Sfârșitul Faustei

Michel Zévaco
SFÎRȘITUL FAUSTEI
1
ÎNCERCUIREA DIN STRADA LA COSSONNERIE

La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei-mamă Măria de Medicis i s-a recunoscut de către Parlament regența regatului. Ea și-a dăruit orbește încrederea unui aventurier italian, Concino Concini — mai tîrziu mareșal d’Ancre — și soției sale, Leonora Gali’gai; ei au inițiat în jurul tronului lui Ludovic al XlII-lea o serie de intrigi împotriva tînărului monarh.
O doamnă ambițioasă, ducesa de Sorrientes — alias Fausta — acreditată în Franța ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea, și consilierul său contele Cris-tobal d’Albaran, își propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franței cu contele d’Auvergne, duce d’Angouleme, care nu este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientes spera ca prin proiectată căsătorie cu ducele d’Angouleme să devină ea însăși regină a Franței! Pentru a-și putea realiza proiectele ‘ ambițioase, a luat în serviciul ei un tînăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui.
Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de Saugis. Tînărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii copilului lor, micuța Loise.

Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan — tatăl lui Jehan — și de la Landry Coquenard, credincios și fidel servitor, despre tîlharii din slujba ducesei de Sorrientes, se alătură acesteia pentru a servi și apăra interesele regelui. Dar o bruscă revelație îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette — pe numele ei adevărat Florence — află că este fiica lui Concini și a Măriei de Medicis. Aceasta din urmă și-a adus fiica nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientes o ține pe Loise sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugînd că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunță la luptă.
Pardaillan a refuzat un asemenea tîrg dezgustător.
Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientes. Valvert se întorsese la locuința lui din strada Cossonnerie. E de la sine înțeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan.
După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puțin, pleca și făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de Landry.
Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea tîrcoale Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puțin, el așa credea, și Pardaillan credea același lucru. Era o teribilă imprudență. În orice clipă risca să se întîlnească nas în nas cu Concini și cu spadasinii lui. O știa prea bine, dar era ceva mai tare decât el: trebuia să vină să respire puțin din aerul pe care îl respira Florence a lui.

Ar trebui spus că pentru a săvîrși această nebună bravadă care putea să-l coste scump, consimțise totuși să-și la anumite precauții ca de pildă aceea de a-și ascunde fața în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-și luase această măsură de prevedere decât la insistențele repetate ale lui Landry Coquenard care, văzînd unde îl ducea stăpînul lui, începuse să strige de groază.
Cât despre Pardaillan, el de asemenea își petrecea timpul bătînd Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la rîndul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuța Loîse? Am putea spune: nu, cu toată siguranța. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit în vînt. Știa foarte bine ce spune.
Pe de altă parte, știm bine că își ținea întotdeauna promisiunile.
Și asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun sfârșit. Pardaillan promisese că nu-și va căuta nepoata; cu alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Și dacă nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-și pierdea timpul s-o facă.
În această nouă și, cu siguranță ultimă luptă pe care o ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-și vadă fiul — pe Jehan — aruncîndu-se și el în bătălie. Știa foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă și ar fi venit de partea lui.
Dar ideea de a-și vedea fiul luptînd împotriva mamei sale, într-o luptă care putea și chiar trebuia să fie mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat.

Sorții au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moșia lui, la Saugis, lângă soția lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă.
Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe Escargasse.
Escargasse avea datoria să-și liniștească prietenul și stăpînul și să-l anunțe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, în care el și Gringaille aveau să-l însoțească, fiindcă era vorba de micuța domnișoară Loise, pe care domnul cavaler spera să o regăsească.
Escargasse, crescut și stilat de Pardaillan, își îndeplinise misiunea cu atîta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic și rămăsese lângă soția lui. Escargasse revenise a doua zi, punîndu-I pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute.
Acum Pardaillan era liniștit: era sigur că Jehan nu va veni la Paris știind că tatăl lui nu mai este acolo.
După ce i-a povestit cele întîmplate și a primit felicitări binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu un sunet plăcut, spunând:
— Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale domnului cavaler. Când acești cinci sute de pistoli vor fi cheltuiți, nu va trebui decât să faceți un semn și vor veni alții.
Și apoi, cu orgoliu:
— Ei, da, sântem bogați, slavă Domnului!

Cu un zâmbet de satisfacție, Pardaillan a înșfăcat punga, a cântărit-o o clipă în mână și, numaidecît, s-a dus s-o închidă în fundul unui-cufăr, mormăind:
— Iată niște bani care ajung la timp. Naiba să mă ia, dar nu mă gîndisem la povestea cu banii, care are totuși importanța ei!… Din fericire, Jehan, știindu-mă bine, s-a gîndit la ea.
Dar imediat după ce a vârît punga la locul cu pricina, a scos-o din ascunzătoare, a luat din ea o bună parte din monede și le-a pus în altă pungă, băgînd restul la loc. Ținând punga în mînă, s-a așezat din nou în fața lui Escargasse. Și apoi, cu vocea lui repezită:
— la asta și ascultă-mă, îi spuse întinzîndu-i banii. Escargasse se conformă: luă banii și îl ascultă pe
Pardaillan, care vorbi destul de mult. Apoi Escargasse se urcă în șa și plecă. Ieși din Paris și fără să se grăbească peste măsură, ca un om care călătorește în voie, a luat-o pe drumul spre Orleans.
Nu știm exact încotro se îndrepta astfel Escargasse, din ordinul lui Pardaillan. Dar știm că drumul spre Orleans este în același timp și drumul spre Sud: spre Spania. Iar Escargasse, ca bun meridional, putea să se facă înțeles cu ușurință în spaniolă sau în italiană, la fel ca și în provensală, gasconă sau franceză.
Cât despre Gringaille, care era parizian, în timp ce Escargasse se ducea la Saugis, acesta se duse pe strada Saint-Nicaise, unde se găsea palatul Sorrientes, locuința Faustei. În fiecare dimineață se ducea acolo, iar în fiecare seară venea să spună domnului cavaler tot ce a văzut și a auzit. Se ducea travestindu-se în fel și chip și știa atât de bine să se facă de nerecunoscut, încît
Valvert, întâlnindu-l de mai multe ori, nu-l recunoscuse.

Așa încît, după cum se vede, Pardaillan nu rămînea deloc inactiv și probabil că pregătea una din acele lovituri pe care Fausta avea s-o resimtă strașnic, când o va atinge. Dar e de remarcat că nu-l folosea pe Valvert. Asta pentru că ajutorul tînărului nu-i era absolut indispensabil pentru moment. Și apoi îl știa îndrăgostit și Pardaillan, plin de delicatețe și îngăduință, își făcea scrupule; nu vroia să-l abată de la iubirea lui în timpul celor cîteva momente de răgaz pe care le permiteau dușmanii lor.
Pentru că Pardaillan știa foarte bine că această liniște care dura de trei zile, acum nu mai putea ține mult. De altfel, este și ceea ce îi spunea lui Odet de Valvert, care se mira de inerția prelungită a Faustei și a lui Concini.
— Să fii sigur, îi spunea el, că nici nu ne uită, nici nu dorm. își pregătesc treaba și când vor fi gata, în curînd, bănuiesc, vor lovi. Noi trebuie să fim gata să parăm lovitura când ne va fi dată.
— Vom încerca să parăm, răspunse Valvert, cu aerul său liniștit, care însă nu-l înșela pe Pardaillan, dat fiind că el îl formase.

Trebuie spus că Pardaillan nu se înșela deloc. Fausta și Concini nu erau mai puțin activi ca el. Fausta avusese chiar ideea să se alieze deocamdată cu Concini împotriva lui Pardaillan. Și s-a dus să-l vadă pe favorit.
Rezultatul a fost că Leonora și Concini au condus-o numaidecât pe Fausta la Luvru și au ajutat-o să obțină pe loc o audiență particulară la regina regentă, audiență la care cei doi asistau de
drept.
Măria de Medicis, ca și Leonora de altfel, avea pentru prințesa Fausta, compatrioata ei, o admirație care nu era lipsită de un vag sentiment de teamă. A primito foarte bine, cu atât mai mult cu cât fiind în afara dedesubturilor secrete ale acestei alianțe, credea că Fausta venea să-i facă un real serviciu, total dezinteresat.
Fausta ținea să placă. A făcut tot ce-i stătea în putință și-a dezvăluit toată puterea ei de seducție, care era ce-i drept irezistibilă, când voia ea. Și a cucerit-o pe această femeie superficială și — hai s-o spunem — cu o minte destul de îngustă, care era Măria de Medicis.
A ieșit cum a vrut Fausta: ea a fost cea care a luat conducerea acestui consiliu secret, ce se ținea între ei patru și ea a fost cea care a dictat măsurile cuvenite. Și a făcuto cu atîta dibăcie și finețe, încât Leonora — care era singura ce-i putea ține piept — până și ea s-a lăsat păcălită. Putea foarte bine să se creadă că măsurile erau luate de ei toți, când de fapt ele fuseseră sugerate doar de Fausta.
Așa încât, atunci când s-au despărțit, toți patru erau încîntați unul de altul, ceea ce nu era în măsură să-i displacă Faustei; ba mai mult, Măria de Medicis nu mai vedea decât prin ochii ducesei de Sorrientes. Pentru că, oficial, Fausta nu avea alt nume.
Deci, pentru a ne întoarce de unde am plecat, trecuseră trei zile în timpul cărora nici Fausta, nici Concini nu dăduseră semn de viață. A patra zi, pe când se întorcea după unul din misterioasele drumuri pe care le făcea în Paris, Pardaillan găsi un bilet pe care îl deschise în grabă, recunoscînd scrisul lui Valvert. Biletul conținea doar atît: – Vă aștept la mine. Veniți, domnule, cât mai urgent.
Pardaillan avea spada la cingătoare. își strecură un pumnal în tunică, luă, pentru orice eventualitate, o pungă bine garnisită și plecă numaidecât în strada Cos-sonnerie.

Această stradă, pe care vechile planuri ale Parisului o desemnează sub numele de Cochonnerie, ca toate străzile învecinate Halelor, își datora numele unui anume tip de negoț.
Strada Cossonnerie era în mare parte locuită de cos-sonieri Care își făceau negoțul. Ce este un cossonierl — un vînzător de păsări.
În momentul în care a ajuns Pardaillan, probabil că tîrgul era în toi, pentru că erau o mulțime de cumpărători. Dacă Pardaillan ar fi fost mai puțin preocupat de biletul laconic și oarecum îngrijorător al lui Valvert, ar fi observat cu siguranță înfățișările dubioase și mutrele bune de spînzurătoare ale unui mare număr dintre acești amatori de păsări care umpleau strada. Probabil că asta i-ar fi dat de gîndit.
Și, fără îndoială, s-ar fi întors din drum numaidecât, trimițînd un băiat de la han pentru a afla ceva, la locuința lui Valvert.
Dar Pardaillan, preocupat fiind, n-a dat nici o atenție acestei piețe pe care o cunoștea prea bine, pentru că locuia la doi pași. A intrat pe alee și a urcat sprinten scările.
Cheia era în ușa lui Valvert. Lucrul nu l-a surprins pentru că fusese chemat „de urgență” și a năvălit înăuntru.
Valvert era acolo. Singur. Se plimba agitat între ușă și fereastră. îndată ce-l zări pe cavaler, strigă:
— în fine, domnule, iată-vă! De două ore îmi macin nervii de nerăbdare și grijă, așteptîndu-vă!
— Dar ce se întîmplă? întrebă Pardaillan.
— Cum, ce se întîmplă! se holbă Valvert, dar, domnule, aștept să-mi spuneți!…
Pardaillan îl fixă cu ochi scânteietori.

Văzu că celălalt are aerul unuia picat din lună. Se încruntă arcuindu-și sprânceana și, cu aerul acela rece pe care și-l lua întotdeauna când simțea bătălia iminentă, zise:
— Iată ce ciudățenie! Mă chemați, alerg în graba mare, dau să vă întreb despre ce este vorba și îmi întoarceți întrebarea!
— Nu v-am chemat deloc, domnule, protestă Valvert, din ce în ce mai uluit. Dimpotrivă, dumneavoastră mi-ați ordonat să vă aștept aici și să nu mă mișc până nu veniți.
Și Valvert avea aerul că trece de la mirare la stupefacție, în timp ce Pardaillan își regăsise acel sânge-rece cu totul special care nu-l părăsea niciodată când acționa. El începea să întrevadă adevărul. A priceput din instinct că nu era cazul să mai întîrzie. Foarte calm, foarte stăpîn pe el, întrebă:
— Răspundeți-mi scurt. Și răspundeți-mi fără să puneți întrebări: unde, când și cum v-am ordonat să mă așteptați la voi și să nu vă mișcați până nu sosesc?
— Aici. Acum două ore. Printr-un bilet pe care l-am găsit pe masa mea, răspunse laconic Valvert.
— Arată-mi biletul.
— Iată-l.
Valvert căută pe masă acolo unde pusese biletul și i-l întinse lui Pardaillan. Acesta îl luă și îl citi.
— Este atât de perfect imitat scrisul meu încât și eu m-aș fi păcălit. Dar ascultă bine, Odet. N-am venit aici în absența dumitale, cum spune acest bilet. Biletul ăsta nu lam scris eu. Așa cum nici dumneata nu ai scris celălalt bilet pe care l-am primit eu.

Spunînd acestea, Pardaillan scoase din buzunar biletul ce-l primise la Grand PassePartout și i-l întinse lui Valvert.
Și, ca și Pardaillan, tînărul strigă:
— Dar este chiar scrisul meu!
— Pe toți dracii! N-am avut nici umbră de îndoială.
— Dar nu eu v-am scris, domnule! Ce înseamnă asta?
— Asta înseamnă, explică cu răceală Pardaillan, că se vroia ca noi doi să fim împreună aici! Asta înseamnă că în dedesubturile acestei povești este Fausta!
Și, aranjîndu-și spada cu un gest rapid, spuse cu vocea sa de bătălie:
— S-o luăm din loc, Odet. Tavanul se va nărui deasupra capetelor noastre, podeaua se va prăbuși înghițindu-ne, casa va sări în aer sau va arde, cine știe! S-o luăm din loc cât mai repede, și să dea Domnul să nu fie deja prea tîrziu!…
Se repeziră spre scară, pe care o coborîră în trombă. Valvert, din momentul în care se văzu lansat în acțiune, își regăsise numaidecît acel sânge-rece care-l făcea să semene cu Pardaillan… Pardaillan la douăzeci de ani. Coborîră deci, în goană. Dar, cum amîndoi aveau sângerece, își măsurau salturile astfel încât să facă, pe cât posibil, cât mai puțin zgomot. Cu toate astea, făcură ceva mai mult zgomot decât ar fi vrut. Cineva, acolo jos, îi auzise. O voce care gîfîia le strigă, mai curînd urlă:
— Nu ieșiți pentru numele lui Dumnezeu! Se opriră brusc.
— Tu ești Landry? strigă Valvert aplecîndu-se peste balustradă.
— Da, domnule, răspunse Landry Coquenard, căci într-adevăr, el era. Și adăugă:
— Urcați înapoi, domnule, urcați înapoi. Este prea tîrziu.
Pardaillan îl măsurase pe Landry Coquenard cu privirea sa sigură.
Și trebuie admis că privirea i-a prins bine încât nu avu nici o secundă de ezitare:
— Trebuie să urcăm, spuse el.
— Și încă repede, fir-ar să fie! rosti Landry, ca și cum l- ar fi auzit.

Urcară din nou treptele cîte patru, de data asta fără să~se mai îngrijească de zgomot. Ajunși pe palier, Landry Coquenard fu numaidecît lângă ei. Intrară în locuință.
Dar Pardaillan, care se gîndea la tot, înainte de a intra scoase cheia din broască, o puse pe dinăuntru și încuie de două ori. După care privi atent ușa. O singură privire îi ajunse.
„Nu va rezista la patru lovituri” își spuse stăpînindu-și un oftat.
O lăsă baltă. Ascultă ce spunea Landry Coquenard răspunzînd la o întrebare a lui Valvert.
— Domnule, până în strada Marche-aux-Poirees drumul este barat de arcași sub comanda șefului poliției, domnul Louis Seguier în persoană. Strada Saint-Denis este barată de alți arcași comandați de cei doi locotenenți ai comandantului, domnii Ferraud și Lefour. sânt cam cincizeci de fiecare parte. Ar fi curată nebunie dacă am încerca să trecem. Nu avem altă soluție decât să fugim pe fereastră, chiar cu riscul de a ne rupe oasele dacă ne împiedicăm sau dacă ne vine amețeală.
— Să vedem fereastra, spuse Pardaillan.
Se duse la lucarnă, care era deschisă. Odet și Landry îl urmară.
Toți trei priviră pe fereastră evitînd să se arate. Pardaillan scoase un lung șuierat de admirație. —Concini… și Rospignac!…. în fața porții!… spuse Valvert.
— Roquetaille și Longval și toată turma lor, mai spuse Landry Coquenard, a cărui furie nu contenea niciodată.
— Contele d’Albaran, care o reprezintă aici pe Fausta, spuse la rîndul-i Pardaillan, cu un râs înfundat.
Din nefericire era adevărat.

schimbat fisier....