Cavalerii Pardaillan – Epopeea dragostei – volumul 2

EPOPEEA DRAGOSTEI
I
ÎN CARE O CLIPA DE BUCURIE E MAI PUTERNICA DECÂT ȘAPTESPREZECE ANI DE SUFERINȚE

După șaptesprezece ani, mareșalul de Montmorency a regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soția de care fusese despărțit prin ticăloșia fratelui său mai mic, mareșalul de Damville.
Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înșelase, mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei…
duelul cu acesta când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei. . precum și dispariția contesei de Piennes, ducesă de Montmorency.
Revedea divorțul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-și inima plină de imaginea primei soții.
Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viața sa.
Jeanne de Piennes trăia !

În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior și stăpân, scoțând la iveală ticăloșia lui Damville și implora bunăvoință și sprijin pentru Loise, fiica ei și a lui, duce de Montmorency.
Zorile luminoase ale recunoștinței și fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce : el încercase, dar în zadar, să-l aducă pe fratele său în fața judecății regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, știind că viața Jeannei și a fiicei ei se aflau în mâna lui; în deșert răscolise tot Parisul pentru a le regăsi și era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el. Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la locuința misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume și i-o înfățișase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency.
Sosise în sfârșit momentul atât de așteptat, după șaptesprezece ani de lacrimi și doliu.
Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăși rațiunea sa de a fi, într-un cuvânt, o revedea pe femeia iubită.

Dar ce nenorocire ! Tot astfel cum un șuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soție, în ce stare o regăsea ? Nebună ?…
Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, atunci când se simțea lovită de moarte, mai trăia doar cu un singur gând :
„Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la adăpost fericirea fiicei mele… Dar ce fericire mai putea exista pentru sărmana micuță atâta vreme, cât nu se găsea sub ocrotirea tatălui său ? Da, trebuie să-l regăsesc pe Francois, chiar dacă el mă mai consideră vinovată… Să-i încredințez copilul… și apoi să mor !…”
De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan și acesta îi răspunsese că nu era cel îndreptățit să-i spună felul în care fusese primită scrisoarea de către mareșal, Jeanne își formase convingerea intimă că Francois citise scrisoarea și că știa adevărul. Iată de ce nu încetase să aștepte, iar când bătrânul Pardaillan a înștiințat-o de prezența mareșalului, ea nu păru deloc surprinsă.
Nu fu zguduită de nici un fior și șopti doar atât :
„Iată și clipa morții mele !”
Gândul morții n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se temea de ea.
De fapt, simțea că moare.
Ce se sfărâmase în ea ? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede stinsă ? Nu-și putea da seama.

De bună seamă că ceva se prăbușise în ea și acum își putea spune : Iată moartea ! Iată venită și clipa odihnei veșnice !…
O strânse pe Loîse cu patimă la pieptul ei și îi murmură la ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o sforțare inutilă de a-și urma mama, dar rămase pironită locului, sfârșită, sprijinită de bătrânul Pardaillan.
Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă încremenirea minții, încât nu băgă de seamă leșinul Loîsei. începu să pășească purtată de gânduri.
„Francois, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd împreună ! Am să pot deci muri în brațele voastre!”
Deschise) ușa arătată de Pardaillan și se găsi în fața lui Francois de Montmorency.
Voi să se avânte și i se păru chiar că se aruncă în brațele lui.
Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea.
Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l
rostește cu adevărat :
„Adio… mor…”
Apoi, pentru ca. totul se sfârși Dar trupul ei nu murise…

Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie care îndurase atâtea suferințe, care ținuse piept atâtor înfricoșătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu fusese susținută în timpul calvarului său decât de ideea fixă de a-și salva copilul, ei bine. această nefericită căzu pradă uitării de sine. încetă să mai reziste din clipa în care-și socoti fiica salvată, în deplină siguranță ! Nebunia care o pândea fără îndoială de mulți ani. se abătu asupra ei.
Mai bine de șaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o doborî.
Dar o clipă de fericire i-a ucis rațiunea.
Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci împotriva ei — dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste cumplite drame ale minții omenești printr-un fel de milă a soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani ai luminoasei sale tinereți, ai neprihănitei ei iubiri, în acele dragi ținuturi de la Margency, unde iubise atât de mult…
Sărmană Jeanne ! Biată zână a florilor !
Istoria nedreaptă nu ți-a închinat decât câteva cuvinte șterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas șovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al suferinței omenești, iar noi, cei care ți-am evocat durerea, salutăm cu o amintire duioasă blândul și nobilul tău chip.

Când mareșalul de Montmorency își reveni în fire, se ridică într-un genunchi și plimbându-și prin încăpere privirea uimită a unuia care se crede trezit dintr-un vis, o văzu pe Jeanne șezând într-un jilț, zâmbitoare. cu fața liniștită, dar, din nefericire, cu ochii lipsiți de viață.
O tânără îngenunchiată în fața ei, cu capul ascuns în poala nebunei, plângea înăbușit.
Francois se ridică și se apropie clătinându-se de acest grup atât de fermecător și de trist. Se aplecă spre fată și îi atinse ușor umărul.
Loi’se înălță fruntea.
Mareșalul îi cuprinse mâinile, o ridică în picioare, fără ca mama să încerce s-o rețină, și o privi cu nesaț.
O recunoscu pe loc.
Loi’se era portretul viu al mamei sale.
Sau mai curând, era Jeanne la începuturile ei, astfel cum o văzuse și-o iubise el la Margency.
,,Fiica mea !” îngăimă el.
Loi’se, zguduită de plâns, căzu în brațele mareșalului și pentru prima dată în viața ei rosti, cu o inexprimabilă încântare și o nesfârșită desfătare, acest cuvânt neobișnuit „Tată !”…

În clipa aceea lacrimile lor s-au contopit. Mareșalul o așeză lângă Jeanne, păstrându-i mâna într-a lui și luându-și fiica pe genunchi ca pe o copilă, ii spuse cu solemnitate:
„Copilul meu, tu nu mai ai mamă… dar în momentul în care ești lovită de această mare nenorocire, îți regăsești tatăl…”
Astfel se reîntâlniră cele trei ființe.
Când mareșalul și Loi’se se mai liniștiră, spunându-și neîncetat că, unindu-și strădaniile, ei doi vor izbuti să salveze mințile Jeannei, când lacrimile se mai uscară, începură să-și pună nenumărate întrebări.
Astfel, Francois află de la fiica sa, după o lungă povestire des întreruptă, ce fel de existență dusese aceea care-i purta numele.
La rândul lui, el își depănă viața începând cu drama de la Margency.
Iar atunci când, înlănțuiți, depuseră pe fruntea palidă a Jeannei câte un sărut, era aproape de miezul nopții. II
ÎN CARE Făgăduiala Lui PARDAILLAN TATĂL ESTE Ținută DE JUPÂNUL GILLOT
Mareșalul de Damville, după ce asistă la încercuirea casei din strada Montmartre, se grăbi să ajungă la palatul Mesmes.
Îi avea în mână pe cei doi Pardaillan și-și făgăduia să nu-i mai scape. într-adevăr, numai moartea acestor doi oameni ar putea să-l pună la adăpost. Erau amândoi posesorii unei taine care l-ar putea trimite la eșafod.

Atunci când, încredințat că bătrânul Pardaillan urmărise trăsura care o răpise pe Jeanne de Piennes, mareșalul se hotărâse s-o rupă cu el, fu decisă și uciderea acestui periculos ajutor.
Se lipsea astfel de un sprijin prețios, dar obținea în schimb o oarecare liniște în ce le privea pe cele două captive.
Damville se avântase în conspirația lui de Guise numai din ură împotriva fratelui său : pentru a-l trage pe Damville, Guise făgăduise moartea lui Montmorency. Francois mort, ucis cu abilitatea necesară, Henri devenea capul familiei, unicul moștenitor, un senior aproape tot atât de puternic și poate mai bogat decât regele ; îi va fi atribuită spada de conetabil care făcuse faima tatălui său ; se și vedea cel de-al doilea personaj al regatului !
Iată gândurile care încetul cu încetul, s-au adunat în conștiința crudului mareșal, care inițial fusese împins doar de nemărginita dorință de a scăpa de fratele său.
Iar ura aceasta izvorâse din dragostea lui Henri pentru Jeanne de Piennes.

Respins la Margency de către logodnica fratelui său, el se răzbunase cumplit.
Așa stăteau lucrurile în clipa când o reîntâlni pe Jeanne și-și dădu seama, sau crezu că-și dă seama, că patima lui nestinsă se redeșteptase mai aprinsă ca oricând.
Conspirația care trebuia să-l facă pe Guise rege al Franței, îl purta și pe Damville spre putere, prilejuind în același timp dispariția fratelui său, astfel că Jeanne de Piennes nu mai avea nici un temei să-i rămână credincioasă lui Francois. Iată cum însușirea acestei puteri îi putea aduce lui Henri cucerirea Jeannei.
înțelegem acum de ce se grăbise Damville s-o răpească pe Jeanne și pe fiica ei : voia să împiedice cu orice preț o întâlnire a lor cu Francois ; astfel ne explicăm totodată și relativa lui îngăduință față de cele două captive.
Voia să se înfățișeze într-o bună zi Jeannei și să-i spună :
„Sunt nemărginit de bogat, sunt omul cel mai puternic din regat după rege ; voi fi poate într-o zi rege al Franței, căci în zilele noastre, puterea aparține celor mai îndrăzneți. N-ați dori să împărțiți cu mine această putere și această bogăție, așteptând momentul când voi putea să vă împodobesc capul cu o coroană ?”
Nu se îndoia de faptul că va izbuti s-o orbească pe Jeanne de Piennes cu această strălucire. Înțelegem acum de ce ținea Damville atât de mult ca Pardaillan, pe care-l socotea devotat lui Montmorency, să nu afle niciodată unde se găseau Jeanne și Loîse.
De aici și nevoia de a tăinui această ascunzătoare bă-trânului Pardaillan, care n-ar fi șovăit să-l înștiințeze pe fiul său! De aici și pricina pentru care mareșalul se înfuriase, atunci când d’Aspremont i-a arătat că bătrânul cavaler urmărise trăsura ! Tot de aici și hotărârea de a-l ucide mai întâi pe acesta și apoi pe fiu !
Fusese încredințat că bătrânul Pardaillan murise în ziua când el părăsise Parisul pentru a-l urma pe rege, la Blois.
Se înțelege acum uimirea lui, turbarea, precum și groaza de a da din nou de Pardaillan viu și nevătămat. Pardaillan împreună cu fiul său!

Dar ce trebuie să fi gândit când a văzut-o cu ochii lui pe Jeanne ! însemna prăbușirea întregului său plan.
Cei doi Pardaillan vor da pe față conspirația. Francois o va regăsi pe Jeanne : toate acestea le-a înțeles într-o clipită și, pe când se îndrepta spre palatul Mesmes, era pe deplin hotărât să obțină un ordin al regelui, să se întoarcă și să asedieze personal casa, ucigându-i cu mâna lui pe cei doi Pardaillan. înainte de orice voia să știe cum se făcea că bătrânul Pardaillan, pe care-l lăsase mort în fundul pivniței sale, se găsea acum în viață și cum de-o lăsase Gilles pe Jeanne de Piennes să scape din casa Alicei.
El împlinise ruga amenințătoare a Jeannei spunându-i: ,,Acești doi oameni sunt ai dumneavoastră, luați-i !” Dar cedând, își spusese în sinea lui că astfel îi va avea pe toți patru la un loc și că-i va putea prinde din nou pe toți în aceeași plasă. Cu toate gândurile liniștitoare pe care tot el le născocea, se simțea totuși ros de îngrijorare și când ajunse la palatul Mesmes, spumega de furie.
Străbătu repede palatul fără să găsească pe cineva.
,,Mare prost mai sunt ! mormăi el, ticălosul de Gilles trebuie să fie și el la Fosses-Montmartre !…
Dacă nu cumva a fugit !…”

Era gata să se întoarcă și să iasă, când îi veni ideea să meargă mai departe până la odăile de lângă bucătărie.
În acest scop trebuia să străbată lungul coridor, în care se găsea ușa vestitului beci unde se desfășurase marea bătălie a lui Pardaillan.
Trecând prin fața pivniței, mareșalul văzu ușa deschisă.
Se aplecă și zări pâlpâind o lumină.
,,Dă Doamne să fie el !” scrâșni mareșalul printre dinți. Beciul acesta, care ar fi trebuit să fie mormântul lui Pardaillan ar deveni cel al lui Giles. E foarte simplu. Numai cadavrul ar fi altul ! Coborî cu băgare de seamă.
Pe măsură ce cobora, interiorul pivniței i se înfățișa mai limpede.
Un spectacol ciudat, aproape fantastic se oferea privirilor sale.
Se strecură atunci fără zgomot într-un colț întunecat, ca să nu piardă nimic din spectacolul amintit. Scena pe care o vom descrie, desfășurată sub ochii mareșalului, era luminată de o torță cu rășină care desena un cerc de lumină, în timp ce restul vastei pivnițe rămânea cufundat în întuneric.

În acest cerc luminos, produs de flacăra fumegătoare a torței, se vedeau doi oameni.
Unul dintre ei în picioare, legat cu o frânghie de-un fel de stâlp de tortură.
Celălalt ședea pe o buturugă de lemn, în fața celui legat.
Cel legat de stâlp era încă tânăr ;avea un obraz pălit de groază și gemea că ar fi putut rupe și inima cea mai tare.
Celălalt, un bătrân cu chip diavolesc, avea un rânjet care i se întindea ca o cicatrice pe toată fața brăzdată de zbârcituri.
Stătea mai mult pe vine decât așezat pe buturugă și se îndeletnicea foarte atent cu ascuțirea unui cuțit. Bătrânul ce părea să se pregătească pentru o treabă de călău era Giles.
Iar tânărul era Gillot.
.Să lămurim în câteva cuvinte de ce Gillot se afla în această pivniță, în timp ce prudența cea mai elementară l-ar fi sfătuit să se țină cât mai departe de respectabilul lui unchi.
Pe Gillot, cerul îl blagoslovise cu numeroase vicii. Era fricos, fățarnic, fustangiu, lacom sau mai curând mare mâncău, leneș, bun de nimic, rău când putea, deci laș, cu alte cuvinte o făptură respingătoare.
Dar mai mult decât orice, Gillot era zgârcit.

Moștenise meteahna de la unchiul său, care era zgârcenia pe pământ. Și tocmai această zgârcenie l-a pierdut pe nefericitul Gillot, precum dragostea a fost pricina căderii Troiei.
În adevăr, atunci când după eroica rezistență a lui Gilles, care, așa cum am văzut, refuzase cu încăpățânare să dea în vileag taina mareșalului, Gillot, ca să-și apere urechile, îi destăinuise lui Pardaillan în ce casă se aflau Jeanne de Piennes și Loi’se. în momentul acela, profitând de încremenirea unchiului și de tulburarea celor doi Pardaillan, Gillot o ștersese pe furiș.
își salvase astfel urechile lui clăpăuge, acelea la care, după spusele bătrânului Pardaillan cu ideile lui deosebite despre estetică, rău făcea Gillot că ținea atât de mult.
Dar asta nu era tot, la urma urmei urechile nefiind decât o podoabă a capului.
De data aceasta era însă vorba de salvarea întregului său trup.
Pardaillan nu-i amenințase decât urechile și susținea că dispariția lor va înfrumuseța chipul roșcovan al lui Gillot.
Dar cu Gilles era altceva. Necruțătoarea mânie a unchiului îi va pune în primejdie chiar viața ! Gillot se aștepta să fie cel puțin spânzurat dacă vreodată ar fi dat nas în nas cu înfricoșătorul bătrân, care nu șovăia să-și dea mai curând viața și averea, decât să piardă stima stăpânului său !

Iar acest stăpân, la rândul lui, ce soartă i-ar rezerva el lui Gillot ?
Gillot se cutremură și simți cum îi cresc aripi la picioare. Se cațără pe scară cu toată iuțeala inspirată de această groază pe deplin îndreptățită. în câteva secunde, Gillot ajunse în camerele de lângă bucătărie și acolo își spuse :
..Gândindu-mă bine, la Paris nu pot rămâne. Dacă n-aș muri spânzurat, sugrumat sau zdrobit de tortură, aș muri de frică, ceea ce e totuna. Trebuie să dispar !” Și Gillot voi s-o ia la sănătoasa.
Dar în aceeași clipă, chipul i se întunecă. Ca să mergi departe ai nevoie de mulți bani.
Un alt gând îi străbătu pe loc mintea vicleană, și chipul lui luă pe dată expresia unui asemenea rânjet, încât ai fi putut crede că înnebunise de-a binelea.
Nu, Gillot nu era nebun !
Își amintise doar că dacă el era sărac, unchiul lui era foarte bogat. Tot hoinărind și scotocind prin palat, Gillot descoperise de mult venerabilul cufăr, în care Gilles își îngrămădea la un loc scuzii pe care-i cîștigase, împreună cu cei pe care-i furase.

Două minute i-au fost de ajuns sprintenului Gillot să pună mâna pe un târnăcop, să găsească cheile, să zboare spre locuința unchiului său și să-i deschidă odaia în care se găsea vestitul cufăr.
Socoti în gând că Gilles va fi reținut mai bine de un sfert de oră de cei doi Pardaillan.
Gillot, înainte de a da prima lovitură, pipăi capacul cufărului ca să aleagă locul unde era mai bine să lovească.
Un lung fior de bucurie și uimire îl zgudui din cap până-n picioare : la prima mișcare izbuti să ridice capacul. Cufărul nu era încuiat ! De ce ? (Cititorii noștri n-au uitat probabil că bătrânul Pardaillan trecuse pe a-colo). Fără să mai stea pe gânduri, Gillot dădu capacul la o parte, izbucni într-un răcnet de bucurie, căzu în genunchi și-și înfundă cele două brațe până la cot în grămezile de scuzi.
In acele clipe Gillot uitase și de dracu, și de Dumnezeu. Uitase și de Pardaillan, și de unchiul său.
După un răgaz de îneîntare și visare, Gillot își aminti totuși că se află acolo ca să-și umple buzunarele, treabă pe care o începu neântârziat.

„Nu voi putea niciodată să car totul !” bombăni el cu un oftat de mânie neputincioasă, un adevărat oftat de avar.
Aceste cuvinte îl întruchipau cum nu se poate mai bine pe Gillot.
Totuși își îngrămădi claie peste grămadă scuzii în buzunare, în încălțări, în pieptar, fără să se gândească nici un moment că nu va putea face un pas pe stradă, fără să zornăie ca un catîr cu clopoței și fără să împrăștie aurul pe tot drumul.
După ce se înfruptă cât putu din argintul și aurul din ladă. Gillot. cu picioarele crăcănate, cu brațele înțepenite, greoi și împiedicat, se dădu un pas înapoi murmurând : „Ce nenorocire ! Am luat abia jumătate. Dar hai s-o șterg !”
Se întoarse spre ușă și rămase încremenit Unchiul era acolo !
Cumplitul Gilles, rezemat de ușa închisă, cu un rânjet șters pe buze, îl privea cum se agită.
Gillot voi să-și împreuneze mâinile, dar mișcîndu-se, doi sau trei scuzi se rostogoliră pe podea. El se prăbuși în genunchi și atunci îi plesniră ghetele, iar țopăiala scuzilor reîncepu, un adevărat torent de aur pe care bătrânul îl urmărea cu coada ochiului, con-tinuînd să rânjească în chipul cel mai hidos.

Gillot încercă și el să zâmbească ; de aici o ciocnire între două schimonoseli nemaipomenite.
—-Unchiule, preacinstite unchi, bîlbpâi Gillot.
— Ce faci aici ? întrebă bătrânul.
— Nu vezi, hm… încerc să fac ordine în cufăr…
— Bun ! Faci ordine în cufăr ? Ei bine, dă-i drumul mai departe, băiete !
Gillot rămase fără glas.
— Cum… să continui ?
Bineînțeles : în cufărul meu se găsesc douăzeci și nouă de mii trei sute șaizeci și cinci de livre de argint și șaizeci de mii două sute douăzeci și opt de livre de aur ; în total, dacă nu mă înșel la socoteală, optzeci și nouă de mii cinci sute nouăzeci și trei de livre. Numără, băiete, numără în fața mea ban cu ban ; așază totul în fișicuri de câte douăzeci și cinci, aurul la dreapta, fiind mai nobil, iar argintul la stânga ; hai, ce mai stai ?
— Gata, cinstite unchi, bunul meu unchi, gata, încep ! spuse Gillot.
Prima mișcare fu să-și golească buzunarele, încălțările și pieptarul.
Numărătoarea porni în ordine și metodic, sub privirile unchiului ai cărui ochi scăpărau ca nestematele roșii.
Pe măsură ce fiece fișic era pus din nou la locul lui în cufăr, Gillot își înăbușea câte un oftat, în timp ce unchiul număra :
„încă cincisprezece mii… încă douăsprezece mii…”
Suma descreștea din ce în ce, pe măsură ce monezile erau din nou rostuite în cufăr.
Operația, după cum ne putem ușor da seama, a durat multă vreme. începută pe la orele două, ea s-a terminat abia pe la cinci spre seară.

Toată această întâmplare se petrecea în același timp cu reîntoarcerea regelui Charles IX la Paris și în momentul când cei doi Pardaillan luptau în strada Montmartre cu oamenii lui Damville.
Deci, unchiul Gilles rostea totalul, pe măsură ce grămezile de aur și de argint se îngrămădeau iar în cufăr.
,,Nu mai lipsesc decât cinci mii de livre… numai patru mii… numai trei mii…”
Gillot, caro așezase cu băgare de seamă ultimul ban și scoase un ultim oftat, privi în jurul lui și nu mai văzu nimic.
Podeaua se golise de tot și nu se mai vedea nici un singur scud.
— Ce spui acolo, unchiule ? i se adresă Gillot.
— Spun că nu mai lipsesc decât trei mii de livre. Gillot se scotoci și scoase din buzunar scudul, cei doi soli și cei șase bănuți care formau averea lui personală. întinse cu eroism bătrmului, care-i înhață- și ascunse — Dar restul ?
— Care rest, unchiule ? Cele trei mii de livre ! Nu mai am nimic, unchiule !
Hai, grăbește-te, că dacă nu, te caut. . .
– Caută-mă, dragă unchiule, că eu nu mai am nimic?r Gilles își înăbuși un bombănit de deznădejde. Pipal cu miinile tremurătoare căută vestmintele lui GillOt o sudoare rece îi apăru pe pielea capului. Gillot !
— Dezbracă-te !
Gillot se supuse, mai mult mort decât iuv- BătrnuI Gillot cercetă fiecare loc.strâmt, pipăi cusăturile întoarSe pe dos buzunarele, descusu căptușelile și trŁbui să ac cepte cruda realitate :
Lipseau trei mii de livre din comoară ! O înjurătură sălbatică și un urlet de groază răsunară .n același timp în încăpere : înjurătura venea dela Gillot care totodată răcnea :
— Dă-mi-i înapoi, ticălosule !
Urletul fusese al lui Gillot, pe care unchiul îl apucase de beregată.
— Economiile mele de cinci ani ! zbieră CiUes. Dar atunci cine mi i-a luat. sărmanii mei bănuți of Dragii mei bănuți, unde ați plecat ?…

Numai bătrânul Pardaillan ar fi putut răspunde? la această întrebare.
Dar Gillot socoti că venise momentul potrivit” să se dea bine pe lângă unchi și-i șopti :
Unchiule, am să te ajut să-i regăsești ! ei stai ! urla bătrânul care uitase de nepot tu ai venit aici ca să mă furi ! Tu – Așteaptă umai ! Ai să vezi îndată ce ai să pățești pentru trădarea ta ! Hai, îmbracă-te, dar repede !
In același timp își scutură nepotul cu o putere? Numai tu ? a-i putut lua bani- în sfârșit, îi dădu drumul lui , Gillot se îmbrăcă la repezeală. Gilles, în vremea asta, se liniștise treptat. ” .
Gillot fu gata, îl înhață de ceafă cu degetele lui lungi, osoase și tari ca fierul, închise cu grijă odaia, și-l tîrî după el.
— Indurare ! gemea Gillot.
Ajunși jos, Gilles dădu drumul nepotului și scoțând un pumnal ascuțit, îi zise :
— La prima mișcare pe care o faci ca să fugi, îți tai beregata !
Amenințarea aceasta îl mai liniști pe Gillot. Prin urmare nu urma să fie omorât, din moment ce era amenințat cu moartea numai dacă încerca să fugă !
— Ia-o înainte ! spuse unchiul, cu pumnalul în mână. Condus sau mai bine zis împins de bătrân, Gillot străbătu grădina și intră în magazia grădinarului.
— Pune mâna pe bulamacul ăsta ! porunci unchiul arătând spre un stâlp destul de lung, ascuțit la un capăt.
Gillot se execută și luă stâlpul pe umăr.
— Ia și frânghia asta ! Mai ia și hîrlețul ăsta ! adăugă unchiul.

Nepotul se încarcă cu lucrurile ce-i fuseseră arătate. Temutul bătrân făcea haz privindu-și nepotul împovărat cu instrumentele propriei sale torturi, iar Gillot, astfel încărcat, se îndreptă din nou spre oficiu și pătrunse apoi în coridorul pivniței. Din oficiu, Gilles luă în trecere o torță și un cuțit.
îl împinse pe nepot în pivniță, iar când ajunseră jos, îl tîrî în fund și-i spuse :
— Sapă aici !
Gillot, o adevărată zdreanță de om, pierit de groază, năucit, începu să sape cu hîrlețul.
Gillot înfipse adânc cu barosul stâlpul în gaura săpată, până când Gilles constată că e destul de țeapăn și îi strigă: Ajunge !
Atunci bătrânul îl luă pe nepot, îl lipi de stâlp și-l legă cu frânghia, astfel încât să nu poată mișca nici brațele nici picioarele și nici capul.
Gillot, înnebunit de frică, nu se împotrivea, căci instinctul lui vital nu-l îndemna să se revolte.
— Ce-ai de gând să faci cu mine ? bolborosi el.
— Ai să afli, îi răspunse unchiul.

Bătrânul împinse în fața lui Gillot un fel de buturugă de lemn, se așeză pe ea și începu să ascută cuțitul adus din bucătărie pe tăișul pumnalului său.
La vederea acestor pregătiri, Gillot începu să se văicărească fără încetare.
Tocmai atunci mareșalul Damville pătrunse în pivniță.
— Mă plictisești cu zbieretele tale de porc dus la tăiere, strigă Gilles. Dacă nu taci, să știi că te omor.
Gillot amuți pe dată.
„Deci, nu vrea să mă ucidă, gândi el. Dar atunci, ce vrea ?”
— Ei bine, continuă bătrânul Gilles, acum te voi judeca după mintea și conștiința mea. Aceasta înseamnă că voi fi îndurător, în măsura în care crimele tale îngăduie îndurarea. Să-mi răspunzi cu toată sinceritatea.
— Da, unchiule, îți făgăduiesc din toată inima, răspunse Gillot, începând să mai prindă curaj. Intre timp însă, trăgea neîncetat cu ochiul la cuțitul pe care bătrânul îl ascuțea întruna cu sîrg. Acesta îl întrebă :
— Ai urmărit deci trăsura în care monseniorul Ie-a ascuns pe prizoniere ?
— Da, unchiule, până în strada de la Hache. — Te-a văzut cineva ?
— Cred că domnul d’Aspremont trebuie să mă fi zărit. Dar nu cred că m-a recunoscut.
— Și care ți-a fost gândul când ai urmărit trăsura ? — Nici unul. Voiam să văd, asta-i tot.
— Ei bine, băiete, ai văzut ceea ce nu s-ar fi căzut să vezi !
— Vai mie ! Tare mă mai căiesc, cinstite unchi !
— Bine ! Acum spune-mi, pungașule, spune-mi, ne-legiuitule, ce drac te-a împins să povestești blestemaților de Pardaillan ceea ce n-ai fi trebuit să vezi vreodată ?
— Nici un drac. Am vrut să-mi apăr urechile, unchiule.
— Ah ! laș nenorocit ! Voiai să-ți salvezi urechile, în timp ce eu îți dădeam o pildă vie, oferindu-mi întreaga avere, cu toate că aș fi murit de mîhnire dacă mi-ar fi fost primită ! Știi tu, blestematule, ce nenorociri îi va aduce trădarea ta ilustrului meu stăpân ?
— Vai, unchiule, iartă-mă !
— Și eu, eu ce voi deveni ? Ce voi răspunde acestui puternic senior când mă va trage la răspundere ? Bătrânul Gilles era sincer. Lăsă să-i cadă capul între mâini și-și punea întrebarea dacă nu era mai bine să moară decât să înfrunte mânia mareșalului.

Avea totuși un martor al împotrivirii și al deplinei sale nevinovății. Acest martor era chiar Gillot. Era deci prețios și trebuia păstrat.
— Ascultă ! îi spuse el ridicând capul. Nu te condamn la moarte. Monseniorul va lua în privința ta hotărârea pe care o va crede de cuviință. Trebuie totuși să pedep sesc lașitatea și trădarea, care mă aduc pe mine însumi în pragul spânzurătorii, fără să mai vorbim de faptul că ele îmi pătează cinstea.
Bagă do seamă că nici nu po menesc de cele trei mii de livre lipsă din cufăr…
— Da, dar nu le-am luat eu ! urlă Gillot.
— Nu-ți mai spun nimic, continuă Gilles din nou tulburat. de marea hoție pe care te pregăteai s-o făptuiești. De ce nu ți-a trecut mai bine prin minte să mă înjunghii, decât să te atingi de scumpii mei bănuți ? Dar, cum îți spuneam, îți iert această crimă ! în ce privește însă trădarea, monseniorul va judeca și poate te va cruța și el dacă-i vei povesti lucrurile așa cum s-au petrecut. Mi-o juri ?
— Ți-o jur pe partea mea de rai !
— Bine. în acest caz mă voi mulțumi să te trag la răspundere numai pentru răul pe care mi-l faci, fiind în primejdie de a fi cel puțin izgonit de seniorul meu. Și am să te pedepsesc pe acolo pe unde ai păcătuit…
— Dar cum ? Cum ? îngăimă Gillot înverzit de spaimă.
— I-ai trădat pe seniorul și pe unchiul tău pentru a-ți salva urechile. Ei bine, am să-ți tai urechile !
— Indurare ! răcni nefericitul Gillot.

Gilles se ridicase liniștit și încercă tăișul cuțitului pe unghia degetului mare.
Se apropie de nepot care, livid, cu ochii închiși, mai avu puterea să se ferească.
— Cel puțin nu-mi tăia decât una !…
Nici nu terminase bine această ciudată rugăminte, că un urlet înfricoșător îi țișni din gîtlej : cumplitul bătrân îi apucase urechea, dreaptă, trase cu putere de ea și o tăie dintr-o singură lovitură de cuțit.
Urechea căzu pe podeaua pivniței.
— Cruțare pentru aceea care mi-a rămas, strigă Gillot, înnebunit de groază și de durere. Cruțare !
Milă !…
Se auzi un al doilea urlet și apoi nepotul leșină.
Cu aceeași seninătate, unchiul trecuse la stănga și, într-o clipită, urechea stingă a lui Gillot ajunse lângă cea dreaptă, pe podeaua insângerată.

Nimeni nu-și poate ocoli soarta, afirmă fataliștii. Se pare că aceea a bietului Gillot fusese ca, mai devreme sau mai tîrziu, să fie lipsit de aceste două imense și clă-păuge podoabe, cu care natura îl înzestrase din plin de fiecare parte a chipului.
După ce își termină treaba, monstruosul bătrân începu să zâmbească.
Dar când își văzu nepotul plin de sânge și fără cunoștință, se cutremură și mormăi : „Drace, nu trebuie ca prostănacul ăsta să moară numaidecăt. Este doar martorul meu în fața mareșalului.”
Alergă deci în grabă la oficiu și aduse apă, vin îndulcit, un întăritor și comprese.
După ce spălă bine cele două răni, după ce le arse cu vin îndulcit și le legă cum trebuie, strecură o înghițitură de întăritor între buzele bolnavului și îi stropi fața cu apă rece.
Gillot își reveni, deschise niște ochi pierduți și cre-zând că visase urât, își duse îndată cele două mâini la urechi. Dar acestea nu mai existau…
Gillot gemu jalnic.
— Nu cumva ai să te plângi de ceva ? îl întrebă unchiul cu acea intonație batjocoritoare, care i se atribuie de obicei lui Satan în vechile legende.
— Ce nenorocire ! răspunse Gillot, cum am să mai pot auzi acum ?
— Prostănacule ! replică Gilles.

Aceasta fu singura mângâiere pe care i-o acorda bietului mutilat. în același timp însă, îl luă de braț, îl ajută să se ridice, îl puse pe picioare și împreună se îndreptară spre scară, la lumina ultimelor pâlppâiri ale torței gata să se stingă.
Dar rămaseră pironiți locului, unul mai îngrozit decât celălalt. în fața lor se afla un om !
Iar acest om era mareșalul de Damville !
— Monseniore ! exclamă Gilles, căzând în genunchi.
— Ei bine, rosti Damville cu un glas liniștit ; ce se întâmplă aici ?
— Ah, monseniore, o nenorocire înspăimântătoare ! Sunt nevinovat, v-o jur ! Am vegheat, supravegheat așa cum mi-ați poruncit când ați plecat. Soarta și acest mizerabil au făcut totul.
— Lămurește-mă mai bine, jupâne Gilles, i se adresă Damville cu asprime.
— Ei bine, monseniore, blestematul de Pardaillan știe acum unde se află cele două captive…
— Și tu n-ai nici o vină în această trădare ?
— Monseniore, v-o jur ! Dar binevoiți să-l întrebați pe acest mizerabil, căruia i-am tăiat urechile.
— E de prisos. Am încredere în cuvântul tău, Gilles. Ridică-te.
— Ah, monseniore ! exclamă intendentul : credeți ce doriți, dar ceea ce mi-ați spus acum este pentru mine o răsplată mai strălucită decât aceea din ziua când mi-ați dăruit cinci sute de scuzi dintr-o dată !
— Așadar, îmi rămâi devotat ?
— Până la moarte ! Vorbiți, porunciți-mi, viața mea vă aparține !
— Atunci vino și caută să te folosești de toată șiretenia ta. N-am nevoie de sângele tău, dar ceea ce eu voi cere acum va fi neîndoielnic mai greu decât să mori pentru mine.
— Sunt gata la orice, monseniore !

Bătrânul se ridică mândru în picioare. Mareșalul a spus că are încredere în cuvântul lui, al unui lacheu ! Ca în acel al unui gentilom !… de la egal la egal !
Gilles simți cum talentul lui de intrigant se înzecește și ardea de nerăbdare să se arunce în luptă, întrezărind la capătul acestei lupte o victorie strălucită, iar odată cu ea, averea.
Damville urca scara pivniței, adâncit în gânduri.
— Monseniore, dar acest nătâng ? spuse bătrânul ară-tând spre Gillot leșinat. Să-l dau gata ?
— Nu, fiindcă va putea servi în cele ce vei avea de făcut. Vino !…
îl vom lăsa pe mareșalul Damville, hărțuit de ura și furia sa, în căutarea mijlocului de a-i lovi de moarte pe cei doi Pardaillan și a pune din nou mâna pe Jeanne. îi vom părăsi și pe Francois de Montmorency, pe sărmana nebună și pe Loi’se, aflați cu toți în casa învățatului Ramus, unde nevoile povestirii ne vor readuce curând.
Trei zile după aceste evenimente, trei zile după reîntoarcerea triumfală a regelui în capitala sa, în timp ce la biserica Saint-Germain-FAuxerrois zece lovituri răsunau în noapte anunțând ora, două umbre mergeau fără grabă în întunericul care învăluia grădinile noului palat al reginei.

Pe actualul loc al halei de grîu (Bursa de comerț) se ridica altădată palatul Soissons, nu departe de palatul Nesle.
Catherine de Medicis, care avea un simț deosebit al proprietății, cumpărase întinsele grădini și terenuri virane din jurul palatului Soissons, căzut în ruină. Poruncise să fie doborâte zidurile șubrede, iar o armată de zidari se străduise să scoată din pământ, ca prin puterea baghetei magice a unei zâne, un palat de o elegantă măreție, în timp ce o armată de grădinari făcuse să răsară în jurul palatului reginei, arbuști, plante și flori.
In aceste grădini, Catherine, care toată viața a dus dorul Italiei, a cerut să fie răsădiți, cu mari cheltuieli, portocali și lămâi.
Ii plăceau toate desfătările, toate bucuriile amețitoare, toate parfumurile, sângele și florile. La capătul acestor grădini, într-un colț al unei mici curți aflată într-un ieșind în direcția Luvrului, fusese ridicată, după porunca și planurile Caterinei, o coloană dorică și azi în picioare ultimă rămășiță a acestui armonios ansamblu de construcții. Acest soi de foișor fusese clădit pentru astrologul reginei.
Spre acest turn se îndreptau cele două umbre de care am vormbit. Umbre… deoarece Ruggieri și Catherine — ei doi erau — înaintau în liniște, înveșmântați în negru. Se opriră la piciorul coloanei.

Astrologul scoase o cheie din pieptar și deschise o ușă joasă.
Intrară și se găsiră imediat în fața unei scări, care urca în spirală până la platforma turnului. Acolo se afla un cabinet, sau mai curând o cămăruță îngustă, unde Ruggieri își depunea instrumentele de lucru, lunete, compasuri ș.a. Drept mobilă, nu se găseau acolo decât o masă încărcată cu cărți și două fotolii.
O ferestruică îngustă, dând spre strada de la Hache, lăsa să pătrundă aerul în acest colțișor.
Prin această ferestruică, bătrâna Laura, spioană a unei spioane, comunica cu Ruggieri.
Tot pe aici își arunca Alice de Lux rapoartele destinate reginei.
In ziua aceea, Catherine primise de la Laura un bilet conținând aceste câteva cuvinte :
„Astă-seară, pe la zece, ea va primi o vizită importantă, despre care vă voi raporta mâine”.
— Majestatea voastră dorește să aprind o făclie ? întrebă Ruggieri.
în loc de răspuns, Catherine apucă grăbit mâna astrologului și i-o strânse puternic, făcându-i semn să păstreze liniște. într-adevăr, dinspre stradă ea auzise un zvon de pași care se apropiau de turn. Iar Catherine de Medicis, care ar fi putut fi un polițist de mâna întâi, își spuse din instinct că pașii erau, fără îndoială, al persoanei care trebuia să-i facă Alicei de Lux acea vizită importantă.

Regina se apropie de ferestruică și pentru că nu putea vedea nimic din pricina întunericului prin adânc, se așeză astfel încât să poată asculta.
Pașii se apropiau.
— Trecători ! zise Ruggieri, dând din umeri. Cre-deți-mă. majestate ! El ridicase glasul ca și cum ar fi voit să se facă auzit de cei ce veneau.
— Liniște ! șopti Catherine pe un ton amenințător, care-l făcu pe astrolog să pălească. Persoanele care umblau pe stradă, oricine ar fi fost ele, nu puteau bănui cu nici un chip că erau pândite. Ele se opriră lingă turn, nu departe de ferestruică, iar regina auzi un glas… un glas de bărbat învăluit într-o tristețe greu de definit și care o făcu să tresară surprinsă.
Glasul rostea :
— O voi aștepta aici pe majestatea voastră. Din acest punct voi supraveghea în același timp strada Traversând, cât și strada de la Hache. Nimeni nu va putea ajunge la ușa verde fără ca eu să-i țin calea.
Majestatea voastră va fi deci în deplină siguranță…
— N-am nici o teamă, conte, răspunse un alt glas, de astă dată de femeie.
— Deodat ! murmură înfundat Ruggieri.
— Jeanne d’Albrct ! adăugă Catherine de Medicis.
— Iată ușa, doamnă, se auzi din nou glasul contelui de Marillac. Vedeți, prin grădină se zărește o lumină Fără îndoială că ea a primit mesajul dumneavoastră și acum vă așteaptă…
— Tremuri, bietul meu copil ?
— Niciodată în viața mea nu voi mai trăi o asemenea emoție, cu toate că am trecut prin atâtea, unele plăcute, altele cumplite. Gândiți-vă, Majestate, că în acest moment este în joc viața mea ! Orice s-ar înttâmpla însă. eu vă binecuvântez, doamnă, pentru bunăvoința pe care înțelegeți să mi-o acordați.
— Deodat, știi bine că te iubesc ca pe fiul meu.
— Da, regina mea, știu. Dar din păcate o alta ar trebui să se afle în locul dumneavoastră. Când mă gân-desc, doamnă, că propria mea mamă m-a recunoscut fără îndoială în timpul convorbirii de la Podul de lemn, că a observat tulburarea mea, mi-a atins rana, mi-a simțit durerea și n-a rostit totuși nici un cuvânt, n-a făcut nici un gest, n-a dat nici un semn de dragoste, că a rămas rece ca gheața, de nepătruns, înspăimântătoare în încremenirea ei.

Contele își arătă printr-un gest adânca lui mîhnire, iar zgomotul înăbușit al unui suspin ajunse până la urechea Catherinei, care rămase nepăsătoare.
Curaj. îl îndemnă Jeanne d’Albret ca să mai schimbe gândurile tânărului. Nădăjduiesc că peste o oră am să-ți pot face o mică bucurie, scumpul meu copil…”
Cu aceste cuvinte, regina Navarei trecu repede strada și se duse să bată la ușa verde.
O clipă mai tîrziu, ușa se deschidea și Jeanne d’Albret pătrundea în casa Alicei de Lux.
Contele de Marillac, cu brațele încrucișate pe piept, se sprijini de turn și începu să aștepte. Capul lui aproape că atingea ferestruica.
Care au fost gândurile acestor trei ființe de-a lungul clipelor care se scurgeau una câte una în tăcerea nopții ? Astrologul ca tată, regina ca mamă, iar Deodat, copilul!…
Printr-o mișcare înceată, Ruggieri se așezase pe nesimțite într-o poziție, care s-o împiedice pe Catherino să scoată brațul prin ferestruică. Ce bănuială îngrozitoare îi trecea oare prin minte ? Catherine era întotdeauna înarmată cu un scurt pumnal ascuțit, o armă florentină, pe a cărui lamă erau imprimate minunate arabescuri ; un înfricoșător giuvaer în mâinile reginei.

Ruggieri se cutremura de groază, căci el însuși muiase vîrful pumnalului într-o otravă fulgerătoare iar cea mai mică înțepătură cu acest prețios obiect de artă era mortală.
Cine știe dacă regina nu intenționa să-și întindă pe neașteptate brațul și să lovească ? Oricum însă, ea rămase nemișcată.
Orologiul bătu la ora unsprezece și apoi de jumătate.
În sfârșit, când ultima bătaie de miezul nopții se pierdea în văzduh, regina Navarei o părăsi pe Alice de Lux.
Cu gîtul încordat, năpădit de neliniște, contele o văzu venind, dar nu se putu clinti din loc.
Catherine se pregătea să asculte.
Iată însă că Jeanne d’Albert, apropiindu-se de contele Marillac, îi spuse doar atât : – Vino, dragul meu fiu, avem ceva de vorbit fără întârziere…
Și amândoi se îndepărtară…
După plecarea lor, Catherine de Médicis șopti :
— Acum poți să-ți aprinzi făclia.
Astrologul dădu ascultare și atunci se văzu cât era de livid, cu toate că mâna nu-i tremura de fel, iar căutătura îi era liniștită. Catherine, privindu-l atent, dădu din umeri și zise :
— Ai crezut că am să-l omor ?
— Da, răspunse astrologul cu o înspăimântătoare sinceritate.
— Nu ți-am spus doar că nu-i vreau moartea ? Că-mi va putea fi folositor ? Vezi deci că nu mă gândeam să-l lovesc, de vreme ce mai trăiește după cele ce am auzit amândoi. N-ai auzit ? Știe că-i sunt mamă !
Astrologul nu răspunse nimic.
— Până acum mă mai îndoiam ! Acum s-a terminat. El singur a spus-o. Știe, René !…

Oricui altuia decât lui Ruggieri, aceste cuvinte ale Catherinei nu i-ar fi produs nici un fel de impresie. Dar astrologul o cunoștea, și glasul cumplitei sale amante îi apăru atât de amenințător, încât rămase cu ochii plecați, neîndrăznind s-o privească pe aceea care, în aparență, îi vorbea atât de liniștit. întunecată, cu gura încleștată, cu ochii ațintiți în noapte spre punctul de unde dispăruse contele, regina continuă :
— Vezi deci că poți fi liniștit, dragul meu René ; dragostea ta părintească nu va fi supusă nici unei încercări.
— Ba da, doamnă ! răspunse eu glas șoptit astrologul ; știu că fiul meu va muri și că nimic pe lume nu-l poate salva.
Catherine, uimită, îl privi pe furiș pe astrolog.
— Lămurește-mă și pe mine spuse ea, așezându-se într-un fotoliu.
Ruggieri ridică capul. Chipul său nu era lipsit nici de frumusețe, nici de o anumită semeție naturală. Ruggieri era departe de a fi un șarlatan. Fire complicată, slab până la a se învoi să execute fără crîcnire cele mai josnice treburi, necruțător în înfăptuirea crimelor pe care el însușr n-ar fi fost niciodată în stare să le închipuie, milos când redevenea el însuși, crud când ajungea din nou instrumentul reginei, și-ar fi petrecut probabil viața studiind și ar fi devenit un pașnic învățat, dacă nar fi intâlnit-o în calea sa pe Catherine.

Arta ghicitului în stele nu era pentru Ruggieri, decât o îndeletnicire intermediară : el aspira mai sus și mai departe. A cunoaște adevărul, spunea el, înseamnă a-l stăpâni ! Ce putere de temut va avea la îndemâna sa omul care va izbuti să cunoască azi din ce va fi făcută ziua de mâine ! Și ce va deveni această putere, dacă omul va putea să producă aur după placul lui ?
Ruggieri avea deci o neclintită încredere în această artă.
Mereu dezamăgit de calculele sale, adesea, după ce veghease nopți întregi, lăsa să-i cadă pana plin de deznădejde. Curând însă, noi puteri îl împingeau înainte și, cu o mânie rece, se cufunda iar în rezolvarea nerezolvabilului.
Nu e deci de mirare că acest creier ostenit era bân-tuit de vedenii.
„Doamnă, zise el, vreți să aflați de ce fiul meu va muri și de ce nimic nu-l va putea salva ? Am să v-o spun. Atunci când mi-am recunoscut fiul în hanul acela unde m-ați trimis, m-am gândit la început numai la dumneavoastră. Ce însemna atunci fiul meu pentru mine ? Un necunoscut. în timp ce dumneavoastră, dumneavoastră erați marea iubire a vieții mele. Apoi, puțin câte puțin, mila s-a strecurat în inima mea. Și odată cu ea și alte sentimente destul de puternice ca să mă facă să sufăr, dar nu atât de mari ca să vă pot înfrunta și spune : pe acesta nu-l puteți lovi. Iar atunci când am înțeles că l-ați condamnat, m-am mulțumit doar să plâng în tăcere, fiindcă ați dobâmdit asupra mea o putere neobișnuită, Catherine. Cred că n-am să vă uimesc spunându-vă că am luptat să vă izgonesc din sufletul meu. Mai ales în timpul din urmă, întrebând astrele și neprimind decât răspunsuri îndoielnice, începusem din nou să sper.

Trebuie să vă spun că mă hotărâsem să intervin și să împiedic uciderea copilului meu. Chiar adineauri, doamnă, dacă ați fi încercat să-l loviți n-ați fi izbutit, pentru că acum câteva momente îmi mai închipuiam că va putea trăi. Acum însă știu că va trebui să moară. Catherine clătină din cap, cu o liniște înșelătoare.
— Superstiție ! murmură ea.
— Vederi diferite, doamnă. Dumneavoastră vedeți ceva. iar eu nu. Dacă dumneavoastră aveți o vedenie, o numiți nălucă. Dacă eu am o vedenie, o numesc corp astral.
— Te cred, René, te cred, răspunse cu glas scăzut Catherine, deoarece această femeie atât de puternică și care pusese o asemenea stăpânire asupra astrologului, era la rândul ei subjugată de el, când Ruggieri îi vorbea despre ocultism.
Pe chipul astrologului se produse o schimbare ciudată. Ochii, ușor convulsionați, aveau acea privire îndreptată spre interior, care schimbă în întregime înfățișarea feței omenești.
„Da, urmă el încet, atunci când Cerul nu vrea să-mi răspundă, când problemele ce le pun după datele siderale nu duc la o soluție, Întrebarea pe care am pus-o puterilor nevăzute ajunge uneori la mine pe altă cale. Este tocmai ceea ce s-a petrecut acum. Iată ce am văzut, Catherine. Vă aflați lângă ferestruică iar eu în acest loc. Toată atenția mea era ațintită asupra brațelor voastre. Inelul pe care-l purtați pe arătător strălucea blând în noapte și nu-l scăpau din ochi. Căci astfel vă puteam urmări mâna, iar dacă ați fi dus-o la pumnal, aș fi oprit-o. Deodată mi s-a tulburat vederea. în aceeși clipă am sim-țit un fel de ușoră zguduire în craniu, iar capul s-a îndreptat de la sine spre ferestruică. în fața unor asemenea semne mi-era cu neputință să nu recunosc că eram în legătură cu nevăzutul. Rețineți că de unde mă aflam, eu nu-mi puteam vedea fiul. Cu toate acestea l-am zărit foarte limpede. Era ca la vreo douăzeci de pași în fața ferestruicii, plutind în aer la o înălțime de vreo șapte sau opt picioare ; zbura, ca să spun așa, într-un nimb strălucitor ; până și el sclipea într-un fel ciudat, pe toată întinderea corpului. Cu o mână își apăsa pieptul în partea dreaptă. Apoi, mâna îi căzu încet. în locul unde se găsise înainte mâna, am văzut o rană întinsă, din care curgea șiroi un sânge asemănător unui cristal topit, și nu roșu ca sângele omenesc. Fiul meu a plutit astfel, în fața ochilor mei, aproape două minute.

Apoi, încetul cu încetul, contururile i-au devenit mai puțin lămurite ; forma s-a topit, până ce a rămas numai un abur subțire ; lumina s-a stins, viziunea s-a risipit și apoi nimic…”
Glasul lui Ruggieri de-abia se mai auzi rostind aceste ultime cuvinte și nu mai era decât o șoaptă de neînțeles
Regina se scutură ca pentru a se ușura de nefolosi-toarea povară a spaimelor închipuite ; ochii ei plini de amenințare își înfipsese privirea de-o stranie limpezime în punctul urmărit de astrolog. „Soțul meu, mormăi ea printre dinți, se jura că miros a moarte ! Poate ! Pe trupul lui Cristos, îmi place să fiu aceea care trece lăsând în urma ei un șir de cadavre, căci pentru a stăpâni, e nevoie să lovești ! Vă mulțumesc vouă, puteri nevăzute care mi-ați adus vestea ! Marillac trebuie să moară ; așadar, să moară ! Charles trebuie sŕ moară și el să moară ! îngeri și demoni, mă veți ajuta să-l ridic pe tron pe fiul inimii mele, pe scumpul meu Henri…”
Catherine își făcu în grabă o cruce și atinse fruntea astrologului cu vîrful degetului ei înghețat.
Ruggieri se înfiora.
— René, îi spuse ea, tu vezi bine că până și Cerul îl condamnă…
— E fiul nostru…
. Ei bine, să lăsăm soarta să se împlinească ; să nu ne amestecăm, punând în discuție sentințele hotărâte de forțele atotputernice ; a aflat că îi sunt mamă și de aceea este condamnat !
Catherine zicea „este” condamnat pentru că nu știa prea bine dacă trebuie să spună Dumnezeu ori Satan.
— Este condamnat, în timp ce eu visam pentru el un viitor regesc. Să nu mai vorbim de el, René !… Dar cealaltă ? Femeia aceea care și ea știe ! Ai auzit doar : Jeanne d’Albret cunoaște taina… Pe aceasta, René, o condamn eu ! O am în mână. Visez să curăț regatul pe care-l pregătesc fiului meu. Visez să reînscăunez autoritatea Romei, pentru a o întări astfel pe aceea a lui Henri. L-am iscodit pe Coligny, l-am cercetat pe Bearnez, i-am examinat amănunțit pe toți acești seniori care se îmbulzesc plini de ifose la curte și în tot orașul. René, îți spun, toți, începând cu regina lor și până la ultimul gentilom, toți poartă în ei germenul revoltei. Ei nu se ridică numai împotriva bisericii ca o piedică amenințătoare ci se simt asupriți de puterea regală din Franța ; acolo, în munții lor au căpătat obiceiuri de neatîrnare și nu puțini dintre ei își spun hughenoți, ceea ce în realitate înseamnă pur și simplu rebeli. René, dacă nu nimicesc reforma, monarhia însăși va fi într-o zi reformată. Să începem deci prin a lovi capul. Jeanne d’Albret este capul protestanților. Ea cunoaște taina mea. Ucigând-o, mă salvez pe mine, și salvez totodată Biserica și Statul.

Acestea fiind spuse, Catherine de Médicis ieși împreună cu René afară din turn.
— Parcă aveam de gând să citim în stele ? spuse acesta.
— Cercetarea lor a devenit de prisos. Am aflat ceea ce voiam să știu.
Străbătură grădinile în care se aflau și ajunseră la o mică clădire, cu o înfățișare elegantă, așezată la o sută de pași de turn. Aceasta se compunea dintr-un parter și un singur etaj. Catherina o construise pentru a servi de locuință astrologului său. Era o casă frumoasă din cărămidă și piatră albă, cu un balcon pântecos din fier forjat. O ușă frumoasă, arcuită, din stejar împodobit cu ghin-turi groase cu capete mari, ferestre cu vitralii delicate, o fațadă pe care se cățărau tufe dese de trandafiri, dădeau locuinței o înfățișare elegantă.
Intrară și din vestibul pătrunseră numaidecât într-o încăpere vastă, care ocupa toată aripa stângă a parterului. Pe o masă mare erau întinse hărți cerești întocmite chiar de Ruggieri ; pereții erau acoperiți cu rafturi de stejar pline cu cărți.
Regina și astrologul se opriră câteva clipe în cabinetul de lucru plin de praf.
— Să mergem în laborator, zise Catherina. Ruggieri se cutremură, dar se supuse.
Străbătură din nou anticamera, iar Ruggieri, punând în mișcare trei broaște complicate, sfârși prin a deschide, după zece minute de trudă, o ușă grea întărită cu drugi de fier.
In spatele acestei uși se mai găsea una. Aceasta era în întregime de fier și n-avea nici o broască. Catherine, apăsă cu putere pe un buton aproape invizibil, și ușa se deschise sau, mai bine zis, se dădu înapoi, lăsând de o parte și de alta destul loc pentru trecerea unui om.

Camera în care intrară acum ocupa aripa dreaptă a parterului.
Aerul intra acolo prin două ferestre acoperite cu grijă de perdele groase de piele, care le apărau împotriva oricărei priviri ce ar fi ajuns să străbată vitraliile.
Ruggieri aprinse două făclii de ceară și atunci apăru interiorul încăperii.
Tot peretele din fund era ocupat de bolta coșului de zid așezată deasupra unei vetre atât de mari, încât ar fi putut forma ea singură o cameră separată. Sub această boltă fuseseră construite două cuptoare, având fiecare foalele lor de fierărie. Cuptoarele erau ticsite cu recipiente de diferite mărimi. Pe cinci sau șase mese, așezate ici-colo se aflau retorte de toate dimensiunile. Pe o scân-dură, o colecție de măști de sticlă sau din plasă de oțel.
La un semn al Catherinei, Ruggieri deschise un dulă-pior cu o cheie pe care o purta atîrnată de gît, sub vestă.
Catherine se aplecă și murmură :
— Să alegem ! Ce-i cu acul acesta, René, acul ăsta frumos de aur ?…
René se aplecă la rândul lui. Capetele lor aproape că se atingeau.
Chipul Catherinei era hîd în acest moment pentru că râdea. De obicei, figura reginei avea o înfățișare de întunecată tristețe, nu lipsită de o anumită maiestate. Când zâmbea, izbutea să fie fermecătoare ca pe vremea tinereții, când zâmbetul ei fusese cântat de toți poeții.

Dar când râdea într-un anumit fel, atunci devenea îngrozitoare.
In ce-l privește pe Ruggieri, pe chipul lui nu se mai citea nici durere, nici neliniște, ci doar sălbatica mândrie a savantului caro-și privește opera.
— Acul acesta ? răspunse el cu un surâs de înfricoșătoare modestie ; luați un fruct, de pildă, o piersică frumoasă, coaptă și pîrguită : infigeți acul în carnea ci gustoasă ; vedeți, acul este atât de subțire încât ar fi cu neputință să se observe urma trecerii lui prin fruct. De altfel, fructul nu va fi deloc vătămat. Numai persoana care va fi mlncat această piersică va fi cuprinsă în timpul zilei de grețuri și amețeli ; iar până seara va fi moartă.
— Ah ! Ah !… Dar lichidul acela gras din sticlă, care seamănă cu un ulei ?
— Într-adevăr, doamnă, este un ulei. Dacă atunci când se pregătește lampa de noapte a majestății voastre, s-ar amesteca douăsprezece până la cincisprezece picături din acest ulei cu cel al lămpii, majestatea voastră ar adormi ca întotdeauna, fără să simtă nici o neliniște sau indispoziție. Atâta doar că ar adormi mai curând ca de obicei… și nu s-ar mai trezi.
— Minunat, René ! Da șirul acesta de sticluțe ?
— Esențe de flori, regina mea. Iată trandafirul, iată garoafa și aici heliotropul ; mai departe, violeta și portocalul. Vă plimbați, de pildă, în grădină cu un prieten și-i atrageți atenția asupra frumuseții unui trandafir. Prietenul vostru admiră și apoi cere să culeagă floarea. O culege și o miroase : poate fi socotit mort dacă în ajun ați făcut o mică crestătură în arbust și dacă în crestătură ați turnat zece picături din această esență. Vă puteți mulțumi să turnați doar o singură picătură pe floarea cei.va fi oferită. Parfumul florii nu va fi schimbat, deoarece fiecare din aceste esențe corespunde cu propriul parfum al florii.

— Foarte frumos, René ! Dar pomezile acestea ?
— Sunt pomezi obișnuite, doamnă. Cea neagră este pentru gene și sprăncene, cea roșie pentru buze și mai e crema de întins pe față ; acestea sunt creioanele pentru înfrumusețarea ochilor. Numai că femeia care va întrebuința aceste creme și aceste creioane, va fi cuprinsă, în următoarele două zile, de puternice mâncărimi pe obraz, unde curând va apare o rană care va distruge și cel mai fermecător chip.
— Ah, dar atunci nu-i ucigător ?
— Ei, doamnă, se poate ucide o femeie tânără răpin-du-i frumusețea.
— Toate acestea sunt fulgerătoare, șopti Catherine. Dar aici ce-i ? Apă ?
— Da, doamnă, apă curată, fără nici un gust, aromă sau miros, fără parfum, o apă care n-ar strica cu nimic apa, sau vinul, sau un lichid oarecare cu care ați amesteca-o în proporția infimă de treizeci, patruzeci de picături la o oca. Aceasta, doamnă, este capodopera Lucrc-ției : aqua-tofana.
— Aqua-tofana ! repetă în șoaptă regina.
— O adevărată capodoperă ! Spuneați, nu fără temei, că efectul tuturor acestor otrăvuri este prea fulgerător, înțeleg că sunt cazuri când trebuie lucrat cu o oarecare prudență. Aqua-tofana, limpede ca un cristal, nu lasă nici o urmă în corpul oricărei ființe, animal sau om, care ar fi băut din ea. Omul acela, dacă a avut cinstea să cineze la masa voastră, se va întoarce la el în perfectă stare de sănătate.

Numai că după o lună el va începe să simtă o indispoziție, o neliniște deosebită ; treptat îi va fi cu neputință să mai mănânce, va cădea într-o slăbiciune generală, iar trei luni după aceea cină, va fi îngropat.
— Grozav, spuse Catherina, dar prea încet.
— Să vorbim deschis. în cât timp doriți ca… piedica să fie înlăturată ?
— Trebuie ca Jeanne d’Albret să moară peste douăzeci sau treizeci de zile, nici mai mult, nici mai puțin.
_ Lucrul e posibil, doamnă, iar victima ne va indica singură mijlocul de folosit. Alegeți de pe tot acest raft de abanos.
— Cartea aceasta ?
— Este o carte de rugăciuni, doamnă, de un neprețuit folos în mâna unui catolic, valoroasă pentru lucrătura închizătoarei de aur și legătura ei în argint. E de ajuns s-o răsfoiești.
— Dar, Jeanne d’Albret e protestantă, îl întrerupse Caterina. Broșa aceasta, ce-i cu ea ?
— Este un giuvaer minunat. Din nefericire, care se închide greu. Atunci, se înttâmplă ca persoana care se servește de ea să forțeze arcul și apăsând, se înțeapă la mână ; o înțepătură neînsemnată, care însă în următoarele opt zile provoacă o cangrenă zdravănă.
— Nu. Dar sipetul acesta ce-i ?
— II vedeți, doamnă, e un sipet obișnuit, la fel cu toate celelalte din lume, cu o singură diferență totuși, că el a fost cizelat de meșteșugari pricepuți și că este făcut din aur masiv, ceea ce-l transformă într-un dar cu adevărat regesc. Apoi mai există încă o diferență. Deschi-deți-l, doamnă !
Catherine îl deschise fără nici o șovăire. Un altul de-cât Ruggieri ar fi tresărit în fața acestei dovezi de deplină încredere. El era însă obișnuit.
— Priviți, doamnă, continuă Ruggieri, interiorul acestui mic sipet este dublu și făcut dintr-o frumoasă piele de Cordoba. Această piele de Cordoba formează ea singură un obiect de artă, fiind imprimată în relief după metodele secrete ale tradiției arabe și este ușor parfumată, așa cum vă puteți încredința. Catherine, fără nici o ezitare, aspiră parfumul delicat ce se răspândea ușor din interiorul sipetelui. — Nu e nici o primejdie să mirosiți acest parfum, continuă chimistul. Dacă însă ați atinge această piele, dacă v-ați lăsa mâna în acest sipet destul timp, adică în jur de o oră, esențele cu care este îmbibată pielea s-ar comunica sângelui vostru prin pori și peste douăzeci de zile ați fi doborâtă de o febră, care în trei sau patru zile vă va fi fatală.
— Foarte bine. Dar ei m-ar determina să-mi las mâna în acest mic cufăr timp de cel puțin o oră ? — Dacă mâna voastră nu va atinge pielea de Cordo-ba, nu poate oare pielea să vină în întâmpinarea mâinii ? Vă ofer acest mic sipet… ii dați o întrebuințare oarecare… va servi la păstrarea eșarfei pe care o purtați la gît și a mănușilor ce se vor lipi de mâna voastră. Eșarfa sau mănușile, rămânând închise în cufăraș, efectul lor devine la fel de puternic ca al pielii propriu-zise.
— Iată o adevărată capodoperă, murmură regina. Ruggieri se ridică. Mândria lui de chimist găsi în aceste momente răsplata migăloasei sale munci.
— Da, zise el, aveți în față capodopera mea. Mi-au trebuit ani îndelungați ca să combin elementele subtile, în stare să se potrivească și pielei ca și tunicii lui Nes-sus ; am vegheat nopți peste nopți, eram de o sută de ori gata să mă otrăvesc singur, până ce am găsit esența care să se comunice prin atingere și nu prin miros sau pe gură. în acest cufăraș de temut am ferecat moartea, pe care am schimbat-o astfel într-o slugă ascultătoare, mută. nevăzută și de nerecunoscut. Luați-I, regina mea, e al vostru.
— Îl iau ! răspunse Catherine.
Într-adevăr, ea închise la loc cufărașul și-l ridică. îl păstră o clipă în cele două mâimi înălțate în dreptul ochilor și murmură : — E voința lui Dumnezeu !

descărcați cartea direct de aici:…schimbat fisier..