Ai grija ce-ti doresti

PROLOG

Sebastian a strâns mai tare volanul micuțului MG. Tirul din spatele lui i-a atins bara, împingându-i mașina înainte și aruncându-i plăcuța de înmatriculare în aer. Sebastian a încercat să avanseze câțiva metri, dar nu putea merge mai repede din cauza tirului din față și era strâns între cele două ca o armonică.

Câteva secunde mai târziu, au mai fost înghiontiți o dată, când tirul din spate a lovit MG-ul și mai tare, împingându-l la vreo doi metri de tirul din față. Abia când tirul din spate i-a lovit a treia oară, cuvintele lui Bruno „Ești sigur că ne-am hotărât corect?” i-au trecut lui Sebastian prin minte. S-a uitat la prietenul lui, care pălise de frică, agățat cu ambele mâini de bordul mașinii.

— Încearcă să ne omoare, a țipat el. Pentru numele Domnului, Seb, fă ceva!

Sebastian s-a uitat neajutorat la circulația dinspre sud, dar a văzut doar un trafic constant de mașini, îndreptându-se în cealaltă direcție.

Când tirul din față a început să încetinească și-a dat seama că, dacă voiau să aibă vreo șansă de supraviețuire, trebuia să ia repede o decizie. S-a uitat la partea cealaltă a drumului, căutând disperat un loc liber printre mașini. Când tirul din spate i-a lovit a patra oară și-a dat seama că nu avea de ales. A smucit brusc volanul spre dreapta, către acostament, direct prin fața mașinilor. Sebastian a apăsat puternic piciorul pe accelerație și s-a rugat să ajungă în siguranța câmpiilor verzi care se întindeau în fața lor, înainte de a-l lovi o mașină.

Un camion și o mașină au frânat ca să evite micuțul MG care traversa drumul chiar prin fața lor. O clipă, Sebastian s-a gândit că va reuși, până ce a văzut copacul. Și-a luat piciorul de pe accelerație și a cârmit spre stânga, dar era prea târziu. Ultimul lucru pe care l-a auzit a fost țipătul lui Bruno.

HARRY ȘI EMMA
1957 – 1958

1

Harry Clifton a fost trezit brusc de telefon. Era în mijlocul unui vis, dar nu a mai reușit să și-l amintească. Poate sunetul metalic insistent făcea parte din vis. S-a întors cu neplăcere pe partea cealaltă și a clipit văzând micuțele limbi verzi, fosforescente, ale ceasului de lângă pat: 6:43 a.m. A zâmbit. Doar o singură persoană ar fi fost în stare să-l sune la acea oră matinală. A ridicat receptorul și a murmurat cu o voce exagerat de somnoroasă:

— Bună dimineața, dragă. Nu s-a auzit nimic și, o clipă, Harry s-a întrebat dacă nu cumva operatorul dăduse legătura în altă cameră. Era gata să lase jos receptorul când a auzit pe cineva plângând.

— Tu ești, Emma?

— Da, a răspuns ea.

— Ce s-a întâmplat? a zis el, liniștitor.

— Sebastian a murit.

Harry nu a răspuns imediat, pentru că acum ar fi vrut să creadă că încă dormea.

— Cum se poate așa ceva? a zis el în cele din urmă. De-abia ieri am vorbit cu el.

— A murit azi-dimineață, i-a răspuns Emma, incapabilă să spună mai mult de câteva cuvinte odată.

Harry s-a ridicat brusc, treaz de-a binelea.

— Într-un accident de mașină, a continuat Emma printre lacrimi.

Harry a încercat să rămână calm în timp ce o aștepta să-i spună exact ce se întâmplase.

— Mergeau împreună la Cambridge.

— Mergeau? a repetat Harry.

— Sebastian și Bruno.

— Bruno mai trăiește?

— Da, dar e într-un spital în Harlow și nu sunt siguri că va trece noaptea asta.

Harry a aruncat pătura și și-a pus picioarele pe covor. Îi era frig și greață.

— Voi lua imediat un taxi până la aeroport ca să prind primul zbor spre Londra.

— Eu mă duc direct la spital, i-a spus Emma. Nu a mai adăugat nimic altceva și Harry s-a întrebat dacă nu cumva se întrerupsese convorbirea. Apoi a auzit-o șoptind:

— Trebuie ca cineva să identifice cadavrul.

Emma a lăsat receptorul jos, dar a mai durat o vreme până ce a avut curajul să se ridice. Până la urmă și-a croit drum nesigură prin cameră, agățându-se de mobile, ca un marinar pe furtună. A deschis ușa salonului și l-a găsit pe Marsden în hol, ținându-și capul aplecat. Nu-l mai văzuse pe vechiul lor servitor dând vreun semn de emoție în fața unui membru al familiei și cu greu a recunoscut ființa prăpădită care se agățase de cămin ca să se sprijine; masca lui de calm obișnuită fusese înlocuită de cruda realitate a morții.

— Mabel v-a pregătit bagajele pentru la noapte, doamnă, a mormăit el și, dacă îmi permiteți, vă conduc eu la spital.

— Mulțumesc, Marsden, ești foarte amabil, a zis Emma în timp ce el îi deschidea ușa.

Marsden a luat-o de braț și au coborât treptele către mașină. I-a deschis portiera, ea s-a urcat și s-a cufundat în tapițeria din piele, de parcă ar fi fost o bătrână. Marsden a pornit motorul, a trecut în viteza întâi și a început lungul drum de la Manor House la spitalul Princess Alexandra din Harlow.

Emma și-a dat seama brusc că nu-l sunase pe fratele ei, nici pe sora ei, Grace, ca să-i anunțe ce se întâmplase. Îi va suna pe Grace și pe Giles diseară, când era mai probabil să fie singuri. Nu era ceva ce ar fi dorit să le împărtășească în fața unor străini. Apoi a simțit o durere arzătoare în stomac, de parcă ar fi fost înjunghiată. Cine îi va spune lui Jessica că nu-și va mai vedea fratele niciodată? Va mai fi ea aceeași fetiță veselă care alerga în jurul lui Seb ca un cățeluș iubitor, dând din coadă cu o adorație de nestăpânit? Jessica nu trebuia să audă vestea din gura altcuiva, ceea ce însemna că Emma urma să revină la Manor House cât mai repede posibil.

Marsden a tras în fața benzinăriei locale, unde se ducea de obicei vineri după-masă. Când vânzătorul de la benzinărie a zărit-o pe doamna Clifton pe bancheta din spate a Austin-ului A30 verde și-a atins borul șepcii. Ea nu l-a observat, iar tânărul s-a întrebat ce greșise. A umplut rezervorul, apoi a ridicat capota ca să verifice nivelul uleiului. După ce a trântit capota la loc, a salutat-o iar, dar Marsden a plecat fără un cuvânt și fără să-i dea bacșișul obișnuit de șase penny.

— Ce i-o fi apucat? a murmurat tânărul, în timp ce mașina dispărea.

De îndată ce s-au întors pe drum, Emma a încercat să-și amintească cuvintele folosite de profesorul de la colegiul Peterhouse când îi dăduse veștile rele. „Îmi pare rău că trebuie să vă spun, doamnă Clifton, că fiul dumneavoastră a fost ucis într-un accident de mașină.” În afara acestei declarații seci, domnul Padget nu părea să știe mare lucru dar, i-a explicat, el nu era decât un mesager.

Întrebările se învârteau în mintea Emmei. De ce plecase fiul ei la Cambridge cu mașina, când ea îi cumpărase un bilet de tren doar cu câteva zile înainte? Cine conducea, Sebastian sau Bruno? Merseseră prea repede? Le explodase un cauciuc? Fusese implicată o altă mașină? Atât de multe întrebări, dar ea se îndoia că cineva știa toate răspunsurile.

La câteva minute după ce sunase profesorul, sunase și poliția să întrebe dacă domnul Clifton putea să vină la spitalul Princess Alexandra, în Harlow, ca să identifice cadavrul. Emma le-a explicat că soțul ei era la New York, într-un turneu de vânzare a cărților. Ea n-ar veni în locul lui, dacă n-ar ști că el nu va ajunge în Londra decât a doua zi.