Dan Jitarul

DAN JITARUL

A dat Dumnezeu pășune din belșug, căci s-au cernut ploi mărunte cît a ținut primăvara. Și pe la căratul fînului, vine așa, cîte un povoi cu băltuțe, dar trece repede, și soarele zbicește, să-și poată vedea oamenii de lucru. Mai sînt încă fînațe multe necosite, mai e opritul taurilor, pe unde dă iarba mai tîrziu, și chiar dacă dă, nu se prea grăbește cu crescutul, că dacă se abat pe-acolo tauri vineți, mai ales cel bătrîn, nici ciurdarii nu cutează să-i scoată.

Totuși e cineva căruia nu-i pasă nici de tauri, nici de nimic și-i scoate din oprit cînd li-e iarba mai dulce. Iar apoi, dacă-și priponește acolo murgușorul, pe care nu l-ar schimba cu toate avuțiile lumii, ce păcat face? De ce nu vin alții să-i scoată, că atunci el și-ar vedea de drum, că-i larg hotarul, și, numai singur el, Dan, e jitar peste toată întinderea asta de roadă. Adică mai sînt doi jitari, moș Grigore și moș Petru de după gră­dini, dar ăștia nu-s oameni. Amîndoi îs bătrîni și’ merg cu bîtele la hotar mai mult ca să se sprijinească în ele decît să aducă de dinapoi cîte-o ciurdă de vite ori stavă de cai la judele satului. I-a ales satul și de data asta, căci de cînd s-au pomenit și ei cu neveste, tot jitari au fost. Dar cum jităresc ei, slujesc în zadar. Fără ca să cîștigi pe zi cel puțin cîte-o litră de vinars, nu se plătește să nu-ți dormi nopțile. Dan era de hotărîrea asta, și de zece ani, de cînd jitărește și el, vede că nu a brodit-o rău.

Acasă, nevastă-sa s-a luat de-un gînd.

— Măi omule, tu n-ai s-o pățești bună! Te por­nești numai așa, ca nebunii, de cînd însară, și nu mai dai pe-acasă. Îți vei speti murgul, iar pe tine te vor afla odată, cu capul spart, undeva. Oamenii rabdă pînă la un loc. Uite, mie-mi tot bate ochiul stîng de multă vreme, și ăsta nu e sămn bun.

— Bată-ți de pe mine amîndoi, da’ nu așa numa cum se bat, ci să gîndești că-ți sar din cap!

Și Dan, cu ochii încruntați, îmbucă repede pe sub mustățile mari, nerăsucite, sare ca un voinic de după masă, se scutură o dată, așa cum se scutură și murgul său după ce-l descalecă, se caută grăbit pe după șer- parul lat, potrivește bine teaca ce înghite cuțitul mare, cu plăsele de os negru, și iese, trîntind ușa, în curte.

Murgul aprig, neînșăuat, numai cu căpăstru, stă legat de-o proptea și bate neastîmpărat din copite. Dan fluieră o dată haiducește, calu-și întoarce capul și nechează cu ochii umezi. Într-o clipă e încălecat și, cît ce iese pe poartă, pornește de-a una în sărite. Femeia rămîne cu mînile încrucișate, la poartă, își face cruce și întră în curte. Cine a pus-o pe ea să se mărite după omul ăsta? Nu i-a spus mamă-sa destule rele despre el? Și doar nu a fost ceva frumusețe. Ferit-a sfîntul! Adevărat că era zdravăn, voinic, — cel mai zdravăn din sat, — dar avea niște ochi mici, vicleni și răi, și o față încruntată, de părea că e veșnic mînios, iar mustățile, de pe atunci păreau niște cotoare împlîntate la întîmplare. Tată-său i-a zis că-i cunoaște spița. Neam puțin cam aspru, dar, în schimb, oameni de ispravă. Unu plătește cît șapte.

Și acum vedea bine ce plătește! De-ar mai lăsa cel puțin jităritul ăsta! Uite, cînd a fost cu alesul, mai astă-iarnă, dînsa a voit să-l scoată. L-a lăsat, prost, să meargă cale de trei zile pînă la un prieten, cică ar fi avînd să-i spună niște vorbe tainice. Dan s-a avîntat pe cal și a pornit furtună. Pe prieten nu l-a găsit acasă. Spunea nevastă-sa că s-a dus la tîrg, cu trei iepe sure. Dan a scrîșnit din dinți și, fără să zică rămas bun, a pornit înapoi, cu inima înviforată de răzbunare. Acasă și-a încîlcit mîna stîngă în părul bietei Stane și i-a tras un pui de bătaie ca acela, de răcneau vecinele pe la garduri că o omoară. Și-n ziua alegerii de jitari, el tot a fost acasă și a fost pus și de astă dată. În noaptea aceea a plătit la vreo douăzeci de oameni rachiu și au băut pînă dimineața, de-au ieșit din crîșmă vineți și chiuiau ca la nuntă.

Dar știa el Dan să-și întoarcă banii ăștia înzecit.

Cînd se ridică nouri grei de după dealuri și plutesc așa, ca de plumb, în văzduh, cînd se întunecă, sara, tîrziu, de nu vezi la trei pași, Dan își despriponește calul din opritul taurilor, se înțepenește pe spinarea lui și-i fluieră o dată, ca în șoaptă, la ureche. Murgul ciu­lește urechile, sforăie scurt și se face nevăzut în întu- nerecul greu de pe cîmp. Pe pajiștea grasă copitele nu fac nici un zgomot, și liniștea stăpînește deplină peste întinderi.

Boii și vacile abia se văd în întunerec. Zac bolovă­noase în iarbă. Dan își trage odată aer în piept și-l îniaptă apoi de spulberă coama murgului. Din tureacul lung al cizmei scoate biciul înfășurat în jurul codi- riștii și începe să îmblătească în dreapta și-n stînga. Fripte de pleazna lungă de fuior, vitele sar și țîșnesc într-o fugă împrăștiată, ca de streche. Dar murgul s-a înfierbîntat. Aleargă, le ocolește, se aruncă după cele ce s-au răzlețit, le adună pe toate într-un cerc, pe cînd pleazna de fuior le arde mereu. În sfîrșit, pornesc spe­riate, împungîndu-se una pe alta. Și în vreun fînaț necosit, unde e iarba mai bună, se opresc. După ce se înfruptă din iarba mirositoare, plină de sulfină, un ceas, două, murgușorul lui Dan iar se înfierbîntă, și vitele, mînate din urmă și de pe de laturi, fripte de pleazna arzătoare, pătrund prin fînațe încolo. Abia tîrziu le scoate Dan la drumul mare, lăsîndu-le să meargă în pas către sat.

La casa judelui, Dan bate cu putere în poartă, și dacă nu vine nimeni să-i deschidă, o răstoarnă cu umărul, și curtea judelui se umple de vite.

— Fire-ai al dracului, măi Dane, da’ de unde le-ai putut aduna pe toate?! întreabă cu glas întunecat Gheorghe, primarul, răsărind în pridvor.

Dan nu răspunde nimic, ci se leagănă ușor pe spi­narea murgului, apropiindu-se prin întunerec de jude.

— Să știi că azi îs cătrănit rău, Gheorghieșule! Am alergat ca un smintit toată noaptea, de-mi vine să-mi scuip sufletul de ciudă! Auzi dumneata, unde e fînațul mai întreg, acolo să dai peste ciurda asta de vite! Vai de capul oamenilor, săracii, că dorm ca butucii și nu știu ce lăcuste le înghit avutul.

Judele îl privește cu înțeles, se apropie prin întunerec de Dan și-l bate pe umăr.

Dan descalecă și se așează pe treptele pridvorului.

— Așa, o udătură, ce zici? Mă arde pieptul cît am răcnit după balele astea.

— Vine, Dane, vine!

Și primarul se repede în casă și aduce o ploscă pîn- tecoasă. Apoi încep să vorbească în șoapte.

— Vor fi patruzeci de capete.

— Nu, răspunde Dan, sînt patruzeci și cinci, tot

— Din douăzeci capul nu le lăsăm, ce zici?

— Știu eu? Să se vadă și paguba! Aceea dumneata s-o prețuiești, că ai dreptul.

Tac, închină din ploscă, oftează din cînd în cînd și-apoi iarăși vorbesc cu glasuri abia auzite. Vinul s-a gătat, dar jitarul nu se duce.

— Știi ce, mai e mult pînă în ziuă și poate să mai prind ceva. Adu-mi o juma de litru de vinars. Da’ vezi să fie ca șpirfci!

Primarul îi aduce vinarsul. Dan își dă capul pe spate și rămîne așa, ca și cînd l-ar fi lovit cineva cu o bîtă peste frunte, amețindu-l. Se ridică apoi, își aduce murgul, îl îmbrățișează pe după gît, se avîntă.

— Dimineață, vezi să mă chemi, cît ce vor sosi păgubașii.

Și, lipindu-se de grumajii murgului, iese pe poartă. Face un înconjur, ajunge la el acasă, trîntește portița, ca și cînd acum ar ieși mai întîi din curte, apoi por­nește iar în galop spre hotar. Femeia sare grăbită la fereastră, gîndind că-i Dan, însă se încredințează că de bună samă a visat.

Pe drumul bătucit, copitele murgului bat tot mai rar. Calul merge acum în pas, și-o doină plină de durere începe să se tînguie prin întunerecul greu:

— Bate vîntu picu ploii,

Toți ficiorii merg cu boii.

Merg cu boii-n Valea-Mică,

Vin în sat la ibovnică...

Eu mă duc în Valea-Rea

Să vin și eu la a mea!

Copitele murgului nu se mai aud, numai glasul de jale al stăpînului se învăluie, în noaptea adîncă, cu sus­pinele vîntului ce-adie coama calului. Din cînd în cînd doina se potolește și se aude un nechezat prelung. Dan își bate fugarul cu palma aspră pe gîtul încordat. Apoi răsună iarăși, cu putere, cu patimă:

— De te-ai face, Murăș, vale,

Să trecem apele tale...

. . . . . . . . . . .

Cu mîndra să mă-ntîlnesc,

Două vorbe să-i grăiesc,

Ș-apoi să mă prăpădesc.

Feciorii care au ieșit cu vitele peste noapte se tre­zesc. Dar cunosc cîntecul și se-ntorc pe ceea parte. Știu ei bine: de cîntă Dan, nu e nici o primejdie.

— Că de la inimă cîntă, bată-l Dumnezeu să-l bată de hoț!

— Dacă-l doare, mă, cum să nu cînte? Am auzit pe mulți vorbind în taină că se prăpădește după crîșmă- rița din Deleni, da’ n-am crezut, pîn-odată.

Flăcăul care vorbea se apropie mai tare de ceilalți.

— Era un întunerec de să-ți scoți ochii și ploua de părea că s-au rupt toartele cerului. Murășul venea mare, cu vuiet surd. Dan trebuia să treacă. Chiui după podar o dată, de două ori, de gîndeai că-și varsă plămînile. Nu s-a mai putut răbda. Deschide piedeca murgului, s-avîntă și se vîră în apă. Eu mergeam cătră casă, nu m-a văzut. Gîndeam că va pieri în valuri. Dar în noaptea următoare vitele mele erau toate la judele în curte. Ș-atrunci am înțăles eu că omul ăsta e dat dra­cului! Iar peste Murăș, oblu cu trecătoarea, voi știți bine că e crîșma din Deleni.

Feciorii se-ntorc pe toate părțile și nu-i mai prinde somnul. Încep a vorbi, în taină, de isprăvile lui Dan.

Jitarul în vremea asta umblă pe la voinicii cărora le-a prins vitele, îi trezește și se răstește la ei:

— Voi ce păziți aicea, măi? Fire-ați ai dracului, unde vi-s vitele? Iar vor fi umplut sămănăturile!

Voinicii privesc buimăciți unii la alții și nu știu ce să zică. Pleacă apoi să le caute. Așa, ca în treacăt, Dan le azvîrle cîteva cuvinte:

— Eu am dus azi-noapte niște vite. Da’ nu vor fi fost ale voastre, că erau prea multe, și le-am luat oblu în fînațele de la Măgură. Ale voastre n-au putut merge pîn-acolo!

Dar dimineața, la judele acasă, vedeau feciorii că totuși se poate și una ca asta...

Dan, după ce împarte banii cu primarul, se înfundă în crîșmă cu niște prieteni buni și-i îmbată pe toți. Numai el rămîne treaz, dar prea «turbat», cum zicea femei-sa, Stana. Și încă în acea sară, murgul își ia zborul pînă la crîșmă din Deleni. Cică este vin acolo cum nu s-a mai pomenit.

Norocul bieților feciori că «ponturile» lui Dan nu erau așa de dese. La două-trei săptămîni o dată. Se îndestula de obicei cu două-trei capete de vită pe noapte, ca să aibă pe ziua cealaltă de vinars și tabac.

Alteori avea Dan așa o voie bună, că-și săruta mur­gul și se abătea pe la feciorii cu vitele pînă ce nu ador­meau. Și-apoi ține-te, băiete, la glume, de să-ți cadă fălcile de rîs! Era mai ales un tînăr cam sfios — abia-i mijea mustața. Pe acesta nu-l mai slăbea jitarul din gură:

— Doamne, Ioane, cum te prăpădești tu așa, văzînd cu ochii! Ficior ești tu?! Așa-s ficiorii, mă?! și chiuia o dată Dan, rănind tăcerea grea pînă în depărtări mari. Te topești, mă, și nu cutezi să-i spui o vorbă. Ce inimă e în tine? Să fiu eu în locul tău! și iar răcnea o dată. Apoi scotea din buzunar o ploscă mare și-i poftea pe rînd la vinars.

Odată, după ce bău așa, se repezi fără un cuvînt la cal, se avîntă și porni spre sat. Peste o jumătate de ceas tropotul se întorcea.

— Vai, ucigă-te crucea, Dane! și feciorii începură să-și facă cruce.

Dan se coborî lin cu fata ce-i amețise în brațe, în zborul nebun al murgului. O puse pe iarbă.

— Uite, Ioane, ți-am adus-o, să te fac de rușine la lume! Nu ți-i păcat s-o faci să sufere atîta? Că nicicum nu putea durmi, ci sta, sărmana, pe laviță, în curte, și visa la lună, ca nebunele!

Ion, tremurînd de ciudă și de mînie, voi să zică ceva.

— Să nu te-apropii de ea! se răsti Dan. Am adus-o numa ca să te fac de rîs. Pui de rumîn ești tu?!

Și luînd fata din nou în brațe, se avîntă pe spinarea murgului, și tropotul se depărtă.

Alteori, tot cînd era în voie bună, își alegea ortaci dintre feciori și pornea prin hotarele satelor vecine, de unde aduceau grămezi mari de vite; le învîrteau prin cucuruzele de la ei și le mînau în sat.

Se zvonea că Dan s-ar pricepe și la furatul cailor, — nu de la ei, ci din satele vecine. Asta însă nu cuteza nimeni să o spuie cu glas mare. Dar era lucru hotărît că murgul lui e dintr-o herghelie domnească, dintr-al patrulea sat. Și era un pui de cal de să te prăpădești pînă să-i găsești părechea. Iar dragostea lui cu crîșmă- rița din Deleni oamenii o legau și de furatul cailor. Cică acolo se întîlnea Dan cu soții lui. Ce ducea el, vindeau aceia. Gurile oamenilor, însă, multe vorbesc.

Vorba ca vorba, dar avea mare patimă pentru cai. Țiganii luaseră groaza jitarului. Nu mai cuteza nici unul să-și ducă iepșoarele la păscut peste noapte. Că se trezeau numai că-s închise dimineața la judele. De furat nu s-a întîmplat să se fure ceva. Dar țiganii erau datori cu multe zile de lucru pe la judele, pe la jurați și pe la alte fețe din sat, pe socoteala cailor. Nu și-i mai scot faraonii la cîmp? Bine! Dan va merge și în țigănie, la capătul satului. Și unde numai ce se ivea în puterea nopții, scotea surele de pe unde erau, le aduna lîngă balta sacă din țigănime și răcnea la țigani să se scoale, că iar le-au picat caii în sămănături. Aceștia ieșeau speriați în ușa bordeielor.

— Bade Dane, sa ma traznească de-a fost călușelul meu undeva! Uite, a fost legat aici, de pripoana asta.

— Jupîne jitarule, să-mi sară ochii de n-am băgat pe sura asară în bordei cu mine!

Și toți, din toate părțile, începeau a se milogi. Dar Dan era neîndurat. Ardea cu pleazna de fuior oasele surelor, și du-le drumul la judele! îndărăt se auzea zvon de înjurături țigănești.

Cîteodată, însă, se mînia și primarul.

— Mai lasă-i dracului, mă Dane, că faci de ne ră­mîne satul fără țigani!

Dan, fără multe vorbe, ducea caii înapoi, pocnindu-i din bici, dar cîte patru-cinci zile nu se mai arăta pe la judele.

Viața asta o ducea jitarul Dan de cînd prindeau să se înmoaie zăpezile și pînă venea iar alba-n sat. Iarna, însă, bolea în toată forma. Așa, cînd se mai făcea vreo goană după mistreți, simțea că mai trăiește. După o astfel de vînătoare, — doborîseră vreo patru colțați, — Dan și pădurarii chefuiră pînă noaptea tîrziu. Rar se va fi îmbătat Dan ca acum. Că, după ce ajunse acasă, își scoase murgul din grajd, se avîntă și’ porni, în puterea nopții, pe hotar.

Și era pe la mijlocul lui ianuarie. Zăpadă multă, în­ghețată în troiene.

Dan se miră că nu află nici o vită pe cîmp. Alergă la Calea-Afundă, se repezi spre Măguri, în Valea-Rea — nimic și nimic. Dan se mînie, își strînse fugarul în pinteni și se apropie de valurile Mureșului. Ajunge drept casa podarului, răcnește să vie luntrea, dar nimeni nu răspunde: numai murmurul înăbușit al apelor, ce curg molcom pe sub gheață. Dan își scoate biciul și-și învăluie fugarul cu el. Murgul, nebătut încă, sare ca trăznit în două picioare, sforăie nebun și pornește furtună pe gheață, să treacă Mureșul la crîșma din Deleni.

Pe la mijloc, însă, gheața, — subțire, — pîrîie, crapă în petece mari, apa țîșnește, și murgul cu stăpînul lipit pe spinare piere-n adînc.

1 9 0 5