Bunica

BUNICA

Bunica în casă, bunica afară, bunica peste tot locul! Lumea, zorită de griji, se împiedecă la tot pasul de ea, dar bunica frămîntă și răzbește, și duce la capăt bun trebșoara de care s-a apucat. Bărbia galbenă, în­crețită, se razimă, cu ștergarul alb înnodat subt ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. Cele două puncte de argint-viu care licăresc mereu din fundul capului par două luminițe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, pornesc încreți­turile, — o mulțime, — și trag spre coada ochiului. Altele, izvorînd de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată fața, ca tot atîtea rîulețe. Ștergarul alb e tras pînă peste frunte. Nici un fir din cuviosul argint al bătrînețelor nu scapă de subt acope- rămîntul lui. Cele două dungi ușoare de sprîncene rare se tot ascund și iară ies de subt învelișul alb.

Pîș-pîș-pîș. Bunica-i toată grabă, dar picioarele se mișcă greoaie, iar capul, voind să se împrietenească tot mai mult cu pămîntul, se ceartă cu pieptul, să se cu­funde mai tare. Iarna o omoară cizmele, — nu mai știe de-s picioarele ei, ori ale cui, — iar vara, cele două tălpi late, îmbrăcate cu piele uscată, parcă tot pot mă­sura mai pe netîrîitelea pașii mărunți ai bătrînei. La rădăcina degetelor mari, două umflături, ca două nuci, lasă și ele urmă pe nisipul curții.

De cînd s-a pomenit și ea pe lumea asta, Doamne! Mătușile, de pe-o vreme, s-au furișat rînd pe rînd în cimitirul de pe Dealul-Mare, să fure somnul pămîntu- lui, să străjuiască clopotnița veche, și, în duminici și zile mari, să-ngîne prin vis dangătul cald al aramei sfințite, ce le-a stors atîtea păraie de lacrămi, cît au trăit în lumea asta de patimi. Bunica a rămas în satul plin de obraji trandafirii și de ochi negri, cum rămîne un ciot văpsit de vremi într-o pădure tînără. Pînă la o vreme s-a tot mirat, — cum de nu se mai abate moar­tea și pe la poarta ei? — dar acum nu se mai miră, că nici nu-și mai poate da bine sama de mai trăiește au ba. Atîta numai, că se încurcă la tot pasul, ca ițele celea încîlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască, își pun pecetea pe nisipul curții.

Curtea asta, cînd a venit ea în sat, nu era curte; creșteau troscoțel și spini de cei mari și pășteau gîștele în toată întinderea ei, precum și în cuprinsul altor ogrăzi, de mai la deal. «Cum se-nmulțește lumea, Doamne, Doamne! — se gîndea de multe ori bătrîna, — trăbă că odată nu vor mai încăpea oamenii pe pă­mînt!» în fetia ei, cînd venea la praznice mai mari, de la pădurea din Valea-Rea, unde neamul lor are o progădiță întreagă, să fi fost la cincizeci de colibe spe- rioase, pierdute în pometuri, în tot satul, și acum, iată, acum e orășel gata.

Hei! dar cît argint n-a curs de-atunci pe rîulețul de munte, ce lunecă alb, în bătaia soarelui tînăr, umplînd de șoapte duioase lunca umbrită de iarba-naltă, ce curge în valuri la bătaia vîntului!

Și cît de drag îi era bunicii rîulețul ăsta! Pe malul lui înflorit venea la praznice în sat, cîntînd cu el ală­turea, oprindu-se din vreme în vreme să-și mai toc­mească în oglinda lui năframa cu pui albaștri. Unde cărăruia se dezlipea de mal și apuca spre clopotnița din Dealul-Mare, peste luncă, fata tînără de-atunci, îmbujorată de farmecul unei așteptări neînțelese, ză­bovea mai mult ca de obicei. Își lua năframa cu pui albaștri, își tocmea pletele negre, bogate, și se împodo­bea apoi din nou, cum se pricepea mai frumos. Cîte nu-i scorniseră gurile rele cînd a prins să se ridice și ea între fete! Că-i sălbatecă, că nu știe să-și pună o haină, și altele, multe...

În bisericuța de lemn, în tinda femeilor, își afla locul cel mai ascuns, unde și fumul alb de tămîie abia pătrundea. Din iconița de deasupra capului, arhan­ghelul de la ușa raiului o privea triumfător. Vreo trei ani a tot venit la biserică, iar după-amiaza, la horele pline de pălării cu cănaci, de ii cu altițe, de murmur de strune, de ochi tineri și de veselie. Drumul pe malul rîulețului, cînd venea de-acasă, îi părea tot mai scurt, în suflet i se făcea tot mai multă lumină, iar gîndurile dulci i se-amestecau tot mai des cu doruri neînțelese. Cînd se-ntorcea iar către casa tupilată la poalele pă­durii, nu avea spor la mers, și drumul îi era nespus de lung.

În sfîrșit, fata rămase la o mătușă, și, peste trei săptămîni, cel mai frumos om din sat avea nevastă în casă pe fata crescută la pădure, sălbatecă pe jumătate.

La doi ani, în capul satului, unde pășteau gîștele, se trase un gard nou în jurul unui loc, și o casă nouă, de piatră, se ivise ca în poveste, cu păreți albi ca laptele, cu tablele de la ferestre văpsite verde.

Și apoi s-a pornit gospodăria, cu temei, și treburile mergeau strună, toate. Belșugul vieții a tot curs și s-a tot adunat, pînă a sosit o vreme cînd a trebuit să se mai și împrăștie: să măriți patru fete și să însori patru feciori nu merge numai așa, cu una, cu două!

La un an după măritarea celei din urmă fete, — co­pilul cel mai tînăr, — soțul de luptă al pădurencei, îm- plinindu-și chemarea lui, zdrobit de strapațele vieții, merse să se odihnească în progadia unde odihnesc atîția eroi necunoscuți.

Văduva rămase în grija fiului mai tînăr, însurat aici, acasă...

Anii veniră și trecură unul după altul, punînd tot mai multă zăpadă în părul bunicii, și, în brațele ei uscate, cîte un nepoțel, să-l crească mare, ca și pe cei­lalți. Bunica își uita tot mai mult de sine, cuprinsă cu daraverile mici și cu grija nepoțitor, pînă s-a trezit nu­mai odată ajunsă la mintea copiilor...

Dar nepoții se ridicaseră, își făcuseră vînt, feciorii la hotar, fetele la cusut, la prietene, la război, la șezători, și bunica a rămas singură, singură-cuc. Prin urechi îi țiuie a pustiu, și numai un motan vechi, cu părul roș, cu nasul ca de lemn, îi mai dă tîrcoale, din cînd în cînd, miorlăind și împiedecînd-o.

— Ucigă-te toaca! zice bătrîna scuipînd în sîn, și dă să-l ajungă cu piciorul, dar motanul piere deodată subt pat, sau afară, sau se urcă în grabă pe mărul din curte.

Bunica își face cruce, se freacă la ochi, mai scuipă o dată în sîn, știind, de bună samă, c-a avut de lucru cu « ducă-se-pe-pustii».

Bunica în casă, bunica afară, bunica pretutindeni. Pîș-pîș-pîș — așa cum poate, cînd la o treabă, cînd la alta, dar locul n-o rabdă să se mai ogoiască.

— Bunică, bunică, de ce nu mai stai în casă, că, iată, vor da boii peste dumneata! ziceau nepoții, fugind să abată pe Păun cel împungaci.

Bătrîna îi învrednicește cu-o jumătate de privire și tușește o dată: semn că a auzit. Dar, de la treabă, nu se mișcă.

— Ci lasă, maică, că nu le-ajungi, las’, că le iau eu; griji, că le strici!

Dar, prea tîrziu! Căci, pe cînd bunica se înălța pe scăunaș să ajungă la a doua ridicătură a blidarului, să ieie două tăiere albe cu flori roșii, atinse două cănuțe agățate în cuier, mai la vale, care se vărsară în hîrburi pe fața casei.

Nurorii îi vine să crape de năcaz, dar nu crapă, că două cănuțe ce-s? Nu-s un corn de țară. Bunica cla­tină din cap și merge, — pîș-pîș-pîș, — la vatră, suflînd praful de pe cele două tăiere.

Totdeauna se scoală înaintea găinilor, dar duminica e în picioare de la miezul nopții. Veșmintele de săr­bătoare le pune lîngă pat încă de sîmbătă sara. Înainte de revărsat e gata-păpușă, cu cojocița gălbie, cu șter­garul alb, tivit cu negru. În zori e în grădină, de-și ia o tufă întreagă de busuioc și călăpăr. Apoi iese la poartă și șade pe lavița de plop alb, pînă ce ochește soarele de după coastă, cînd pornește încet-încet la bi­serică, într-o mînă cu florile, într-alta cu bățul luciu.

Pe treptele de la ușă, mîncate de brazde adînci, în bătaia soarelui, o află totdeauna clopotarul cînd vine să tragă de utrenie.

De fată a mers tot singură la închinat, și acum, după ce s-au ridicat nepoții, iar venea tot singură.

În biserică scaunul bătrînețelor o așteaptă subt aceeași icoană, a heruvimului din ușa raiului, unde stătuse ca fată. Îndrăgise locul acela, și dacă era alt­undeva, slujba nu-i părea slujbă, iar cîntările dulci îi păreau vorbe răstite... Sfinții închipuiți prin bisericuța de lemn, vechi și ei, aproape șterși, o cunosc cu toții, și parc-ar bor­borosi ceva în bărbile lor încîlcite, afu­mate, mirîndu-se cum trec toate în lumea asta.

La ieșire, apoi, trebuie să se bocească pe la mormin­tele tuturor rubedeniilor și prietenelor. Cînd ajunge acasă, e hăt după amiază. Se așează pe scăunașul cu trei picioare, își face cruce, desface cu smerenie ștergura albă și ia cornul de prescură. Atîta-i hrana ei de du­minică.

În zilele de lucru, bunica-i în casă, bunica-i afară, bunica-i pretutindeni. Ce-a făcut ieri și alaltăieri face și azi, va face și mîne și poimîne, pînă ce vor afla-o odată, în vreun ungher, că nu mai suflă... Și va rămîne doar pe cîtăva vreme pe nisipul curții pecetea tălpi­lor ei late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască. Și se vor șterge și-acelea, ca toate-n draga asta de lume...

1 9 0 4