Badea Nicolae

Badea Nicolae de Ion Agârbiceanu

Duminica, după ce soarele s-a ridicat de vreo cîteva suluri la răsărit și strălucește, așa de voios și plin de viață, în nemărginitul senin, vezi, trăgîndu-se încet spre satul din vale, un moșneag adus puțin de spate, cu barba și cu părul albe ca zăpada, cu gluga pe spate și cu o bîtă măciucată în mînă.

Nu vine pe drumul bătut. Știe el o potecuță, ce șer­puiește printre fînațele înflorite, se pierde printre tufi­șuri de aluni, iese iar la iveală, trece peste o măgură mai mică și dă apoi de-a dreptul spre o uliță din capul satului...

Dar nu vine în toată duminica moșneagul. Spun oa­menii mai vechi că, mai nainte vreme, badea Niculae,

— Pe atunci Nicu, — socotea că-s prea puține dumi­nicile de peste an, cu sărbători cu tot, și, de aceea, se mai strecura uneori și în zilele de lucru în sat. Acum, la patru-cinci duminici de vine o dată, și la sărbătorile mai mari.

Casa lui nu-i departe de hudița în care dă cărarea pe unde s-a obișnuit să vină. Mai mult colibă decît casă. Numai ceva din păreți și coperișul sînt afară din pămînt.

Nevasta i-a murit de mult, copii n-au avut, el era tot pe la oi, cine să grijească de căsuță?

De altfel, badei Niculae nici nu-i prea păsa de halul în care se găsea casa lui. Cînd venea în sat, se odihnea, de cele mai multe ori, pe laița de dinaintea ușii. Și nici n-avea vreme să steie atîta. Trebuia să-și împlinească trebile ce le avea prin sat, apoi, după-amiază, tot­deauna, trebuia să plece degrabă. Oile trebuiau mulse, și la stînă erau numai doi ștrengari de băieți, care, dacă nu era badea Niculae acolo, nu făceau nici o ispravă.

Nici nu-i prea plăcea să tîndălească atîta prin sat. Ce l-ar mai atrage aici? Căsuța lui pustie? Oamenii de sama lui s-au stins de mult, iar ceștialalți nu-l înțe­legeau. Și nici el nu-i înțelegea pe dînșii. În sufletul lui era un gol pe care numai moartea putea să-l mai umple: golul pe care-l simt toți bătrînii cînd văd că și-au trăit traiul și că viața lor nu mai are nici un rost în «lumea asta nouă». Cel puțin de-ar fi rămas și lumea cea veche, în care a trăit el, și să se stingă numai atunci cînd a închide el ochii! Nu s-ar simți așa de străin! Dar, zadarnic! Vremea trece, și cu ea și noi, și dacă trecem noi, trece totul, nu rămîne nimic îndărăt. Și badea Niculae se simțea aproape de tot de «trece­rea» lui...

Duminica după amiază, după ce se mai stîmpăra puțin căldura dogoritoare, pe același potec, cu bîta mă­ciucată în mînă, cu gluga-n spate, badea Niculae urca încet, cu capu-n pămînt, mai abătut decît dimineață...

De cîte ori venea în sat, părea mai voios, și de-l în­trebai cîte ceva, îți răspundea așa de frumos, în graiul lui bătrînesc!

— Ce mai fac oile, bade Niculae, sănătoase? Cu- mătrul lup nu mai dă tîrcoale în jurul stînii?

— Ba, că ți-ai găsit-o, nene! Poți să le lași singure noaptea, la porneală, și pe cîni să-i închizi pe toți în stînă, și nu se apropie potaia! Păi de unde să vie dacă nu-i? Auzi, nene, nici lupi nu mai sînt, nici lupi!

— Ș-apoi ți-ar plăcea să vie lupul, bade Niculae, să facă pagubă la turmă?

— Pagubă? Hm! Tu nu știi, nene, cum se fugăresc lupii. De unde să știi dacă nici n-ai văzut, poate.

— Că n-am văzut, dar am auzit că nu fuge el așa, cu una, cu două.

— Nu fuge? He-hei, ba să mai aibă pe-atîtea pi­cioare! Să-l îmbii cu cîrlanul cel mai gras, și nu-i trăbă.

Și de-l întîlnea altul, și cu-acela stătea de vorbă.

Un sentiment vag se năștea în el, de cîte ori se ducea spre sat: oare va afla iar lumea pe care o știa?

O, Doamne! Mai nainte, cînd venea în sat, nu răzbea să povestească oamenilor cum merge rîndul la stînă, cîte mînzări, cîte sterpe, mioare, noatini sînt, cîți berbeci de prăsilă, cîți de vîndut; de este pășune bună, de nu s-a încuibat vreo boală între oi; cît lapte dau, cînd le vor lăsa în doi lapți; de face lupul pagubă. Toți oamenii doreau să afle noutăți despre avutul lor. Și badea Niculae stătea în mijlocul lor, și ei roată în jurul lui, și le răspundea la toate întrebările, cînd așe­zat, cînd glumind, după cum erau și întrebările. La dorința vreunuia povestea cîte-o ispravă de-a jupînului lup, ori cum a văzut vreo stea cu coadă, și multe altele. Apoi mai trăgeau la vreo crîșmă, și, aici, să-l fi auzit pe badea Niculae cîntînd din fluier și din gură! Dar drept c-atunci erau și oamenii mai altfel, parcă mai harnici și mai bogați. Toți aveau oi în turmă, unii și peste sută. Atunci știau cinsti pe păcurar. Astăzi puțini mai au oi. Și cei care au nu le prea duc grija. Dacă nu l-ar durea inima pe badea Niculae, ar putea sta toată vara turma-ntreagă fără sare. Astăzi nimeni nu-l mai întreabă ce-i pe la stînă. Numai întrebarea rece «Cînd mi-e rîndul la oi?» o mai aude badea Niculae de la oameni. Și nici nu-s așa sîrguincioși, astăzi, oamenii, cînd tocmai acum ar trebui să fie încă și mai harnici decît cei de pe vremea lui. Că atunci ce de pămînt aveau, Doamne! Cît vedeai cu ochii! Ce locuri de pă­șune, ce fînațe! Azi? De cincisprezece ani e comasat pămîntul, și aproape jumătate sătenii au ajuns la sapă de lemn. A fost la ei o curte domnească, care a căpătat a treia parte din tot pămîntul. Au avut doi munți, pe care, de veacuri, moșii și strămoșii lor au crescut oi și vite, ș-acuma nu mai sînt ai lor... Cică pentru o veche datorie comunală...

Cum să nu i se strîngă inima bădicului Niculae, și cum să nu meargă posomorît, cu capul plecat, cînd îi vin în minte toate acestea?!

Ajunge la stînă pe-nsărat. Pune pe cei doi băieți să mulgă, dar ei nu se-nvoiesc pînă ce bătrînul nu scoate din șerpar pachetele de tabac pe care le-a făgăduit la plecare.

De-ar fi baremi aici la stînă ca mai demult! Dar nici oile nu mai dau lapte ca mai nainte, multe îs gălbejite, altele au stîrpit...

Nici lupul nu mai vine să deie tîrcoale în jurul stînii. Și chiar de-ar mai veni, ce-ar face cu el? Nu mai sînt ortacii lui cei vechi, cu care știa să-l huiduiască și să glumească pe socoteala lui.

Cîteodată mai zice din fluier, dar nici petrecerea asta nu mai are farmec.

Și cum să aibă, cînd inima moșneagului nu mai bate ca odinioară?!

...Ș-așa, la patru-cinci săptămîni o dată, duminica, după ce se-nalță soarele de vreo cîteva suluri la răsărit, mai poți vedea și acum pe bădicul Niculae cum vine spre sat, cu bîta măciucată în mînă și cu gluga pe spate.

1 9 0 2