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustățile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roșcate, cu puține fire albe. Din cînd în cînd, se oprește lîngă masă, vrea să se așeze pe scaun, dar iar se îndreaptă și iarăși pășește larg și măsurat. Pe cîteva clipite capul se ridică măreț, și sub sprîncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari.
În casă e liniște grea. Din odaia vecină, pe ușa deschisă, se-aude respirația regulată a celor ce se odihnesc, scutiți de răsufletele reci ale vîntului ce fluieră cu o mulțime de întorsături în streașina lungă a casei, afară, în toamna tîrzie. În vatra rece, în două colțuri, doi greieri numără cu scîrțîiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinții, în haine lungi, șterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adînciți în gînduri, ca niște moșnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sînt vîrîte tufe de busuioc și de izmă creață, cu miros de sărbătoare.
Întru tîrziu, bărbatul, după ce închide ușa odăii vecine, se oprește în mijlocul camerei. Stă mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu brațele încrucișate pe piept. Din cînd în cînd, oftează, și barba mare i se zbate ca de o descărcare nervoasă. Afară, vîntul se văietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streașină, îmbulzindu-se în geamurile mici, și se depărtează apoi, ca răpit, într-un întunerec de să-ți scoți ochii, lăsînd răstimpuri mari de liniște în urmă. Din ochii negri, aprinși, se desprind repede doi stropi mari și se pierd în barba încîlcită. Pașii se-ndreaptă iar, hotărîți acum, spre masă, și scaunul cu spetează scîrțîie dureros.
O coală albă de hîrtie așteaptă pe masă. Pana înțepenește o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri și ponturi începe s-alunece scîrțîind.
«Măria-ta!
De douăzeci și cinci de ani sînt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci și cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci și cinci de veacuri, măria-ta! Pînă am fost la învățătură, m-ai cunoscut bine pe mine, și pe Toader Vălean, și pe Petre Muntean. Noi țineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, și numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran.»
Mîna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceață deasă. Șirurile ce se usucă pe hîrtie i se par grozav de încîlcite. Literele joacă, se dezlănțuie, se împrăștie și dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului și oftează din adînc. Subt para tremurătoare a feștilei de pe masă, sfinții vechi de pe părete par că se deșteaptă. Afară, vîntul se izbește în ferestrele mici, și un ochi de hîrtie pleznește. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Flacăra săului de pe masă se-alungește și-i gata parcă să se desprindă de feștilă.
— Ce vreme, Doamne, ce vreme! șoptește popa Vasile, și cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se așează iar pe scaun.
De cînd duce el amarul ăsta de viață! Bătrînul badea Iacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rînd cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrînului îi ardea să-l facă domn! Și încă ce domn, ia, nu așa, o zdreanță de scriitoraș! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — «got», cum zice cantorul Mitru. Și dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor?
Și Vasile Todoran, cum stă răzimat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viața ce-a urmat pentru el din această hotărîre neînduplecată a bătrînului.
O casă mică, cu ferestrele murdare, cîrpite cu hîrtie, locuința unui pantofar uscat, vînăt la obraz, care toată ziua ședea pe un scăunaș, punînd petece ori tălpi, fu- mînd necontenit și golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea și ducea marfă, punînd întotdeauna în buzunar glaja stăpînului. Aci a-nceput să învețe lecția ce i se spunea la școală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars și de piele umedă, putredă pe jumătate. Cînd îi vin în minte anii petrecuți acolo, îl cuprind fiori reci.
Numai după ani a schimbat cvartirul și s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai tîrziu cînta în strană; numai atunci a mai prins și el vlagă. Anii de-nvățătură erau doi pentru cei ce se grăbeau.
Dar de acești doi ani Vasile Todoran își aducea totuși cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Cînd se strecura cu cei doi prieteni la crîșma lui Tănase, puneau trei șurțe de-ale crîșmărești în cele trei ferestre și așezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile și le porneau lacrămile odată cu cîntecele. Și ce cîntece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Și Vasile era cel mai meșter. În asta una nu se-nșelase bătrînul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — «got», cum zicea diacul Mitru.
Vasile cînta, prietenii îl acompaniau, și ochii lor cuminți se umezeau. Și cînd se depărta și al doilea rînd de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrățișau, și apoi, liniștindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i așteptau cu ochii plînși, blăstămînd atîta foc de-nvățătură ce trebuie să ai ca să poți cădelnița în biserică. Ei se-nduioșau mai în grabă decît Vasile, și pe buze le veneau cîntece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul și se pomeneau cîntînd:
Cine trece Oltul mare?
Ce viteaz răzbunător
Umple astăzi de teroare
Zbirii bietului popor?
Și nu se prea puteau dumeri ce va să zică «zbirii- bietului», spus totdeauna într-un singur cuvînt. Dar Vasile punea capăt și nedumeririi, căci încheia cu:
Plîngi, popor nenorocit!
Plîngi, că Tudor a murit!
Și cei doi prieteni plîngeau cu lacrămi amare moartea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse
Fără cruce, fără floare,
Fără lacrămi pe mormînt.
Amintirea acestor zile mari era singura zare luminoasă în viața lui Vasile Todoran. Dar cît de rare au fost aceste zile! Cîteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieții lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii.
El nu avusese logodnică, pînă la pricopseală, dar, venind acasă, zece ar fi mers după el.
Lui Vasile îi vine în minte toată viața lui de popă aci, în sat. Și, din toate, înțelege numai atîta, că tată- său mai bine-l lăsa să crească în rîndul celorlalți feciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a cheltuit cu școlile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămîni, și pentru o fată care și ea fusese un an la oraș.
A muncit în rînd cu ceilalți oameni din sat. A muncit ca un bou, și nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălțile ce le ținea lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de subt firele rare de iarbă, și cucuruzul își învîrtea frunzele ca fusele. Moșia lor cea bună, din moși, a pus-o tată-său cu învățătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cît despre partea lui, cît despre partea muierii, — dar de la aceștia în zadar cerea. Erau săraci și n-aveau ce să le deie.
Și tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitișoare în grajd, și nu avea un car de fîn! Și toamna venise degrabă. Le-ar fi vîndut, da’ nu le cumpăra nime, numai cu preț de batjocoră. Oameni mulți plecaseră la America, își vînduseră tot, ca să-și poată face bani de drum. Și plecaseră cu gîturile uscate și cu ochii umezi. Și s-au dus mulți...
De cînd se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla și lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a fost așa de zdrobit ca în sara asta.
La o vreme, se ridică iar și începe să se plimbe prin odaie. Întru tîrziu, se oprește din nou, cu brațele încrucișate, și stă mult așa, ca împietrit.
Afară, în noaptea adîncă, vîntul vuiește întruna. Două lacrămi mari se pierd în barba încîlcită, și popa Vasile pornește cu pași hotărîți înspre masă și se apucă din nou de scris.
«Măria-ta!
Eu, Vasile Todoran, de douăzeci și cinci de ani preoțesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, așa e voia Celui-de-sus. Acuma, eu am avut un ficior, pe care l-am purtat cinci ani la școală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei ști c-a fost mare secetă în anul acesta, și am trei vitișoare și nici un car de fîn. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi deie nici cîte-un cop. Și am, măria-ta, nevastă, că trăiește încă, și doi băieți, peste zece ani amîndoi, dar pe ăștia vezi bine că nu i-am mai putut duce la școală. Și așa, ei pot trăi și cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci și patru de ani. Și nu s-a măritat încă... A fost un an și la școală, la oraș, dar domnișoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, ficiorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, știi dumneata. Și așa, e trecută de ani și nu s-a măritat încă. Și să o vezi numai! înaltă, mlădioasă, cu fața albă ca de crin, cu ochii negri, negri și umezi! Și stă așa, și nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Și să mă ierți, măria-ta, dar cînd mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la școală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că așa, gîndesc, ficiorii vor fi mai îndrăzneți, că preuteasa, Ruxandra, e țărancă și ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ți spun măriei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, și au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-atîta mă rog, să-mi deie măria-ta slobozenia asta și să-mi ție satul pînă voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sînt fabrici multe și plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieți te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci și patru de ani, și nu s-a măritat încă. Ș-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: așa-i ea, nu poate mînca nicicum mălaiul gol. Și în America mai fac oamenii bani, măria-ta. Și trăbă să mă duc! Așteptînd slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată,
Vasile Todoran,
popa din Lupeni»
Popa Vasile, zdrobit, împătură hîrtia, o pune bine în buzunar, și așa, îmbrăcat, se răstoarnă pe lavița de lîngă fereastra în care răscolește și-acuma vîntul.
Dimineața înciripă de la judele un cal, cu șaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, și spuse femeilor că trebuie să meargă pînă în oraș, la poștă.
Cînd să iasă pe poartă, un copilandru de vreo șaisprezece ani, oacheș, îmbrăcat în suman, se arată și el în prag, cu calul de căpăstru.
— Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare
— Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag!
— Numa de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă!
Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poștă pîn-a- colo. Popa Vasile sări din șa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul și ceaslovul, se-avîntă iar pe cal și plecară amîndoi.
Colo, după amiazi, o căruță se opri înaintea casei preoțești.
— Vină, Ruxandro, de ia patrafirul și ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămîni, așa cum a fost și Gheorghieș al nostru.
În căruță nu se vedea decît lîna cojocului ce-acope- rea pe bolnav.
Sara, căruța se opri iar în fața casei. Popa se coborî.
— Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiți calul, că e al judelui, zise popa către băiat, și, întorcîndu-se către preoteasă: l-au dat doctorii leacuri și-au zis că-i trece. Da’ de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieții oameni!
Cînd să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. Își uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o privește lung pe toate părțile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări și oftează din adînc, cu privirile pierdute-n vîlvătaia roșie:
— Cîte năcazuri, Doamne, cîte năcazuri!
1 9 0 5