A venit vremea

PROLOG

Difuzorul a țiuit.

— Toți cei implicați în procesul lady Virginia Fenwick contra doamnei Emma Clifton…

— Probabil că juriul a ajuns la o decizie, a spus Trelford, punându-se deja în mișcare. S-a uitat de jur-împrejur pentru a se asigura că toți îl urmează și s-a lovit de cineva. Și-a cerut scuze, dar tânărul nu s-a uitat la el. Sebastian a ținut ușa sălii de tribunal numărul paisprezece deschisă, astfel încât eleganta sa mamă și compania ei să-și poată lua locurile în primul rând.

Emma era prea nervoasă ca să poată vorbi și, temându-se de ce-i mai rău, se uita peste umăr la Harry care stătea în rândul din spatele ei, așteptând să apară juriul.

Când a intrat doamna Justice Lane în sală, toată lumea s-a ridicat în picioare. Ea s-a înclinat înainte de a se așeza iar în fotoliul de pe estradă. Emma și-a îndreptat atenția spre ușa închisă de lângă tribuna martorilor. Nu a așteptat mult înainte ca aceasta să se deschidă și aprodul să apară, urmat de cei doisprezece jurați. Aceștia s-au învârtit căutându-și locurile, călcându-se pe picioare ca niște spectatori care au întârziat la teatru. Aprodul i-a așteptat să se aranjeze apoi a bătut cu bastonul de trei ori în podea și a strigat:

— Îl rog pe președintele juriului să se ridice.

Acesta s-a ridicat la înălțimea sa impresionantă de un metru optzeci și șase și a privit în sus spre judecătoare. Doamna Justice Lane s-a aplecat în față și a spus:

— Ați ajuns la un verdict cu care sunteți toți de acord?

Emma a crezut că i se va opri inima în timp ce aștepta răspunsul.

— Nu, doamnă judecătoare.

— Atunci ați ajuns la un verdict cu o majoritate de cel puțin zece la doi?

— Da, doamnă judecătoare, a spus președintele, dar, din nefericire, în ultimul moment unul dintre noi s-a răzgândit și ne-am blocat la nouă voturi la trei în ultima oră. Nu sunt convins că această situație se va schimba, așa că, din nou, vă rog să-mi spuneți ce-am mai putea face în continuare.

— Credeți că puteți atinge o majoritate de zece la doi dacă vă mai dau timp?

— Da, doamnă judecătoare, pentru că, în legătură cu o problemă, suntem toți de acord.

— Și care este aceasta?

— Dacă ni s-ar permite să aflăm conținutul scrisorii maiorului Fisher către domnul Trelford scrisă înainte de a se sinucide, am putea ajunge foarte repede la un verdict.

Ochii tuturor erau fixați asupra judecătoarei, cu excepția avocatului lui lady Virginia, sir Edward Makepeace, care se uita cu mare atenție la Donald Trelford, consilierul Emmei. Acesta, fie era un jucător extraordinar de pocher, fie pur și simplu nu dorea ca juriul să afle conținutul scrisorii.

Trelford s-a ridicat și a băgat mâna în buzunarul hainei, doar ca să descopere că scrisoarea nu mai era acolo. S-a uitat în colțul îndepărtat al sălii și a văzut-o pe lady Virginia zâmbind.

I-a zâmbit și el.

HARRY ȘI EMMA CLIFTON
1964–1965

1

Juriul s-a retras.

Judecătoarea le ceruse celor șapte bărbați și cinci femei să depună un ultim efort pentru a ajunge la un verdict. Doamna Justice Lane le-a cerut să revină în sală în dimineața următoare. Începea să creadă că rezultatul cel mai probabil va fi declarat un caz de juriu scindat[1]. Când s-a ridicat, toți ceilalți din sală s-au sculat în picioare și s-au înclinat. Judecătoarea le-a întors complimentul, dar abia când a ieșit din sală au izbucnit discuțiile.

— Dacă sunteți atât de amabilă v-aș ruga să mă însoțiți în apartamentul meu, doamnă Clifton, a spus Donald Trelford, astfel încât să putem discuta despre conținutul scrisorii maiorului Fisher și dacă ar trebui s-o facem publică.

Emma a încuviințat.

— Aș dori ca soțul și fratele meu să ni se alăture, dacă este posibil, pentru că știu că Sebastian trebuie să se întoarcă la serviciu.

— Desigur, a răspuns Trelford, care-și strânsese hârtiile și, fără să mai zică altceva, i-a condus afară din sala tribunalului, în jos pe scările din marmură, până la parter. Când au ieșit pe Strand, o ceată de ziariști zgomotoși însoțiți de camere de luat vederi cu blitzuri i-au înconjurat din nou și i-au însoțit în timp ce mergeau încet spre camerele de la QC[2].

Au fost lăsați în pace doar când au ajuns la Lincoln’s Inn, o piațetă veche plină de case îngrijite care erau de fapt apartamente ocupate de avocații pledanți și funcționarii lor. Domnul Trelford i-a condus pe o scară scârțâitoare din lemn la ultimul etaj de la numărul 11, trecând pe lângă un șir de nume gravate în negru pe zidurile albe ca zăpada.

Când Emma a intrat în biroul domnului Trelford s-a mirat cât de mic era, dar, de fapt, nu existau birouri mari la Lincoln’s Inn nici măcar pentru președintele tribunalului.

După ce s-au așezat toți, domnul Trelford s-a uitat la femeia care stătea în fața lui. Doamna Clifton părea calmă și atentă, chiar stoică, lucru rar întâlnit la cineva care înfrunta posibilitatea unei înfrângeri și umilințe, doar dacă… A descuiat sertarul de sus, a scos un dosar și a înmânat copii ale scrisorii maiorului Fisher domnului și doamnei Clifton și lui sir Giles Barrington. Originalul a rămas închis în seif, deși nu se îndoia că lady Virginia pusese cumva mâna pe copia pe care o adusese cu el la tribunal.

După ce au citit toți scrisoarea, scrisă de mână pe o hârtie cu antetul Camerei Comunelor, Trelford le-a zis serios.

— Dacă-mi permiteți să prezint acest document ca dovadă la tribunal, doamnă Clifton, sunt sigur că putem câștiga cazul.

— Nici vorbă, a zis Emma, înapoindu-i copia lui Trelford. Niciodată nu aș putea permite așa ceva, a mai spus ea cu demnitatea unei femei care știa că această decizie ar putea nu numai s-o distrugă, ci și să-i ofere victoria adversarei ei.

— Veți permite cel puțin soțului dumneavoastră și lui sir Giles să-și expună părerile?

Giles n-a așteptat permisiunea Emmei.

— Sigur că trebuie văzută de juriu, pentru că, după aceea, vor vota unanim în favoarea ta și, mai important, Virginia nu-și va mai putea scoate fața în lume niciodată.

— Este posibil, a replicat calm Emma, dar, în același timp, vei fi obligat să-ți retragi candidatura la alegerile anticipate și de data aceasta prim-ministrul nu-ți va mai oferi un loc în Camera Lorzilor în chip de compensație. Și poți fi sigur de un lucru, a adăugat ea. Virginia va considera distrugerea carierei tale politice un premiu mult mai important decât înfrângerea mea. Nu, domnule Trelford, a continuat ea, fără să se uite la fratele ei, această scrisoare va rămâne un secret de familie și vom fi obligați să suportăm consecințele.

— Te încăpățânezi prostește, surioară, a spus Giles, întorcându-se. Poate nu vreau să-mi petrec tot restul vieții simțindu-mă responsabil pentru că ai pierdut procesul și ai fost obligată să-ți dai demisia din funcția de președinte la Barrington’s. Și nu uita, va trebui să plătești și costurile de judecată ale Virginiei, ca să nu mai vorbim de compensațiile acordate ei de către juriu.

— Este un preț care merită plătit, a spus Emma.

— Încăpățânată, a repetat Giles, puțin mai tare. Și pariez că Harry e de acord cu mine.

Toți s-au uitat la Harry, care n-avusese nevoie să citească scrisoarea a doua oară, pentru că o știa pe dinafară. Totuși era sfâșiat între dorința de a-și susține cel mai vechi prieten și cea ca soția lui să nu piardă procesul. Ceea ce John Buchan numise odată „a fi între ciocan și nicovală”.

— Nu trebuie să decid eu, a spus Harry. Dar dacă viitorul meu ar atârna de un fir de ață, aș vrea ca scrisoarea lui Fisher să fie citită la tribunal.

— Doi la unu, a comentat Giles.

— Viitorul meu nu atârnă de un fir de ață, a zis Emma. Și ai dreptate, dragă, decizia finală îmi aparține. Fără să mai zică nimic, s-a ridicat, a dat mâna cu avocatul ei și a spus: Vă mulțumesc, domnule Trelford. Ne vedem mâine-dimineață la tribunal, iar juriul îmi va decide soarta.

Trelford s-a înclinat și a așteptat ca ușa să se închidă în spatele lor înainte de a-și spune:

— Ar fi trebuit să o cheme Portia.