Mai puternic decat sabia

PROLOG

OCTOMBRIE 1964

Brendan n-a bătut la ușa cabinei, ci doar a întors mânerul și s-a strecurat înăuntru, uitându-se înapoi ca să se asigure că nu-l văzuse nimeni. Nu voia să explice de ce un tânăr de la clasa turist se afla în cabina unui nobil în vârstă la acea oră din noapte. Nu pentru că ar fi comentat cineva.

— E posibil să fim întrerupți? a întrebat Brendan, după ce a închis ușa.

— Nu ne va deranja nimeni până la șapte dimineața și atunci nu va mai fi nimic de întrerupt.

— Bine, a zis Brendan. S-a lăsat în genunchi, a descuiat cufărul mare, i-a tras capacul și a studiat mașinăria complexă pe care o construise în mai mult de o lună. Și-a petrecut următoarea jumătate de oră verificând dacă nu existau cabluri întrerupte, dacă fiecare cadran era în poziția corectă și dacă pornea cronometrul la deplasarea întrerupătorului. Nu s-a ridicat din genunchi până ce nu s-a asigurat că totul mergea perfect.

— E gata, a anunțat el. Când vrei să pornească?

— La trei dimineața. Și voi avea nevoie de treizeci de minute ca să scot toate astea, a adăugat nobilul bătrâior, atingându-și bărbia dublă, ca să am timp să ajung în cealaltă cabină.

Brendan s-a întors la cufăr și a reglat cronometrul pentru ora trei.

— Tot ce mai ai de făcut este să întorci întrerupătorul chiar înainte să ieși și să verifici dacă limba mare se deplasează; după aceea mai ai treizeci de minute.

— Deci ce poate să nu meargă bine?

— Dacă sunt crinii încă în cabina doamnei Clifton, nimic. Nimeni de pe coridorul ăsta și probabil nimeni de pe puntea de dedesubt nu poate spera să supraviețuiască. Șase pfunzi de dinamită sunt în ghiveci, sub flori, mult mai mult decât era necesar, dar așa cel puțin putem spera să ne luăm banii.

— Ai cheia mea?

— Da, a zis Brendan. Cabina 706. Acolo vei găsi sub pernă noul tău pașaport și biletul.

— Ar trebui să mă mai îngrijoreze ceva?

— Nu. Ai grijă doar ca minutarul să se miște înainte să ieși.

Doherty a zâmbit.

— Ne vedem în Belfast, atunci.

*

Harry a descuiat ușa cabinei și s-a dat la o parte ca s-o lase pe Emma să intre prima.

Ea s-a aplecat să miroasă crinii pe care-i trimisese regina-mamă pentru a sărbători lansarea navei MV Buckingham.

— Sunt moartă de oboseală, a zis ea, întinzându-se. Nu știu cum reușește regina-mamă să facă asta în fiecare zi.

— Asta e treaba ei și se pricepe, dar pariez că ar muri și ea de oboseală dacă ar încerca să fie câteva zile președinte la Barrington’s.

— Prefer slujba mea, totuși, a spus Emma, scoțându-și rochia și atârnând-o în dulap înainte de a dispărea în baie.

Harry a citit încă o dată mesajul Maiestății Sale Regale, regina-mamă. O misivă foarte personală. Emma se hotărâse deja să pună vaza în biroul ei când se vor întoarce în Bristol și s-o umple cu crini în fiecare luni dimineața. Harry a zâmbit. De ce nu?

Când Emma a ieșit din baie, Harry s-a dus și el și a închis ușa. Ea și-a scos halatul și s-a urcat în pat, mult prea obosită ca să citească măcar câteva pagini din Spionul care venea din frig, al unui autor nou pe care i-l recomandase Harry. A stins lumina în partea ei de pat și a spus:

— Noapte bună, dragul meu, cu toate că știa că el nu putea s-o audă.

Când a ieșit și Harry din baie, ea dormea buștean. A învelit-o de parcă ar fi fost un bebeluș, a sărutat-o pe frunte și s-a urcat în pat, amuzat de torsul ei domol. N-ar fi îndrăznit niciodată să-i dea de înțeles că sforăia.

A rămas treaz, mândru de ea. Lansarea noului transatlantic nu ar fi putut merge mai bine. S-a întors pe partea lui, gândindu-se că va adormi și el imediat dar, cu toate că pleoapele îi erau ca de plumb și era extenuat, nu putea adormi. Ceva nu era în ordine.

*

Alt bărbat, întors acum în siguranța cabinei sale de la clasa turist, era și el treaz. Cu toate că era trei dimineața și își terminase treaba, nu încerca să doarmă. Se pregătea să-și înceapă treaba.

Întotdeauna aceleași neliniști când trebuie să aștepți. Ai lăsat vreun indiciu care-i va duce direct la tine? Ai făcut greșeli care vor duce la eșuarea misiunii și te vor face de râs acasă? Nu va fi în stare să se relaxeze până ce nu va ajunge în barca de salvare și, mai mult, pe alt vas care se va îndrepta spre alt port.

Cinci minute și paisprezece secunde…

Știa că toți compatrioții lui, soldați ai aceleiași cauze, ar fi fost la fel de nervoși ca el.

Așteptarea era întotdeauna partea cea mai rea, ieșită de sub controlul tău, când nu mai puteai face nimic.

Patru minute și paisprezece secunde…

Mai rea decât un meci de fotbal când ai un gol în plus, dar știi că ceilalți sunt mai puternici și capabili să marcheze în ultimul moment. Își amintea instrucțiunile comandantului său zonal: când pornește alarma, ai grijă să fii printre primii pe punte și primul în barca de salvare pentru că până mâine la ora asta, vor căuta toți un tânăr sub treizeci și cinci de ani, cu accent irlandez, așa că țineți-vă gura, băieți.

Trei minute și patruzeci de secunde… treizeci și nouă…

S-a uitat la ușa cabinei și și-a închipuit ce s-ar putea întâmpla mai rău. Bomba nu se va declanșa, ușa se va da de perete și o duzină de zdrahoni ai poliției sau chiar mai mulți vor năvăli peste el cu bastoanele zburând în toate direcțiile fără să le pese de câte ori îl vor lovi. Dar nu auzea decât zgomotul ritmic al motoarelor pe când Buckingham își continua liniștită drumul pe Atlantic către New York. Un oraș în care nu va ajunge niciodată.

Două minute și treizeci și patru de secunde… treizeci și trei…

A început să-și imagineze cum va fi când se va întoarce în Falls Road. Tineri în șorturi îl vor privi cu admirație când va trece pe stradă, singura lor ambiție fiind să ajungă asemeni lui când vor fi mari. Eroul care aruncase în aer Buckingham doar la câteva săptămâni după ce fusese botezat de regina-mamă. Ca să nu mai vorbim de viețile inocente pierdute; nu există inocenți atunci când crezi într-o cauză. De fapt, nu îi întâlnise niciodată pe pasagerii cabinelor de pe punțile superioare. Va citi totul despre ei în ziarele de mâine și, dacă-și va fi făcut treaba bine, nu se va pomeni numele lui.

Un minut și douăzeci și două de secunde… douăzeci și una…

Acum ce n-ar mai putea merge bine? Oare dispozitivul, construit în dormitorul de la etaj de pe domeniul Dungannon se va defecta în ultimul minut? Urma să sufere oprobriul ratării?

Șaizeci de secunde…

Aînceput să șoptească fiecare număr.

— Cincizeci și nouă, cincizeci și opt, cincizeci și șapte, cincizeci și șase…

Oare bețivul trântit în fotoliul de pe hol îl așteptase tot timpul? Erau acum în drum spre cabina lui?

— Patruzeci și nouă, patruzeci și opt, patruzeci și șapte, patruzeci și șase…

Crinii fuseseră oare mutați, aruncați, luați de la locul lor? Poate doamna Clifton era alergică la polen?

— Treizeci și nouă, treizeci și opt, treizeci și șapte, treizeci și șase…

Deschiseseră oare cabina lordului și găsiseră cufărul?

— Douăzeci și nouă, douăzeci și opt, douăzeci și șapte, douăzeci și șase…

Căutau deja prin tot vasul bărbatul care ieșise din toaleta de la clasa întâi?

— Nouăsprezece, optsprezece, șaptesprezece, șaisprezece…

Oare… s-a agățat de marginea banchetei, a închis ochii și a început să numere cu voce tare:

— Nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru, trei, doi, unu…

S-a oprit din numărat și a deschis ochii. Nimic. Doar tăcerea stranie care însoțește întotdeauna eșecul. Și-a aplecat capul și s-a rugat unui Dumnezeu în care nu credea și imediat s-a auzit o explozie atât de puternică încât a fost aruncat prin cabină ca o frunză în vânt. S-a ridicat în picioare și a zâmbit când a auzit țipetele. Se întreba doar câți pasageri de pe puntea superioară reușiseră să supraviețuiască.