Impresie falsa

1

Victoria Wentworth stătea singură la masa unde Wellington cinase împreună cu șaisprezece dintre ofițerii lui de luptă, în seara anterioară plecării spre Waterloo.

În seara aceea, Sir Harry Wentworth, cu grad de general, stătuse în dreapta Ducelui de Fier și comanda flancul stâng al armatei britanice în momentul înfrângerii lui Napoleon, urmat de exilul împăratului. Recunoscătoare, monarhia îl înnobilase pe general cu titlul de conte de Wentworth, cu care familia se mândrea din 1815.

Victoria prefira în minte aceste amintiri, citind a doua oară raportul scris de dr. Petrescu. Întorcând ultima pagină, oftă ușurată. Soluția tuturor problemelor ei fusese găsită, literal, în ceasul al doisprezecelea.

Ușa sufrageriei se deschise fără zgomot și Andrews, care servise trei generații ale neamului Wentworth, avansând până la rangul de majordom, degajă cu dibăcie de pe masă farfuria de desert a stăpânei.

— Mulțumesc, spuse Victoria, așteptându-l să ajungă la ușă înainte de a adăuga: este totul aranjat pentru mutarea picturii?

Nu putea rosti cu voce tare numele pictorului.

— Da, doamnă, replică iute Andrews, reîntorcându-se cu fața spre ea. Pictura va fi expediată înainte să coborâți la micul dejun.

— E totul pregătit pentru vizita doamnei doctor Petrescu?

— Da, doamnă, repetă Andrews. Dr. Petrescu este așteptată miercuri, în jurul prânzului, și am informat deja personalul că va lua prânzul cu dvs., în salonul de muzică.

— Mulțumesc, Andrews, spuse Victoria.

Majordomul se înclină ușor și închise cu grijă ușa de stejar în urma lui. La sosirea dr. Petrescu, una dintre cele mai prețioase moșteniri de familie avea să fie în drum spre America și, deși capodopera nu avea să mai fie admirată din nou în reședința Wentworth Hall, nu era nevoie să fie informat despre asta niciun străin.

Victoria își împături șervetul și se ridică de la masă. Luând cu ea raportul scris de dr. Petrescu, ieși pe hol. Ecoul pașilor ei răsună pe pardoseala de marmură. Se opri la baza scărilor pentru a admira portretul în mărime naturală al contesei Catherine de Wentworth, pictat de Gainsborough. Nobila doamnă purta o rochie lungă magnifică, din tafta și mătase, pusă în valoare de un colier și cercei din diamante. Atingându-și o ureche, Victoria zâmbi la gândul că asemenea podoabe extravagante trebuie să fi fost considerate îndrăznețe la vremea pictării tabloului.

Urcând scara largă și șerpuitoare din marmură, spre dormitorul ei de la etajul I, Victoria privea țintă în față. Nu se simțea capabilă să se uite în ochii străbunilor ei, imortalizați pe pânză de Romney, Lawrence, Reynolds, Lely și Kneller. Era conștientă că-i dezamăgise pe toți. Acceptă în sinea ei că înainte de culcare, trebuia totuși să-i scrie surorii ei, aducându-i la cunoștință ce hotărâre luase.

Arabella era atât de înțeleaptă și de rezonabilă! Dacă scumpa ei soră geamănă s-ar fi născut cu doar câteva momente mai devreme, ea ar fi fost cea mare și ea ar fi moștenit averea și fără îndoială că ar fi tratat problema cu mai mult aplomb. Mai rău, după ce va afla vestea, era sigură că Arabella nu se va plânge și n-o va dojeni, continuând să afișeze aerul de calm superior al familiei.

Victoria închise ușa dormitorului, traversă camera și puse pe birou raportul întocmit de dr. Petrescu. Apoi își scoase agrafa din coc, lăsându-și părul să i se reverse pe umeri. Îl perie câteva minute, apoi se dezbrăcă și se strecură în cămașa de noapte din mătase, pe care o cameristă i-o așezase la capul patului. În fine, încălță papucii, apoi, nemaiavând nicio scuză pentru a evita scrisoarea, se așeză la birou și luă un stilou.

WENTWORTH HALL

10 septembrie 2001

Preaiubita mea Arabella,

Am tot amânat, nepermis, scrierea acestei scrisori, pentru că tu ești ultima persoană din lume care merită să afle vești atât de neplăcute.

Când dragul de tata a murit și eu i-am moștenit averea, a trecut ceva timp până când mi-am dat seama la cât se ridicau datoriile lui. Mi-e teamă că lipsa mea de experiență, cuplată cu datoriile covârșitoare ale înmormântării, a agravat și mai mult problema.

Am crezut că împrumuturile vor fi o soluție, dar situația s-a înrăutățit după ce am apelat la ele. La un moment dat, mi-a fost teamă că, din cauza naivității mele, vom sfârși prin a vinde domeniul familiei. Dar mă bucur să-ți spun că s-a găsit o rezolvare.

Miercuri mă întâlnesc…

Victoriei i se păru că aude ușa dormitorului închizându-se încet în spatele ei. Se întrebă care dintre servitori ar fi îndrăznit să intre fără să bată la ușă.

Când se întoarse să vadă, femeia era deja lângă ea. N-o mai văzuse până atunci. Era tânără, suplă și chiar mai scundă decât Victoria. Zâmbea dulce și asta o făcea să pară vulnerabilă. Îi zâmbi și Victoria, apoi observă că femeia avea un cuțit de bucătărie în mâna dreaptă.

— Cine… începu ea, dar mâna celeilalte o apucă de păr și-i trase capul pe spate, lipindu-l de scaun. Victoria simți lama subțire și ascuțită atingându-i pielea gâtului. Dintr-o mișcare, cuțitul îi deschise beregata, ca unui miel adus la abator.

Cu câteva momente înainte de moartea Victoriei, tânăra asasină îi tăie urechea stângă.