Castelana din Ascot

Capitolul I

Curiozitatea fiind unul din păcatele cele mai mărunte ale lui John Morlay, nu se putu împiedica, în dimineața aceea, să se oprească în fața proprietății Little Lodge, spre a fi martorul febrilelor lucrări ce se desfășurau acolo. Aruncă o privire interesată prin poarta destul de larg deschisă ca să-i îngăduie să vadă în toată voia grădina și casa, însă mult prea strâmtă pentru hamalii care, scoțând înjurături sonore, încercau să introducă prin ea un vast dulap rustic.

Spectacolul care se oferea privirilor curiosului observator nu era, totuși, deloc senzațional. În spatele grilajului se întindea o peluză tunsă, la dreapta ceva ce aducea a bazin cu nuferi și, în fund, un pavilion cu dimensiuni mai mult decât reduse.

Era o vilă în stil pseudo-Queen-Ann, însă așa de mică încât părea construită de vreun magnat al finanțelor pentru o fetiță răzgâiată care și-ar fi pus în gând să aibă o casă de păpuși adevărată. Zidurile erau zugrăvite în roșu, deasupra ușilor erau felinare de tuci, iar la ferestrele strâmte atârnau perdele înflorate.

Situată departe de lume, Little Lodge nu risca să fie descoperită decât de exploratori care, precum John Morlay, preferau potecile de scurtătură pline de mister, marilor șosele zgomotoase, mirosind a gudron. La drept vorbind, drumul care ducea la Little Lodge de-abia dacă merita acest nume, deoarece era o cărare de fundătură, ramificație modestă a unui drum puțin frecventat, alee melancolică ce nu ducea nicăieri, cum se mai găsesc și altele în împrejurimile Ascot-ului.

Era cât se poate de evident că un nou proprietar își transporta penații[1] la Little Lodge. John Morlay se luă după hamalii care, încărcați cu povara lor, înaintau cu poticneli pe aleea acoperită recent cu pietriș. Bazinul cu nuferi era plin cu o apă ridicol de limpede și de transparentă. Un grădinar, ocupat cu manevrarea unei mașini de tuns iarba, se opri la vederea vizitatorului, își trecu mâna pe frunte și îl salută pe John Morlay cu acel amestec de respect și nepăsare pe care-l adoptă servitorii ce nu-și cunosc încă stăpânii, față de orice străin susceptibil de a fi unul dintre aceștia dar cărora, mai pe urmă, li se poate tot atât de bine întâmpla să nu mai fie numiți nici măcar „domnule”.

— Erau șapte milioane de mormoloci în bazinul ăsta, zise el într-o doară.

Această declarație extravagantă nu păru să-l stingherească deloc pe John Morlay.

— Eu n-am numărat decât șase milioane, răspunse el, la țanc. Dar, dacă vrei, o facem pe jumătate. Să zicem că erau șase milioane și jumătate și s-o lăsăm baltă.

— Când am venit aici, iarba era atât de înaltă, reluă grădinarul, în timp ce mâna lui schiță o vagă mișcare între genunchi și talie.

— Doar atât? se minună John Morlay. Când mă plimb prin grădina mea, iarba mă gâdilă la gât. Dar, ia spune, cine-s oamenii ăștia? Chiriași noi?

— Nu, zise grădinarul, întorcând capul către casă. Nu sunt chiriași, ci noii proprietari. Au cumpărat casa de la bătrâna Lady Culson, știți, aceea care purta totdeauna pălării verzi pentru cursele de la Ascot…

— Nu știu, răspunse, fără să se rușineze, John Morlay. Trebuie că avea o colecție faimoasă de pălării din acelea verzi…

— Acuma e a unei contese…

— Cine? Colecția de pălării verzi? Ah! iartă-mă, vrei, desigur, să spui de casă.

— E tinerică de tot, contesa, reluă grădinarul. Încă n-am văzut-o dar se pare că sosește de la pension. Îi vine aici o cameristă, o bucătăreasă și o femeie cu ziua. Cât despre mine, eu sunt extranumerar…

— Ah! făcu John.

— Am fost angajat pentru două zile pe săptămână. Ca și cum ai putea să dai de capăt la toată treaba asta, venind două zile pe săptămână, zise el cu un aer dezolat. Ca să faci nițică ordine în harababura asta, ai avea de lucru de dimineață până seara, în toate zilele săptămânii. N-am nici măcar seră… Așa că la iarnă vor trebui dezgrădinate toate…

— Toate, ce?

— Florile, ce naiba!

John Morlay aruncă o privire în jur:

— Care flori?

Grădinarul trase cu putere aer în piept, apoi recită o litanie de nume de soiul celor ce se găsesc în dicționarele de specialitate sau în cataloagele negustorilor de semințe. Când termină, își pierduse răsuflarea. John Morlay emise atunci modesta pretenție de a completa această listă cu mixandre.

Grădinarul îi aruncă o privire disprețuitoare și se întoarse în tăcere la mașina de tuns iarbă, cu aerul cuiva ce nu-și întrerupsese treaba decât ca să-și sufle nasul.

Vizitatorul se îndreptă spre casă și aruncă o privire prin ușa deschisă. Din vestibul se răspândea un miros de zugrăveală proaspătă, amănunt ce justifica pe deplin prezența, înăuntru, a unui lucrător în salopetă albă și înarmat cu o pensulă.

John Morlay începu să dea ocol casei, cu mersul lui de plimbăreț înveterat. Hotărât lucru, acest castel liliputan îl fermeca. Prin urmare, între zidurile lui tocmai se instala o contesă. O contesă… John Morlay trecu mental în revistă toate nobilele doamne deținătoare ale acestui titlu pe care le cunoștea personal sau din auzite.

Dintr-o dată își dădu seama că nu era singurul vizitator în acea grădină. Celălalt intrus era un bărbat înalt, robust, hirsut, îmbrăcat sărăcăcios și cu un aspect mai degrabă respingător. Se oprise la câțiva pași de poartă, ca unul care se aștepta să fie poftit afară dintr-o clipă în alta, și contempla casa. Și el îl văzuse pe John și se îndreptă către acesta cu un mers nesigur.

— Se poate găsi de lucru pe aici, patroane? întrebă el.

Vocea era răgușită, cu intonații grosolane. John Morlay îl examină cu curiozitate. Purta, de-a curmezișul pieptului, peste vesta jerpelită, o desagă soldățească; pantofii, aparent prea mari, erau găuriți, iar pantalonul subțiat cu totul la genunchi. Prin cămașa desfăcută se întrevedea un piept bronzat. Dintr-o ochire, John Morlay constată că acel costum nu fusese, cu siguranță, uzat de purtătorul lui actual.

— Regret, zise el fără să clipească. N-am de lucru pentru dumneata, prietene. De câtă vreme ai ieșit?… Omul ridică spre interlocutorul său o privire năucă.

— Hai?

— Te întreb de cât timp ești în libertate?

Omul întoarse capul și-și plimbă privirile pe casă, peste grădină, în văzduh chiar, însă evitând cu grijă să le întâlnească pe ale lui John Morlay.