A fost un om

PROLOG
1978

Emma se uita întotdeauna la orice vas care arbora steagul canadian la provă. Apoi verifica numele de pe carenă înainte ca bătăile inimii să-i revină la normal.

Când s-a uitat de data aceasta, inima a început să-i bată de două ori mai repede și i s-au tăiat picioarele. A mai verificat încă o dată; nu era un nume pe care ar fi putut să-l uite ușor. A rămas acolo și a urmărit cele două remorchere din estuar, cu fumul negru ieșindu-le pe coșuri în timp ce pilotau vechea și ruginita navă către ultima sa destinație.

Și-a schimbat direcția, dar pe când se îndrepta spre șantier, nu se putea opri să nu se întrebe despre consecințele încercării de a afla adevărul după toți acești ani. Desigur că ar fi fost mai ușor să se întoarcă în biroul ei în loc să scormonească trecutul… trecutul îndepărtat.

Dar nu s-a întors și, când a ajuns la șantier, Emma s-a îndreptat direct spre biroul șefului ca și cum și-ar fi efectuat turele ei matinale obișnuite. A intrat în vagonet și a răsuflat ușurată când a văzut că Frank nu era acolo, ci doar o secretară care bătea la mașină. Aceasta s-a oprit când a văzut-o pe președintă.

— Mi-e teamă că domnul Gibson nu este aici, doamnă Clifton. Să mă duc să-l caut?

— Nu, nu este necesar, a zis Emma. S-a uitat pe fugă la harta mare de pe perete, doar ca temerile ei cele mai rele să fie confirmate. SS Maple Leaf fusese programată pentru distrugere și treaba urma să înceapă marți. Cel puțin așa avea ceva timp să se hotărască dacă să-l anunțe pe Harry sau, ca Nelson, să se uite în altă parte. Dar dacă Harry afla că Maple Leaf sosise la cimitirul de nave și ar întreba-o dacă știuse, nu ar fi fost în stare să-l mintă.

— Sunt sigură că domnul Gibson va reveni în câteva minute, doamnă Clifton.

— Nu te agita, nu este nimic important. Dar ai vrea să-l rogi să vină pe la mine când va trece pe lângă biroul meu?

— Pot să-i spun despre ce este vorba?

— Va ști el.

*

Karin se uita pe geam la peisajul rural trecând în viteză pe lângă ea în timp ce trenul își continua drumul spre Truro. Dar gândurile ei erau în altă parte, încercând să înțeleagă moartea baronesei.

Nu mai luase legătura cu Cynthia Forbes-Wilson de mai multe luni și MI6 nu încercase s-o înlocuiască ca șefă a ei. Își pierduseră oare interesul față de ea? Cynthia nu-i oferise nimic important pentru Pengelly în ultima vreme și întâlnirile lor la ceai deveniseră din ce în ce mai rare.

Pengelly sugerase că nu va mai trece mult până ce va fi obligat să se întoarcă la Moscova. Nu putea fi suficient de curând pentru ea. Îi era silă să-l mai înșele pe Giles, singurul bărbat pe care-l iubise vreodată și îi era lehamite să se ducă în Cornwall pretinzând că-și vizitează tatăl. Pengelly nu era tatăl ei, ci tatăl ei vitreg. Îl ura. Se rugase ca mama ei să nu se fi măritat cu el. Dar, după ce mama ei devenise doamna Pengelly, Karin își dăduse repede seama că ar fi putut folosi această scuză pentru a scăpa de un regim politic pe care-l disprețuia mai mult decât îl disprețuia pe el, dacă era posibil. Apoi îl întâlnise pe Giles Barrington, care făcuse totul posibil, îndrăgostindu-se de ea.

Lui Karin nu-i plăcea că nu-i putea mărturisi lui Giles motivul adevărat pentru care își bea atât de des ceaiul la Camera Lorzilor împreună cu baroneasa. Acum, când Cynthia era moartă, nu mai trebuia să trăiască într-o minciună. Dar când Giles va descoperi adevărul, oare va crede că ea evadase din tirania Berlinului de Est doar pentru că voia să fie cu el? Oare îl mințise prea mult?

Când trenul a ajuns la Truro, s-a rugat să fie pentru ultima oară.

*

— De câți ani lucrezi în companie, Frank? a întrebat Emma, ridicându-și privirea de la birou.

— De aproape patruzeci de ani, domniță. Am lucrat cu tatăl dumneavoastră și cu bunicul dumneavoastră, înainte.

— Deci ai auzit de povestea lui Maple Leaf?

— A fost înainte de vremea mea, domniță, dar toți din șantier o știu, cu toate că foarte puțini vorbesc despre ea.

— Aș vrea să te rog ceva, Frank. Ai putea strânge un echipaj de încredere?

— Am doi frați și un văr care n-au lucrat decât pentru Barrington’s.

— Atunci trebuie să vină într-o duminică, când șantierul este închis. Le voi plăti dublu, în bani peșin, și vor primi o primă de aceeași valoare peste douăsprezece luni, dar numai dacă nu se aude nimic despre ce au făcut în ziua aceea.

— Sunteți foarte generoasă, domniță, a spus Frank, atingându-și casca.

— Când vor putea începe?

— Următoarea duminică dimineața. Șantierul va fi închis până marți, pentru că luni e sărbătoare.

— Îți dai seama că nu m-ai întrebat ce vreau să faceți?

— Nu e nevoie, domniță. Și dacă aflăm ce căutați în chila dublă, atunci ce facem?

— Nu vreau decât ca rămășițele lui Arthur Clifton să fie înmormântate creștinește.

— Și dacă nu găsim nimic?

— Atunci acesta va fi un secret pe care noi cinci îl vom lua cu noi în mormânt.

*

Tatăl vitreg al lui Karin a deschis ușa din față a cabanei sale și a întâmpinat-o cu un neobișnuit zâmbet cald.

— Am câteva noutăți bune pentru tine, a zis el când ea intra, dar voi aștepta până mai târziu.

Oare putea fi posibil, s-a gândit Karin, ca acest coșmar să se fi terminat? Apoi a zărit un exemplar din The Times pe masa din bucătărie, deschis la pagina de necrologuri. S-a uitat la fotografia familiară a baronesei Forbes-Watson și s-a întrebat dacă era o coincidență sau el îl lăsase deschis doar ca s-o provoace.

La cafea nu au discutat nimic important, dar Karin nu putea să ignore cele trei geamantane așezate lângă ușă, care însemnau o plecare iminentă. Chiar și așa, ea a devenit din ce în ce în ce mai speriată cu fiecare minut care trecea, în timp ce Pengelly era prea relaxat și prietenos pentru gustul ei. Cum suna vechea expresie din armată: „demobilizare fericită”?

— Și acum e timpul să discutăm despre probleme mai serioase, a zis el, ducându-și un deget la buze. A ieșit în hol și și-a luat paltonul cel gros din cuierul de lângă ușă. Karin s-a gândit s-o rupă la fugă, dar, dacă ar fi făcut-o, iar el avea de gând să-i spună doar că se întorcea la Moscova, acoperirea ei va fi demascată. A ajutat-o să-și pună paltonul și a însoțit-o afară.

Karin a fost surprinsă când el a strâns-o tare de braț și aproape a târât-o pe strada pustie. De obicei, ea doar îl ținea de braț pentru ca oricare trecător să presupună că nu erau decât un tată și fiica lui ieșiți la plimbare, dar nu și astăzi. S-a hotărât că, dacă s-ar fi întâlnit cu cineva, chiar și cu bătrânul colonel, să se oprească și să stea de vorbă, pentru că știa că Pengelly nu ar îndrăzni să-și asume vreun risc în fața unui martor. La fel ca toți spionii, el presupunea că toți ceilalți erau și ei spioni.