Cain si Abel

Partea I

1

18 aprilie 1906 Slonim, Polonia.

Urletele ei de durere au încetat doar în clipa în care a murit. Abia atunci a început fătul să țipe.

Băiatul care vâna iepuri în pădure nu era sigur dacă ultimul țipăt al femeii sau primul al copilului fusese cel care-l alarmase. S-a răsucit brusc pe călcâie, simțind în preajmă pericolul și a căutat stăruitor cu privirea să descopere animalul care se afla în chinuri atât de cumplite. Până acum nu auzise niciodată vreo vietate care să scoată țipete atât de sfâșietoare. S-a îndreptat prudent spre locul de unde venea zgomotul; țipătul se transformase acum în scâncet, dar tot nu semăna cu vaietul vreunui animal cunoscut. Spera ca vietatea să fie destul de mică, s-o poată omorî; așa, cel puțin, vor avea la masă altceva, nu tot iepure.

Băiețelul înainta tiptil spre râu, spre locul de unde se auzise zgomotul ciudat, alerga din copac în copac, lipindu-și umerii de scoarța lor, ca de un scut protector, simțind nevoia să atingă ceva. „Niciodată să nu stai în plină vedere”, îl învățase tatăl lui. Când a ajuns la marginea pădurii, în fața ochilor i-a apărut netedă ca palma valea care cobora la râu, dar tot i-a mai trebuit ceva timp până a descoperit că sunetele ciudate nu veneau de la un animal. A continuat să se târască spre locul de unde se auzea scâncetul, dar acum era la câmp deschis, lipsit de orice apărare. Apoi, dintr-o dată, a zărit femeia cu rochia ridicată deasupra mijlocului și cu picioarele goale, larg răsfirate. Până atunci nu văzuse niciodată o femeie într-o stare ca aceasta. A alergat repede spre ea și a rămas cu privirile pironite asupra pântecului, fiind destul de speriat ca să atingă ceva. Între picioarele femeii zăcea trupul unui animal mic, roz și jilav, legat de ea prin ceva ce semăna cu o sfoară. Micul vânător a lăsat jos iepurii abia jupuiți și a îngenuncheat lângă firava creatură.

A rămas uitându-se la ea năuc o bună bucată de vreme și apoi și-a întors privirile spre femeie, ca imediat să-și regrete hotărârea. Ea deja se învinețise de frig. Chipul obosit, de numai douăzeci și trei de ani i s-a părut băiatului ca de femeie trecută de mijlocul vieții. Că era moartă, nu trebuia să-i spună cineva, vedea și el prea bine. A ridicat trupul micuț și alunecos. Dacă l-ai fi întrebat de ce, ți-ar fi răspuns că s-a temut că unghiile micuțe au să zgârie fața boțită, dar nu l-a întrebat nimeni. Apoi și-a dat seama că mama și pruncul nu puteau fi separați din cauza unei sfori subțiri.

Cu câteva zile în urmă fusese martor la nașterea unui miel și acum încerca să-și aducă aminte ce făcuse păstorul. Da, își amintea, dar cum să-și ia el inima în dinți și să procedeze la fel cu un copil? Scâncetul a încetat și și-a dat seama că hotărârea trebuie luată imediat. Și-a scos cuțitul din teacă, cel pe care-l folosise ca să jupoaie iepurii, l-a șters de mânecă și, șovăind doar o clipă, a tăiat sfoara foarte aproape de trupul copilului. Sângele a început să curgă șuvoi din ambele capete. Ce făcuse păstorul atunci când se născuse mielul? Un nod ca să oprească sângele. Da, era sigur, absolut sigur. A smuls câteva fire de iarbă de lângă el și a legat în grabă cordonul ombilical. A luat copilul în brațe. S-a ridicat cu mare băgare de seamă în picioare lăsând pe pământ trei iepuri jupuiți și femeia moartă care dăduse naștere acestui prunc. Înainte de a porni la drum, a adus picioarele mamei unul lângă celălalt și i-a tras rochia peste genunchi. I s-a părut că acesta era lucrul potrivit ce se cerea făcut.

— Doamne Dumnezeule, a rostit el cu voce tare, așa cum se întâmpla întotdeauna când făcea ceva din cale afară de bun sau din cale afară de rău.

Acum încă nu era sigur care dintre cele două alternative o alesese.

Apoi micul vânător s-a pus pe fugă spre cătunul unde știa că mama lui pregătește cina, așteptând doar să frigă iepurii, toate celelalte fiind deja gata. Pesemne că ea se întreba câți iepuri vor fi de data asta; cu o familie cu opt guri de hrănit, avea nevoie de cel puțin trei iepuri. Uneori el reușea să vină cu o rață, o gâscă sau chiar un fazan rătăcit de pe moșia baronului, unde lucra și tatăl lui. În seara asta el prinsese un animal cu totul diferit și, când a ajuns acasă, micul vânător n-a îndrăznit să-și dezlipească nici măcar o mână de pe trofeul lui, așa că a bătut cu piciorul gol în ușă până ce mama l-a auzit și i-a deschis. În tăcere, i-a întins ofranda. Pentru moment, ea n-a făcut nici o mișcare ca să-i ia creatura din brațe, ci a rămas în picioare, cu o mână lipită de piept și cu ochii pironit asupra jalnicei priveliști.

— Sfinte Dumnezeule, a spus ea în cele din urmă și și-a făcut cruce.

Băiatul și-a înălțat privirile spre chipul mamei încercând să citească pe el: semnele erau oare de bucurie sau de mânie? A deslușit în ochii ei o duioșie pe care nu i-o văzuse niciodată până acum. Atunci a știut că ceea ce făcuse trebuie să fie un lucru bun.

— Este un copil, mămico?

— Da, un băiețel, a răspuns mama dând din cap cu tristețe. Unde l-ai găsit?

— Jos, la râu.

— Și mama?

— E moartă.

Ea și-a făcut din nou semnul crucii.

— Repede, aleargă și spune-i tatălui tău ce s-a întâmplat. El o s-o găsească pe Urszula Wojnak la conac și să-i duci pe amândoi la mamă, apoi vă întoarceți cu toții aici.

Micul vânător i-a dat băiețelul mamei sale, fiind destul de fericit că nu i-a alunecat din mâini ciudata creatură. Scăpat de griji acum, și-a șters palmele de pantaloni și a plecat în goană să-și caute tatăl.

Mama a împins ușa cu umărul și a strigat-o pe fata care era cea mai mare dintre copii ca să pună o oală cu apă pe sobă. S-a așezat pe un scaun, s-a descheiat la piept și și-a dus sfârcul veștejit spre gura mică, zbârcită. Sophia, fiica ei cea mai mică, de numai șase luni, avea să rămână fără cină în seara asta; deci, mai gândește-te; pesemne întreaga familie va spune același lucru.

— Are atunci vreun rost? a întrebat femeia cu voce tare, acoperind copilul cu un șal. Biet prunc, până mâine dimineață o să fii deja mort.

Dar gândurile astea nu le-a repetat în fața Urszulei Wojnak noaptea târziu, când moașa a spălat fătul și i-a netezit buricul răsucit. Bărbatul ei stătea în picioare tăcut, urmărind scena.

— Când îți trece pragul un oaspete, intră Dumnezeu în casa ta, a spus femeia citând un vechi proverb polonez.

Soțul a scuipat.

— La naiba! Și așa avem destui copii.

Femeia s-a făcut că nu l-a auzit și a mângâiat părul negru și moale de pe capul copilului.

— Cum o să-i spunem? și-a întrebat femeia bărbatul.

El a ridicat din umeri.

— Cui îi pasă? Lasă-l să meargă la groapă și fără nume.