Mistrețul

MISTREȚUL

Focul topea lacom lemnele uscate, împroșcînd cu scîntei în cele trei mîțe sure, ce se grămădeau, ji­gărite, torcînd încet, pe vatră, în gura cuptorului. Cîte- odată, flacăra se înăbușea, și atunci se auzea un șuierat strașnic, cum șuieră șerpii din limbile lor de foc. «Ne grăiesc de rău dușmanii, mă gîndeam, sta-le-ar buca- tele-n gît!» Vîntul scormonea în streașina de paie a casei și fluiera cu o mulțime de întorsături din hornul înalt. Dregeam niște opinci, țintuindu-le la călcîie două potloage cu cuie de sîrmă, subțirele, cînd aud, afară, la ușă, pe cineva strănutînd, apoi tușind de vro trei ori, în vreme ce-și scutura opincile înghețate, tropotind îndesat lîngă prag. În sfîrșit, ușa se deschise.

— Măi, se duce veste de vremile astea! De cînd ești pe lume! Și vîntul te taie, și zăpada te-acoperă, și gerul te-ngheață. Pfui, i... i... a!

Și scoțîndu-și de sub cojocul mițos mîna goală, numa-n cămașă, își netezi mustățile muiate de căldură. Apoi își smulse căciula roșiatică, mare cît o rotilă de plug, și o trînti pe scaun. Toate trei mîțele se ascun­seră subt vatră și priveau pîndiș, cu ochii lor gălbii, împăienjeniți de somn, la grămada de pe scaun.

Ciobanul își sălta mereu pe umeri cojocul lung, mă- turînd odaia. Era roșu, cu frunte cu tot. Ieșea frigul din el și din cojoc de-l simțeai...

— Să nu te miri, bade Ioane, zise, da’ să fiu hoț de-am mai mîncat așa pui de frig! Acolo, cu oile, în vale, e la adăpost... Da’ cînd ieși pe măgură, măi tete, numa te pomenești c-un vîntuleț subțire, care te taie pîn’ la oase. Ce-i crivățul pe lîngă el? Nu mi-am în-” desat căciula? Da’ să-mi iasă capul prin ea! Nu mi-am strîns cojocul, zici dumneata? Da’ să crăp de tecă- ruială, și nici alta! Și doar crezi c-am venit încet? De cîntecul scîrțîit al omătului înghețat s-ar fi-mbăr- bătat ș-un iepure, așa tărăboi făceam prin zăpadă... Tii, că ce mai vreme! Țigan să fii acum, ș-apoi cîntă, cuce, la primăvară, cît îți va plăcea!... Hui, hui, i-iuh! — Și se cutremură ca de-un fior în tot trupul, cît era de mare. Apoi se trînti pe un scaun cu spetează, pocnind din limbă de vro trei ori, și-și scoase beșica cu tabac și pipa de după șerpar. — O, bată-te, Bucure, să te bată! Ce să te bată? Binele să te bată! Una zic eu, și se duce, da’ bun e Dumnezeu de nu te-or afla odată înțepenit stan pe celea coaste, cum ș-a aflat țiganul calul, ce-a ieșit să pască-n luna lui gerar.

— Da’ bine, omule, zic, nu poți lăsa și tu pe vrun hajmandău dintre cei ficiori să vie în sat, și’ tu să cam mai păzești tîrla?

Iar el:

— Crezi că sînt făcut așa,-ntr-o dungă? Știu că nu m-ai lua așa peste picior, zice, de-ai ști că ce veste-ți aduc! Ci ia dă-mi niște tabac, că, uite, nu mi s-a umplut pipa, ardere-ar în fundul iadului să ardă! Ce crezi? Cît trage de pe mine pipa asta pe an? Doi cîr- lani, zici? Mai pune și trei mioare, ș-apoi ai gîcit; decît, ce-i drept, și strungarii îi mai fac cu ochiul.

I-am dat de ș-a-ndopat pipa. El trase un ochi de jar din cuptor, îl luă în palmă, săltîndu-l, și-l nimeri în gura pipei, îndesîndu-l cu unghia de la degetul cel mare.

— Și ce veste să fie aceea, măi Bucure? Nu cumva v-a-ntrebat de sănătate jupînul lup astă-noapte?

— Nu, moșicule. Dar uite ce-i. În pădurile de cătră Rupturi, de cînd s-a crăpat de ziuă, tot ham-ham, ham- ham, și dă-i înainte, tot așa și iar așa. Lătratul se auzea departe. «Ce primejdia lui Dumnezeu să fie oare acolo?» zic cătră George, — îmi știi dumneata ficio­rul. George nu zice nimic, se duce, încunjură o dată oile, ce zăceau în turiște, și vine iar lîngă mine... «Eu nu știu ce să fie, tată, zice, da’ lucru bun nu poate fi. Cînii bat ca la Om, și-s mulți, și de cînd tot bat!... S-a fi slobozit vro jigodie între ei.» Lătratul lor răsună deodată tare și des în tăcerea adîncă. Cînii noștri își ridicară boturile în vînt, ciuliră urechile și tunde-o, neică, ca niște săgeți ce lunecă deasupra zăpezii. Stri- gat-am noi, chiuit-am noi, fluierat-am noi în urma lor, da’ parcă ei n-aveau altă treabă decît să se-ntoarcă? Așteptăm noi, așteptăm, așteptăm... Cînd numa iată că

se-ntorc dulăii, toți cinci. Ajunși, trei au început să latre, și doi să urle. Ce sămne vor mai fi și astea?! «Mă George, zic, tu să te sui pînă-n măgură, de unde vezi bine pădurile de cătră Rupturi, și să iscodești ce petrecanie-i pe-acolo.» Da’ n-apuc să gat bine vorbele, cînd s-auzi deodată un tropot, ca și cînd ar alerga după muchea dealului o stavă întreagă, și treisprezece, zi trei-spre-zece mistreți, — pasămite o scroafă cu pur­cei, — trecură în șir, ca săgeata, pe din jos de oile noastre, și se tot apropiau de pădurile Vadurilor. Ne-au luat fiori, măi tete, și pe strungar au început să-l scu­ture frigurile. Am mai văzut eu mistreți, d-apoi așa! Scroafa, dacă n-a fost mai mare decît măgărița noas­tră, apoi nici n-a fost deloc, iar purceii — ca noatenii! Purceii dracului! Așa purcei? Cînd s-au depărtat de-o pușcătură de noi, cei trei cîni, care-au lătrat înainte, s-au luat glonț după ei, da’, cînd a fost la marginea pădurii, dihania cea mare s-a-ntors ca fulgerul cătră ei. Cînii, schelălăind, se-ntoarseră, pe cînd groaza de porci se adînci în pădure. Dumneata ești pădurar, mergi de-i cată.

— Și tu crezi că-i voi lăsa acolo? Pagubă numa că n-ai venit mai de dimineață. Îmi opream și ficiorul acasă și mergeam amîndoi. Cu două focuri tot ești mai cu nădejde... Bună veste mi-ai adus, măi Bucure, zău așa... Chiar mi-am gătat de petecit opincile. Acum, dar, la drum! Capse noi am, gloanțe am, ce-mi mai trăbă?

Mi-am pus în grabă toate în rînd. Bucur mă lăsă cu sănătate, spunîndu-mi să dau pe la tîrla lui și să-i întreb pe păcurari de n-au ieșit cumva mistreții din pădure, să se ducă. El acum merge să ieie tabac, țuică, sare și alte marafeturi, dar îmi poftește izbîndă, și partea ce i se cuvine lui s-o grijesc bine. Bălan îl petrecu pînă la portiță, lătrîndu-l furios.

Căciula pe urechi, sumanul strîns pe trup, pușca la umăr, și hai să pornim cu Doamne-ajută! Nu mă mai încredeam atîta în mine, cît mai mult în pușcă și în Bălan, cîne vestit de bun la porci în jurul nostru întreg.

Cînd să ieșim din curte, — el mergea tăvălindu-se prin zăpadă înaintea mea, eu după el, — nu știu ce mă făcu să privesc îndărăt și... facu-mi sfînta cruce, știți pe cine văd? Nepotul de doisprezece ani, odrasla ficioru­lui meu, — pierdut în țundra-i lungă, capul îngropat în căciulă, numa nasul și gura i se vedeau bine, — venea împletecindu-se după mine. Era în casă și auzise toată povestea cu porcii sălbateci, ș-acum, hai, că vine și el.

— D-apoi, arză-ți focul capul tău ăl prost, nu vezi că-ți îngheață răsuflarea? Unde mamonul te-ai luat să vii și tu după mine, ștrengarule?

— Moșule, lași-mă să viu și eu?

— Unde să te las, măi Praleo?

— Să vedem porcii, moșule. Nu mă lași?

— Ți-oi da eu lăsate numaidecît!...

Și mă și întorc să-l mîngîi puțin pe la urechi. Da* să poți pune mîna pe el?

Pornim noi, eu și cînele. Cînd sîntem la vro două­zeci de pași pe drum, cine deschide portița? Nepotul!

— Moșule, lași-mă? Că buna m-a lăsat... Lasă-mă, zău, moșule!

— Măi Nică, în toarce-te la vatră, mă, că, de mă faci să mă mai întorc o dată, nu ți-a cădea bine!

— Că buna m-a lăsat, moșule, lasă-mă și dumneata!

— Bună-ta-i nebună, ca și tine!

Și unde nu-mi chiuii o dată baba, să-l ducă-n casă. Ce! Doar și-a pierdut mințile să-l lase pe-așa vreme afară?

Așa m-am scăpat de belea. Baba se cătrănea trăgîn- du-l de mînecă:

— Așa, așa, că toți muriți după pușcă! Neam de pușcași! Hai, mă, nu mă face să ocărăsc, că te ia... De cînd i cotorul de șapte ani, știe toate căile și potecile pînă la pădure... Mă, da’ hai odată cînd îți spun... Pri­măvara după ouă și pui de pasări, după fragi, după flori, vara după mure, toamna după alune, și, ia, acum, iarna, după porci sălbateci. Neam de vînători, nu-i așa?... Ci, mișcă, mă, mai cu picioare, Nichiduță, ori ce-aștepți?

Apoi, văzînd că nu răzbește, l-a umflat în brațe. Și se zvîrcolea nepotul de sta s-o doboare pe babă, și răcnea de sta s-o asurzească.

Eu m-am cam mai dus.

Era ger de ți se lipeau nările și părea că și răsufletul ți-i de gheață. Merg eu așa, merg, merg, merg... Am fost ieșit din sat, și Bălan adulmeca niște urme de ie­pure ori de vulpe. Da’ nu se depărta de mine. Cînd dau pe muchea dealului, de unde se vedea pădurea Va­durilor, stau eu să mă mai curăț de a tusă și să aprind pipa. Cînd să plec, numai aud pe cineva îndără­tul meu:

— Moșule!

— Piei, drace! zic eu, și stau să-mi pun mînile-n păr, de cătrănit. Venise pe o potecă mai scurtă și mă ajunsese. Tu nu ești curat, măi sfîrlează, zău că nu ești curat! Nu ți-i frică că-i îngheța ori te vor rupe porcii? Hai numa, hai, că știu că desară nu te-a mai săruta mumă-ta! Te las în pădure, pe sama dihăniilor, înță- lesu-m-ai?

El puse buza și dă-i și trîmbiță în zarea înghețată. Era numa-ntr-o clichină, se vede că-i luase baba țundra, să nu vie. Era roșu-sfeclă. Ce să mă știu face cu el acum? De-aici cum să-l mai trimit acasă? Nici că s-ar duce! Ian să văd!

— Ia, numa te cară de unde-ai venit! înță- lesu-m-ai? Că de nu, nu-ți va umbla bine...

— D-apoi... de... vin... porcii?

Așa, acum stăm bine!

în urmă tot eu a trebuit să-l îmbun și să-i spun că mistreții nu mîncă oameni.

Mergem noi, mergem, pînă ce ajungem la tîrla lui Bucur.

Zăpada nu mai cădea, și vîntul, în vale, nu ajungea așa tare.

Ciobanii, de cum mă zăriră, îmi tot făcură sămne, arătînd parcă s-ar fi dus mistreții din pădure, dar acum mi-o spun și cu vorba:

— Vreme de-un ceas nu-i, bădicule, de cînd a năpă­dit turma întreagă dintre tufișurile pădurii, și fugeau, neică, mîncînd pămîntul, cătră Răstoace. Să fi grăbit, îi găseai încuiați gata în pădure; trăzneai între ei din amîndouă țăvile deodată, de-i stropșeai... Așa, s-au dus sănătoși!

— Și toți s-au dus, ziceți voi?

— Numărați treisprezece, cîți au venit. Pagubă, mai ales de scroafă, că era cît măgărița noastră. Muma-pă- durii în picioare! Nu crezi? Hai numa de-i vezi ur­­- mele! Măi Dumitre, mergi de adă măgărița, să asămă- năm urmele.

Cum au fost trecut sălbătăciunile chiar pe lîngă turmă, era ușor de arătat. Mergem noi cu măgărița acolo. Pe zăpada înghețată mai mult deosebeai o că­rare decît urme, sămn că au trecut în șir. Da’ totuși, unde și unde, se puteau vedea urme mari, lucitoare, ca ale măgăriței de mari.

— Hîm, hîm, fac eu, de bună samă mi-au scăpat. De ăștia nici la hăitașurile celea mari nu prea întîlnești. Și ziceți că au fugit toți?

— Treisprezece în cap, bădicule, opri-li-s-ar glon- țu-n piept!...

Dacă nu-i, nu-i, ce să faci?! Eram cătrănit de să crape dracul de năcaz, și nici alta. Cînele s-a așternut urmelor, și tunde-o, neică, în salturi mari! îl strig eu să se oprească, da’ ți-ai găsit-o! S-afundase în pădure. Nu mai bătea. Stăm noi, stăm, stăm... Întru tîrziu, auzim că bate la capătul pădurii, de cătră Răstoace, ș-apoi îl vedeam cum aleargă săgeată în partea ceea. Acum știam de bună samă că s-au dus împielițații.

— Că fără alai s-au dus, bată-i gloanțele să-i bată! zic eu. Da’, măi ficiori, eu, dac-am venit pînă aici, tot mă voi duce pînă-n pădure, să văd cum stă. Cine știe, nu voi prinde vrun hoț? N-ar strica să am, pe cînd mă voi întoarce, bani de răchie. Că pîrjolește frigul ăsta! Voi să-l țineți pe băiat pînă mă voi întoarce, să-l mai încălziți, că eu cred că-i degerat de jumătate.

Da’ ți-ai găsit-o să te poți scăpa de scai! La stînă nu vrea să rămîie; se uită așa, chiorîș, la păcurari. Se teme de ei. Ce, Doamne sfinte, că doar nu-s urși! Nu,

da’ tot nu vrea să rămîie. L-am luat cu mine. Ce vreai, neam de vînători din viță-porodiță. Unu-i nepotul mo­șului!

Pădurea doarme dusă. Crengile, îngreunate de ză­padă, se clatină, cînd și cînd, adiate. Nici o suflare de viață. În pădure, omătul — pînă la genunche. Nu-i așa de tare-nghețat ca pe hotar. Înaintezi greu. Potecile nu se cunosc.

— Măi pretine, tu să rămîi aici la margine. Iacă, îți dau și țundra mea. Imboldorește-te bine. Și așa nu aș putea-o duce prin desiș. Așteaptă numai aci, vezi că nu-i chip să te ții de mine. Îndată mă-ntorc și eu. Merg numa pînă la stînjenii cei noi și vin. Nu-i de­parte.

Copilul, știind că mistreții s-au cam dus, cu chiu, cu vai, se-nvoiește și rămîne.

Cît ce m-am afundat în pădure, am dat de urmă proaspătă, pe unde e desișul mai mare. Și ce fac? Mă iau pe urmă, să văd ce se va alege. Iad, nu alta; gîn- deam că nu se mai sfîrșește. Așa huceagul dracului n-am mai pomenit! Tot pituluș a trăbuit să merg și de multe ori pe brînci. Pasămite cine după ce aleargă! Cînd am dat de lumină, eram ca ieșit din scaldă, iar cărarea pe care venisem brăzda zăpada cătră Răstoace. Pe aci a fugit și cînele.

Mă-ntorc cătră poienile pădurii. «Ce-ar fi de-aș da peste vrunul? Poate să fi rămas, poate să fie de mai nainte pripășit pe-aici.» Și gîndul ăsta m-a făcut să mă-nfierbînt și mai mult. Încep să caut. «Pagubă că nu mi-i cînele aici. Pînă unde mamonul s-a fi dus?» Mă afund iar în pădure, cu pușca strînsă la piept. Dam pe unde-i mai rară, da’ cu ochii în patru... În sfîrșît, dau de-o urmă... De vițel nu putea fi, că nu umblă iarna prin pădure. De ce să fie? Hîm! De-aș putea numa să-l ochesc așa de bine, după cît știam că de ce-i... Ini­ma-mi bătea tare și mă aprindeam tot mai mult. De­odată, un fior de gheață mă încremeni: la stînga, din tufele dese, năvălește o dihanie grozavă și trece ca ful­gerul. A dat în poiană cînd descărcătura mea a detunat în pădure. Mai mult de groază am tras cît de gîndul că voi nimeri-o! Abia după ce s-a depărtat am putut ști că ce-i: un vier sălbatec de toată groaza, cum n-am mai văzut!

Cînd am ieșit la margine, cu ochii umezi, el da să treacă dincolo, tot cătră Răstoace. O urmă de sînge roșea zăpada ici și colo. Așadar, tot l-am nimerit! Am zis că da să treacă, da’ nu i-a fost scris. Cînele meu, chemat se vede de împușcătură, îi ieși nainte. Dihania se-nvîrti repede, tăindu-și o linie înspre tîrlă. Da’ cînii de-acolo îi opriră calea.

Pînă bați în palme, am fost la gura cărării pe unde au ieșit ceilalți mistreți din desiș. Era locul cel mai bun de pîndă. Aștept eu, aștept... Răsuflarea nu-mi da pace, atîta se-ndesise, cînd numa iată că s-aude un tropot repede, alungat, și dihania năvăli din nou. Bălan, după ea. A doua detunătură sperie liniștea pădurii; minunea scobîlți de picioarele de dinainte și căzu în bot. Cînele lătră: ham-ham-ham, de trei ori.

îmi umplui repede pușca — nu dau așa mare creză- mînt dihaniei. Că, iată, într-adevăr, se scoală din nou, se-nvîrte o dată, ca fulgerul, după cîne și pornește iar. Dar alte două detunături au trîntit-o pe veci la pămînt.

— Să știi că mi-ai dat de lucru, spurcatule! zic eu, lovindu-l cu patul puștii.

Printre cei doi colți de greblă, înțepeniți, sîngele curgea pătînd zăpada. Am șăzut pe el ș-am tras o pipă de tabac. Apoi am pornit. Îl dau în grija ciobanilor, pînă vine ficiorul meu cu carul...

Ajung la marginea din jos a pădurii. Dar unde po­topul mi-i nepoțelul? Am uitat de el...

— Moșule, nu mă vezi?

Țundra mea era jos.

— De unde să te văd, măi piciule? îmi vine să cred că ești Pipăruș-Pătru.

— Iac-aicea, sus, moșule! Mă huiț aici.

Cînd îmi ridic ochii, el — într-un stejar: plin de ză­padă ș-aproape degerat.

I-am ajutat de s-a scoborît. Nu mai putea să-și facă mîna pumn.

— Mi se pare, măi nepoate, că te-ai suit să vezi de unde-a venit împușcătura!... Hei?

El, știind la ce țintesc, mi-a mărturisit că nu i-a fost frică deloc, deloc. Tocmai bun de vînător, mă gîndeam eu, nu se face de rușine cu una, cu două! Da’ cu toată fala, tot a zăcut două săptămîni de friguri. Beșica de porc însă tot a lui a fost. I-am păstrat-o bine.

1 9 0 4