Balaurii raiului

Omenirea se află suspendată la jumătatea drumului dintre zei și animale.

Plotin

Concluzia de bază a acestei lucrări, anume că omul descinde dintr-o formă de organizare inferioară, va fi pentru multe persoane - spre regretul meu - total neplăcută. Nimeni nu mai pune la îndoială că ne tragem din ființe primitive. Nu voi uita niciodată uluiala mea când am văzut, pentru prima oară, o sărbătoare a unor băștinași din Țara de Foc, căci brusc mi-a trecut prin minte gândul că așa arătau și strămoșii noștri. Oamenii aceia erau complet goi și mânjiți cu vopsea, aveau părul lung și încâlcit, gura spumegând de ațâțare, și un aer sălbatic, speriat și neîncrezător. Nu stăpâneau aproape nici un meșteșug și, asemenea sălbăticiunilor, se hrăneau cu ce reușeau să prindă; nu aveau nici o formă de organizare și erau nemiloși cu toți cei din afara micului lor trib. Cine a văzut la față un sălbatic în țara sa de baștină nu se va mai rușina dacă va fi silit să recunoască faptul că în venele sale curge sângele unei ființe și mai modeste. În ceea ce mă privește, prefer să știu că mă trag din eroica maimuțică ce și-a sfidat dușmanul de moarte pentru a-i salva stăpânului ei viața, sau chiar din bătrânul babuin care a coborât din munți pentru a răpi triumfător pe mai tânărul său prieten din mijlocul unei haite de câini năuciți de gestul lui, decât dintr-un sălbatic căruia îi place să-și tortureze dușmanii, aduce ofrande sângeroase, ucide copii fără a avea remușcări, își tratează nevestele ca pe sclave, nu știe ce este bunacuviință și este obsedat de cele mai grosolane superstiții.

Omul poate fi iertat că se simte cam mândru pentru că s-a ridicat pe cea mai înaltă treaptă a lumii vii, deși nu numai prin eforturile sale, iar faptul că a ajuns unde a ajuns în urma unei evoluții, și nu fiindcă a fost pus acolo așa cum este de la început, ar trebui să-i dea speranța unui destin care să-i asigure un loc și mai înalt în viitorul îndepărtat. Aici însă nu ne preocupă speranțele și spaimele, ci numai adevărul, în măsura în care gândirea ne permite să-l scoatem la suprafață. Am pus la dispoziție, atât cât m-a ajutat pe mine mintea, dovezile și, după cum văd eu, trebuie să recunoaștem că, în ciuda calităților sale deosebite, a milei pe care o simte față de cei oropsiți, a generozității sale nu numai față de ceilalți semeni, ci și față de cele mai de jos ființe de pe lumea asta, în ciuda inteligenței sale care-l aseamănă divinității și cu care a reușit să înțeleagă formarea și mișcarea sistemului solar, ei bine, cu toate aceste puteri extraordinare, omul poartă în structura organismului său pecetea de netăgăduit a originii sale umile.

Charles Darwin

Originea Omului

Sunt frate cu balaurii, și tovarăș al bufnițelor.

Iov

Introducere

Chiar când vorbește din tot sufletul, oare mintea celui care vorbește n-ar trebui să cunoască miezul lucrului despre care vorbește?

Platon

Phaedrus

Nu știu în ce literatură, antică sau modernă, aș putea găsi vreo cuprindere potrivită a naturii pe care o cunosc. Dintre toate, dacă există vreuna, mitologia este cea mai apropiată.

Henry David Thoreau

Jurnal

Jacob Bronowski face parte dintre cei puțini care, de-a lungul epocilor trecute, au considerat toate cunoștințele referitoare la om - artele și științele, filosofia și psihologia - interesante și accesibile. El nu s-a limitat la o singură disciplină, ci a parcurs întregul evantai al cunoștințelor umane. Cartea sa și serialul de televiziune intitulate Ascendența Omului reprezintă un splendid instrument de predare și o minunată evocare istorică; într-un fel, ele explică dezvoltarea deopo­trivă a omului și a creierului uman.

Ultimul său capitol, respectiv episod, intitulat Îndelunga copi­lărie, descrie perioada foarte întinsă - mai mare decât în cazul altor specii în comparație cu durata vieții noastre - în care tinerii depind de adulți și manifestă o imensă capacitate de a se lăsa modelați și de a învăța din mediul lor înconjurător și cultural. Majoritatea organismelor de pe Pământ depind de informațiile lor genetice, programate dinainte în sistemul lor nervos, într-o măsură mult mai mare decât depind de informațiile lor extragenetice, dobândite în timpul vieții. În cazul oamenilor - și de fapt al tuturor mamiferelor - lucrurile se petrec invers. Deși comportamentul nostru este controlat în mare parte de codul ge­netic moștenit, datorită creierului avem o șansă mult mai mare de a deschide noi căi comportamentale și culturale într-un timp foarte scurt. Am încheiat un fel de târg cu natura: copiii noștri vor fi greu de crescut, dar capacitatea lor de a învăța lucruri noi va spori șansele de supraviețuire a speciei umane. Ba mai mult, în ultimele câteva zecimi ale ultimului procent din întregul existenței speciei noastre, oamenii au inventat nu numai informații extragenetice, ci și extrasomatice: informațiile stocate în afara corpurilor noastre, cel mai important exemplu fiind scrisul.

Timpul necesar schimbărilor evolutive sau genetice este foarte mare. Perioada caracteristică necesară apariției unei specii evoluate dintr-o altă specie este, probabil, de o sută de mii de ani; și foarte adesea, deosebirea de comportament dintre specii extrem de apropiate - de pildă a leilor față de tigri - nu este prea mare. Un exemplu al evoluției recente a organelor la specia umană este cel al degetelor de la picioare. Degetul mare are un rol important în menținerea echilibrului în timpul mersului; celelalte degete au o utilitate mult mai puțin evidentă. Ele au evoluat în mod cert din prelungiri asemănătoare degetelor, necesare apucării și legănării, precum ale maimuțelor arbo­ricole și antropoide. Această evoluție constituie o nouă specializare - o adaptare a unui organ apărut inițial pentru o anumită funcție, la o altă funcție total diferită - pentru consolidarea căreia au trebuit să treacă aproximativ zece milioane de ani. (Picioarele gorilei de munte au suferit o evoluție foarte asemănătoare, deși total independentă).

Dar astăzi nu ne putem permite să așteptăm zece milioane de ani pentru următorul pas înainte. Trăim vremuri în care lumea se schimbă într-un ritm nemaiîntâlnit de rapid. Deși schimbările se dato­rează în mare măsură propriilor noastre acte, ele nu pot fi ignorate. Trebuie să ne acomodăm, să ne adaptăm și să ne controlăm, altminteri pierim.

Numai un sistem de învățare extragenetică poate ține pasul cu schimbările rapide cu care se confruntă specia noastră. Astfel, recenta evoluție rapidă a inteligenței umane nu reprezintă numai cauza, ci și singura soluție posibilă pentru numeroase probleme grave care ne asaltează. O înțelegere mai aprofundată a naturii și evoluției inteli­genței umane ar putea totuși să ne ajute la abordarea inteligentă a viito­rului nostru necunoscut și primejdios.

Evoluția inteligenței mă mai interesează și dintr-un alt motiv. În prezent dispunem, pentru prima oară în istoria omenirii, de un instru­ment important - marele radiotelescop - capabil să comunice informații pe uriașe distanțe interstelare. De abia am început să-l folosim cu intermitență și timid, dar tot mai mult, pentru a afla dacă alte civilizații, aparținând unor lumi neînchipuit de îndepărtate sau de exotice, ar putea să transmită mesaje radio. Atât depistarea existenței acelor civilizații, cât și natura mesajelor pe care le pot transmite depind de faptul dacă procesul de evoluție a inteligenței care s-a produs pe Pământ are un caracter universal. Este posibil ca anumite indicii sau modalități de căutare a formelor de inteligență extraterestră să fie deduse din cercetarea evoluției formelor de inteligență terestră.

Am avut plăcerea și cinstea de a susține prima conferință de filosofie naturală închinată memoriei lui Jacob Bronowski, în noiem­brie 1975 la Universitatea din Toronto. În scrierea acestei cărți am extins în mod considerabil tema acelei conferințe, dispunând în schimb de șansa îmbucurătoare de a afla lucruri noi despre subiecte la care nu mă pricep prea bine. M-am simțit atras în mod irezistibil de tentația de a sintetiza câteva din noile cunoștințe într-un tablou coerent, și de a oferi câteva ipoteze privind natura și evoluția inteligenței umane, care pot fi necunoscute sau cel puțin neanalizate pe larg.

Subiectul este dificil. În ciuda pregătirii mele în biologie și a cercetării efectuate timp de mulți ani asupra originii și evoluției timpurii a vieții, dețin de pildă puține cunoștințe teoretice de anatomie și fiziologie a creierului. În consecință, teoriile pe care le voi expune sunt vulnerabile; știu foarte bine că multe dintre ele sunt simple speculații, care nu pot fi demonstrate sau anulate decât pe cale experi­mentală, în cel mai rău caz, această cercetare mi-a oferit șansa de a studia un subiect fascinant; poate că observațiile mele vor determina alte persoane să facă studii mai aprofundate.

Marele principiu al biologiei - care, din câte se știe deocamdată, deosebește științele biologice de științele fizice - este cel al evoluției prin selecție naturală, strălucita descoperire făcută de Charles Darwin și Alfred Rüssel Wallace la mijlocul secolului al XIX-lea^[1].

Tocmai prin această selecție naturală, prin supraviețuirea și înmulțirea preferențială a organismelor care sunt întâmplător mai bine adaptate la mediul lor, au apărut formele contemporane de viață atât de elegante, frumoase. Dezvoltarea unui sistem organic atât de com­plex cum este creierul trebuie asociată nemijlocit cu istoria timpurie a formelor de viață, cu crizele prin care a trecut, cu aparițiile și dispa­rițiile unor forme, cu adaptarea sinuoasă a organismelor la condițiile care se schimbau din nou, punând forma de viață, cândva perfect adaptată, în pericol de a dispărea. Evoluția este întâmplătoare și nu premeditată. Numai prin moartea unui număr uriaș de organisme insuficient adaptate existăm noi, în forma și cu inteligența actuală.