Fausta învinsă

FAUSTA ÎNVINSĂ

LES PARDAILLANS, Fausta vaincue, 1910

I

BICIUIREA LUI ISUS

O mulțime de oameni se adunaseră în piața Grève. Așteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraș Paris.
Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa.
Pentru o altă categorie, mai puțin numeroasă și care avea cunoștință de anumite proiecte al monseniorului de Guise; asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea.
Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege și să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul.
În sfârșit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de inițiați, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea.
Nu numai piața Grève era neagră de lume, dar și străzile dimprejur gemeau de târgoveți care, cu un baltag într-o mână și cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres.
Călătoria spre Chartres, ținând seama de încetineala cu care se mișca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului și că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi și două sute de oi pentru hrana norodului drumeț.

În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineață, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piața Grève veniră să se înșiruie, pe rând, delegații primăriei, reprezentanții feluritelor biserici, apoi breslele, șirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii și, în sfârșit, penitenții albi.
Printre rândurile fără de sfârșit ale lumânărilor și archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne și oase, îmbrăcați cu veșmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos, și câțiva soldați romani ducând uneltele patimilor lui Isus.
Într-adevăr, însuși Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel și care, mai târziu, avea să-și lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie.
Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriți, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit și, în jurul gâtului, printrun anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică.
În spatele lui Joyeuse deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Și revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporții de furie când, printr-un anacronism încă și mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de pași:
— Astfel s-au purtat hughenoții cu Domnul nostru Isus Hristos!
— Moarte nelegiuiților! răspundea mulțimea.

La vreo douăzeci de pași în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenți care, ținându-se de braț, cu capul plecat și gluga trasă peste față, băteau la ochi prin mătăniile enorme și prin smerenia lor nemaipomenită. Puțin câte puțin dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenți se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga:
— Fraților! Moarte hughenoților care m-au biciuit!…
Ovații salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ștergându-și sudoarea ce-i șiroia pe frunte, spuse mai departe:
— Întrucât mergem să-l vedem pe Irod…
— Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul dorește împăcăciune cu majestatea-sa!
— E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraților, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui!…
— Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci și cinci!
— La moarte! La moarte! îngână gloata penitenților.
Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne și fratele lor, călare și înconjurați de vreo cincizeci de gentilomi înarmați până în dinți, vorbeau în șoaptă despre lucruri tainice.
În ce-i privește pe cei patru penitenți, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă.
— Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel?
— Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puțin coastele jupânului Isus!
— Te-ai întremat, dragul meu Loignes?… Și rana?
— Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când lovește n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de

Guise să, primească din mâna mea aceeași lovitură pe care mi-a dat-o!…
— Ești nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieșit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege?…
— Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre!
— Și să le dăruiască apoi lui Bussi-Leclerc și lui Joyeuse! continuă Sainte-Maline.
— Domnilor, zise Chalabre, Joyeuse a strigat adineauri: “Moarte Lefegiilor!” Bussi-Leclerc a strigat: “Moarte celor Patruzeci și cinci!”… Joyeuse este un păcătos nebun și nu merită nici măcar o împunsătură de pumnal. Insă Leclerc nu va apuca să ajungă la Chartres. Ne-am înțeles?
— Ne-am înțeles! răspunseră ceilalți trei.
Lăsându-i pe cei patru spadasini — patru dintre Lefegii lui Henric al III-lea — să-și urzească planurile de răzbunare și de omor, să ne întoarcem la fantastica procesiune care se îndrepta spre Chartres și să ajungem din urmă o litieră închisă, care venea la câteva sute de prăjini în urma coloanei..
Litiera era înconjurată de zece călăreți. Înăuntru se aflau două femei: Fausta și Marie de Montpensier.
— Și omul? întrebă Fausta în clipa când noi ne apropiem de litieră.
— S-a amestecat în mulțimea penitenților și merge în tăcere.
— Ești sigură că acest călugăr se află în rândurile procesiunii? stărui Fausta.
— L-am văzut, răspunse ducesa, l-am văzut cu ochii mei.
— Pardaillan nu m-a mințit, suspină Fausta. Jacques Clement, liber, merge spre împlinirea destinului său. Ce mai! Valois este condamnat. Acum nimic nu-l mai poate scăpa…
Ce spuneți, frumoasa mea suverană? Mi se pare că ați rostit un nume… numele domnului de Pardaillan…
— Da! spuse Fausta, privind-o drept în față pe ducesă.
— Vedeți, fratele meu și gentilomii lui rostesc adesea numele acesta de vreo trei sau patru zile…
— Ei bine, dacă dorești ca fratele domniei-tale să nu mai rostească acest nume…
— Eu? Puțin îmi pasă! zise Marie râzând.
— Da, domniei-tale puțin îi pasă. Dar e nevoie ca ducele de Guise să aibă mintea neîmpovărată de gânduri pentru ceea ce se va înfăptui. Și, pentru a-i despovăra mintea…
— Ce-i de făcut? întrebă Marie.
— Spune-i, trimite-i veste, de îndată ce vom intra în Chartres, că Pardaillan e mort!… Și, spre a nu avea nici o îndoială, spune-i că eu l-am ucis…

Rostind aceste vorbe, Fausta plecă fruntea și închise ochii, dând parcă de înțeles că dorește să se închidă în gândurile ei. Și aceste gânduri ale ei erau de bună seamă funebre, întrucât chipul neclintit părea că oglindește moartea.
Personajele noastre sunt deci astfel împărțite: în fruntea acestui șarpe lung alcătuit de gloata, care mărșăluia pe drum, un grup de călăreți: de Guise, frații săi, gentilomii săi. Alături de el, Maineville nepăsător și Maurevert neliniștit. Bussi-Leclerc supraveghează procesiunea, fără îndoială, deoarece îi străbate rândurile și este văzut când într-un loc, când în altul.
Apoi, în urma acestei bande de seniori, la o oarecare distanță. Începe procesiunea.
Apoi, aproape la coada coloanei, un călugăr merge singur, cu gluga trasă peste față, strângând în mâini, la piept, un pumnal lung: este Jacques Clément.
În sfârșit, foarte în urmă, vine litiera Faustei.
După a treia zi de mers, procesiunea se odihni în satul Latrape, unul dintre popasurile organizate de domnul Cruce, însărcinatul cu încartiruirea acestui exod. Penitenții ajunseră în sat pe la ora patru și, de îndată, se așezară la masă, adică năvăliră pe o pajiște întinsă unde se lungiră pe iarbă.
Firește, de Guise și suita sa se instalaseră în cele mai bune case din sat.
Pe pajiște, sătenii din Latrape umblau de colo până colo, străduindu-se să le facă o bună primire penitenților. Bravii oameni puseseră la copt nenumărate pâini, dădură cep la vreo treizeci de butoaie de cidru sau de vin și aprinseră pe pajiște, focuri mari la care se frigeau berbeci întregi, hălci de boi și de porci.

După asemenea chiolhan, fiecare se înfășură in mantie și-și căută un locșor unde să se culce. Orologiul din clopotnița mică a satului bătu ora zece.
În clipa asta, în penultima casă cum mergi spre Chartres, doi bărbați dormeau alături, întinși pe snopii de paie din șură.
Sau, cel puțin, dacă unul dintre cei doi nu izbutea să adoarmă, oftând și tot răsucindu-se pe paie, celălalt în schimb dormea pentru amândoi.
În aceeași casă, dar nu în șură și nici pe paie, ci într-o odaie destul de curățică, dormea un alt personaj. Acela care s-ar fi apropiat de omul adormit l-ar fi recunoscut pe unul dintre cei mai credincioși, mai de nădejde și mai strălucitori gentilomi ai ducelui de Guise, adică domnul de Bussi-Leclerc în persoană.
Îndată după ce orologiul sună de ora zece, patru bărbați se apropiară de casa pe care am zugrăvit-o: erau cei patru soldați credincioși ai lui Henric al III-lea care, profitând de procesiune pentru a ajunge la rege fără primejdia de a fi arestați, merseseră până aici împreună cu convoiul. Erau Montsery, Sainte-Maline, Chalabre și Loignes, care pândeau prilejul de a-și pune în valoare talentele de spadasini pe pieptul domnului de Bussi-Leclerc.

Ești sigur că-i aici? întrebă Sainte-Maline.
— Nu l-am slăbit din ochi, răspunse Chalabre. Cu siguranța că-l vom găsi pe mistreț în vizuina lui.
— Cum o să facem? întrebă Montsery.
— Eu aș vrea să mă bat cu el, spuse Sainte-Maline.
— Și dacă te omoară?
— O să mă răzbunați voi…
— Așa, bravo! strigară Chalabre și Montsery. O luptă!…
— Domnilor, spuse Loignes, cred că v-ați pierdut capul. După ce că bădăranul ăsta v-a ocărât cum i-a venit la gură, cât v-a ținut închiși la Bastilia, acum vreți ca, pe deasupra, să vă scoată și mațele, la toți…
Loignes era cel mai vârstnic dintre cei patru. Era un bărbat serios și cumpănit, care își făcea cu pricepere meseria de asasin regal.
Ceilalți trei, foarte tineri, așa cum am mai spus, nu aveau încă destulă experiență. În fața observațiilor înțelepte ale mai marelui lor — meșter și în capcane — își plecară capul.
— Ce trebuie să facem? întrebară ei.
— E foarte simplu. O să-l strigăm, ca și când ducele lui l-ar chema grabnic. Să avem pumnalele în mână. Și când iese îl ciuruim pe cinste, până când o să-și dea blândul suflet în mâinile diavolului.
Trebuie să recunoaștem meritul celor trei tineri smintiți de a se alătura pe loc acestui plan atât de limpede.
— Pe unde se intră? întrebă contele de Loignes.
— Trebuie să dăm ocol casei, zise Chalabre, care toată ziua îl pândise pas cu pas pe Bussi-Leclerc. Luați-vă după mine, domnilor!

Chalabre o porni îndată pe o potecă și, la douăzeci de pași depărtare de drumul mare, sări sprinten peste un pârleaz. Ceilalți îl urmară. Se pomeniră într-o curte mustind de bălegar. În spatele lor era o șură unde. pe paie, dormeau cei doi necunoscuți despre care am vorbit adineauri. Dinaintea lor, casa, sau mai degrabă coliba, împărțită în două: la dreapta, locuința destul de încăpătoare a stăpânilor casei, și la stânga o odaie izolată, cu o ușă a ei. Chalabre arătă ușa cu degetul.
Toți patrii își scoaseră pumnalele din teacă. Sainte-Maline și Montsery se așezară în stânga ușii, gata să sară la Bussi-Leclerc de îndată ce se va arăta. Chalabre se așeză la dreapta. Apoi Loignes, după ce aruncă o privire plină de mulțumire asupra dispozitivului de atac, izbi zdravăn în ușă cu garda săbiei.
— Hei! Domnule de Bussi-Leclerc! răcni contele de Loignes. Repede! Sculați-vă și ducețivă în fuga mare la monsenior care vă cheamă să veniți într-o clipă!
— Să-l ia dracu pe monsenior! mormăi Bussi-Leclerc. Așteptați, domnilor, să mă îmbrac.
— Nu, nu! Eu alerg să-l trezesc pe domnul de Maineville, căci și pe el îl cheamă ducele. Grăbiți-vă, așadar!
Acestea fiind spuse, Loignes se lipi de zid, lângă Chalabre. Leclerc, obișnuit cu asemenea alarme necurmate, nu avea nici o bănuială. Cei patru, încordați și cu pumnalul în mână, așteptau. Deodată auziră zgomotul pe care îl făcea Bussi-Leclerc încercând să deschidă ușa.
— Bună seara, domnilor! spuse în aceeași clipă un glas foarte potolit și fără umbră de batjocură. S-ar părea că vreți să-l înjunghiați pe bunul domn de Bussi-Leclerc.
— Drace! mormăi Leclerc, care, înăuntru, ezita să mai deschidă ușa. Ce înseamnă asta?
— Trădare! strigară cei patru spadasini, îndreptându-și pumnalele ridicate spre bărbatul care vorbise și care înainta salutând politicos și repetând:
Bună seara, domnilor!

Pumnalele ridicate se plecară. Cei trei tineri se opriră și făcură o plecăciune adâncă. O rază de lună se juca pe obrazul cutezător și calm al celui care intervenise și, astfel, îi recunoscură chipul.
Lignes, neînțelegând nimic din această scenă neașteptată, făcu un salt spre a se năpusti asupra nedoritului apărător al lui Bussi-Leclerc. Dar, în același timp, se simți prins de brâu.
— E salvatorul nostru! zise Chalabre.
— E cel care ne-a scos din Bastilia! zise Montsery.
— E cavalerul de Pardaillan! zise Sainte-Maline.
Loignes se dădu un pas îndărăt, își scoase pălăria și spuse:
— Și papa dacă-ați fi fost, tot ați fi simțit gustul săbiei mele pentru tot răul pe care-l faceți aici. Dar sunteți domnul de Pardaillan, și nu mai am nimic de spus. Retrageți-vă deci, cavalere, și lăsați-ne să ne ducem la sfârșit treaba.
— Dacă vă mai las eu acum! strigă glasul batjocoritor al lui Bussi-Leclerc din spatele ușii.
— Bine, bine! Mai rabdă tu puțin și o să vezi cum se sparge o ușă și cum se strivește un piept! răspunse Loignes. Domnule, adăugă el adresându-se lui Pardaillan, înăuntru e BussiLeclerc, dușmanul domniei-voastre și al nostru, deopotrivă. Cred că, dacă nu vreți să ne ajutați, ne veți lăsa cel puțin să-l ucidem în tihnă pe acest nevrednic.
— Domnilor, spuse Pardaillan, când am avut fericirea de a vă scoate din mâinile guvernatorului Bastiliei, mi-ați făgăduit trei vieți și trei libertăți, în schimbul alor voastre.
— E-adevărat! spuseră într-un singur glas Chalabre, Montsery și Sainte-Maline.
— Am deci onoarea să vă rog a plăti în noaptea asta o treime din datoria domniilorvoastre. Vă cer viața și libertatea domnului de Bussi-Leclerc.
Dintr-o singură mișcare, cei trei spadasini se înclinară. Până și Loignes își vârî în teacă pumnalul și spada.
— Domnule, zise Sainte-Maline salutând curtenitor, vi-l cedăm pe Bussi-Leclerc.
— Mai rămân doi, spuse liniștit cavalerul.
— Foarte adevărat, zise Montsery, și ne vom ține de cuvânt până la capăt.
Cei patru bărbați salutară și se retraseră fără să-i răspundă lui Bussi-Leclerc care, din dosul ușii, striga:
— La revedere, domnilor! Am să vă pregătesc o carceră demnă de voi. la Bastilia…

Dar Sainte-Maline se întoarse brusc:
— Domnule cavaler, spuse el, ar fi o mare indiscreție dacă v-am întreba de ce îl salvați pe blestematul ăsta de Leclerc, care vă dorește răul atât domniei-voastre, cât și nouă?
— Deloc, domnule, răspunse Pardaillan. I-am făgăduit domnului de Bussi-Leclerc că-și va lua revanșa. Or, cum mi-aș fi ținut făgăduiala dacă aș fi lăsat să fie ucis în seara asta?
Sainte-Maline îl privi mirat pe cavalerul care zâmbea, salută și se grăbi să-i ajungă din urmă pe tovarășii săi.
Pardaillan se apropie de ușa în spatele căreia se afla Bussi-Leclerc și bătu cu pumnul, strigând:
— Domnule! Hei! Domnule de Bussi-Leclerc!
— Ce doriți, domnule de Pardaillan?! întrebă Leclerc, în zeflemea.
— Eu? Nimic. Vreau doar să vă spun că, acum, sunt singur. Așa că, dacă vă convine să încercați a vă lua revanșa după care tânjiți de multă vreme, ei bine, sunt omul domniei-voastre.
— Bine! Prefer să aștept…
— Cum doriți, domnule, dar am toate șansele să fiu ucis de alții, încât poate nu vă mai rămâne nici una să mai dați de mine. Cine știe dacă voi apuca să ajung la Chartres?
Dacă muriți până atunci, zise Bussi-Leclerc dușmănos, fiți sigur că o să-mi pară rău, căci acum, cea mai dulce speranță a mea este să mă gândesc la clipa fericită când am să vă pun mațele la uscat!
— Mulțumesc, zise Pardaillan. Ce vă împiedică, în acest caz, să încercați a vă satisface aceasta dulce poftă pe loc?
— A! răspunse Leclerc. Faptul că nu sunt egoist. Am să vă spun. Suntem patru oameni care vă urâm și ne-am legat să vă ucidem. Pot chiar să vă spun cum se vor petrece lucrurile.
— Aș fi măgulit s-o aflu…
— O să vedeți cât e de simplu: mai întâi, o să vă străpung burta cu sabia, fără ca totuși să vă ucid. Apoi Maineville o să vă lege de aripa primei mori întâlnite în cale. Asta-i o manie a lui, pricepeți? Apoi, după ce vă veți fi învârtit îndeajuns, adică după ce vă veți da duhul, Maurevert o să vă scoată inima din piept, căci a făcut prinsoare că o va mânca friptă și împănată cu slănină. În sfârșit, monseniorul de..

Guise vă va da hoitul pe mâna călăului pentru a fi tras de cai în cele patru vânturi.
Pardaillan înțelese că Bussi-Leclerc, vorbind astfel, făcea spume la gură. Auzi cum îi scrâșneau dinții.
— Înțelegeți că, reluă Leclerc, dacă v-aș ucide acum, ceilalți trei asociați ai mei m-ar sorti unei morți tragice. Încercați deci să mai rămâneți în viață câteva zile, până când vom putea pune mâna pe domnia-voastră.
— Voi încerca, zise Pardaillan. Dar, zău, vă repet, mă tem că nu voi ajunge viu până la Chartres. Ar trebui să profitați de ocazie…
— Nu! răcni Bussi-Leclerc.
— Atunci, asta înseamnă că ți-e frică, Leclerc!
Pe dinăuntru, ușa fu lovită cu vârful pumnalului. Se auzea cum omul bătea furios din picioare.
— Lui Bussi-Leclerc i-e frică! strigă Pardaillan în gura mare.
— Haimana, jerpelitule, nemernicule! Dacă Maurevert îți mănâncă inima, eu o să-ți mănânc ficații!
Bussi-Leclerc începu să lovească în ușă cu pumnalul. Pardaillan ridică din umeri și, în curte, la lumina lunii, văzu oamenii din colibă, care, treziți de zgomot, ieșiseră din casă și, albi la față de spaimă, asistau a fantastica discuție. Fără să-i pese de ei, poate chiar fără să- vadă, cavalerul se îndreptă spre șură și, la intrare, își întâlni tovarășul care, cu arma în mână, aștepta sfârșitul incidentului.
— O! murmură tânărul duce de Angoulême. E îngrozitor. Amenințările acestui om sunt oribile.
— Da, e destul de hidos. Să plecăm, monseniore. Aerul din satul ăsta e nesănătos pentru noi acum. Iar, în ce-l privește pe Maurevert, desigur că-l vom găsi la Chartres.

Cei doi bărbați se înfășurară în mantii și, cu pași iuți porniră pe drumul spre Chartres. Bussi-Leclerc, cu pumnalul și sabia în mâini, ieși mormăind:
— Unde-i? Să-l omor!
Un țăran răspunse:
— Nu știu pe unde a luat-o, monseniore, dar fapt este că a fugit și gândesc că a ajuns departe.
— Am să dau eu de el, bombăni Leclerc.
Ieși în grabă din colibă și, pe o scurtătură pe care i-o arătară gazdele, ajunse în piața bisericii, în colțul căreia se înălța o troiță mare. În jurul troiței fuseseră ridicate câteva corturi și ducele de Guise dormea într-unui din ele pe un pat de campanie, pe când Maurevert și un alt ofițer dormeau pe paie. Maineville, ca și Bussi, căutase adăpost în sat.

Leclerc trimise după Maineville care, după o jumătate de oră, sosi înjurând de mama focului că fusese trezit din somn. Atunci, puse oamenii să-l trezească și pe duce și. primind îngăduința de a intra în cort, cei patru se aflară împreună. Și Bussi-Leclerc povesti ceea ce se întâmplase mai înainte. Furios, de Guise șuieră printre dinți un blestem. Maineville își scoase pumnalul din teacă și-i cercetă vârful. Maurevert rosti aceste cuvinte stranii:
— Dacă-i vorba pe-așa, monseniore, călătoria la Chartres este inutilă. Ar fi mai bine să facem cale-întoarsă la Paris.
— De ce? exclamară Maineville și Bussi-Leclerc.
— Pentru că, spuse cu glas înfundat Maurevert, dacă Pardaillan se află în convoi, convoiul este blestemat! Pentru că nu Henric al III-lea va fi ucis, ci noi!
Și cei patru bărbați, la fel de bravi, petrecură restul nopții discutând cum să scape de aventurier. De Guise, întunecat și gânditor, îi asculta pe cei trei sfetnici ai săi, fără să spună nimic. Dar, când se iviră zorile, dădu poruncă să se pornească la drum.
— Spre Paris? întrebă Maurevert.
— Spre Chartres! răspunse ducele.
Maurevert ridică din umeri și verifică dacă pieptarul său de zale era bine prins în catarame.
Convoiul porni iarăși la drum și, îmbulzindu-se prin poarta Guillaume în bunul oraș Chartres, se îndreptă spre catedrală.
După ce trecu de poartă, capul procesiunii se pomeni în fața unei numeroase trupe înarmate. De Guise îl recunoscu pe Crillon călare, care îi spuse salutându-l:
— Majestatea-sa, pentru a vă cinsti după merit, a stăruit să vă ies în întâmpinare cu opt mii de archebuzieri și trei mii de călăreți, pe care i-am adunat în jurul orașului Chartres. Dar mi-am îngăduit să-i spun majestății-sale că două sau trei mii de oameni erau de ajuns pentru a escorta o procesiune…
— Bine ați făcut, domnule. Unde și când l-aș putea vedea pe rege împreună cu corpul de consilieri municipali din Paris?
— Regele este acum în catedrală.
— Să mergem deci la catedrală! zise de Guise.
— Monseniore, să vă arăt drumul. N-ar avea rost ca cinstiții penitenți să încerce a găsi un altul. Într-adevăr, toate străzile sunt pline de ostașii noștri atrași de o legitimă curiozitate, fără să-i mai punem la socoteală pe târgoveții din acest minunat oraș, veniți să-l aclame pe rege.
— Porniți, domnule! spuse de Guise. Am venit ca supuși credincioși și ne vom alătura ovațiile acelora ale orașului.
Și, ridicându-și toca împodobită cu pene și cu trei șiraguri de perle, de Guise, cu glas puternic, strigă:
— Trăiască regele!
Dar, în spatele lui, o imensă aclamație răspunse:
— Trăiască Henric cel Sfânt!…

Era procesiunea care își spunea astfel părerea, așa încât, pentru o clipă, Crillon se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să închidă porțile și să lase în afara zidurilor trei sferturi din penitenții care așteptau. Dar Crillon, bărbat viteaz, își zise că ar fi caraghios să pară că se teme de niște purtători de lumânări. Ordonând deci oamenilor săi, dintr-o privire, să supravegheze îndeaproape pe noii sosiți, se îndreptă spre catedrală. De Guise îl urmă împreună cu gentilomii săi. În spatele acestui grup venea procesiunea parizienilor, pe care locuitorii orașului, înghesuiți la ferestre, îi cerceta cu curiozitate și nu fără o anumită simpatie.
Apariția lui Isus, nădușind sub crucea enormă de carton și mai biciuit ca oricând, fu salutată printr-un murmur prelung de milă.
Dinaintea catedralei, mulțimea era mai deasă, mai nestăpânită, și de Guise citi pe toate chipurile de provinciali cumsecade o curiozitate vie. Într-adevăr, după ce fugise, Henric al III-lea fusese primit de locuitorii orașului Chartres cu mare curtenie, dar fără pic de entuziasm. Aici, ca și în tot regatul, numele lui de Guise era popular și numele regelui disprețuit sau detestat.

Ducele își plimbă privirea în jur, căutând să-l zărească pe călugăr. În aceeași clipă, porțile imensei catedrale se deschiseră și o grămadă de gentilomi ieșiră din lăcaș. făcându-i pe târgoveți să se dea îndărăt. Totodată, soldații lui Crillon, printr-o manevră abilă, tăiară firul procesiunii și nu lăsară în jurul lui de Guise decât vreo zece dintre oamenii săi.
— Nu prea inspirăm încredere! zise ducele încruntând sprânceana.
— Ba nu, monseniore, vi se dau onorurile cuvenite, răspunse Crillon.
Joyeuse, câțiva dintre apostoli și doi flagelatori se aflau înăuntrul cercului alcătuit din ostași, gentilomii regali și mulțime.
— Loviți! Loviți! spuse Joyesse.
Cei doi flagelatori începură să-l biciuiască vârtos, cu falsele curele ale cnuturilor.
— Sire! strigă Isus. Unde sunteți? Vedeți ce-mi fac hughenoții! Și totuși nu mă plâng!…
Un vuiet al mulțimii de târgoveți răspunse acestor cuvinte. Și, la fel ca și la Paris, izbucniră strigătele: Trăiască Henric cel Sfânt! când Isus, adică Joyeuse, începu să geamă, de data asta fără să se prefacă. Într-adevăr, patru penitenți se apropiaseră de el și începuseră să-l biciuiască, nu cu fâșii de cârpă sau cu betelii de carton, ci cu adevărate și solide curele de piele.
Asta dură câteva minute, timp în care soldații potoleau mulțimea, iar de Guise, palid și uluit, se întreba dacă nu cumva venise să se arunce singur în gura lupului. Cei patru îndrăciți loveau cu sete.
— Destul! rosti deodată un glas puternic.
Un bărbat apăruse sub portalul catedralei. Cei patru flagelatori se opriră pe loc și, intrând grabnic în biserică unde își scoaseră rasele, se arătară sub trăsăturile lui Chalabre. Montsery, Loignes și Sainte-Maline.
Bărbatul care intervenise înainta cu un fel de demnitate spre nefericitul Joyeuse. La vederea lui se făcu mare tăcere, oamenii lui Crillon prezentară armele, de Guise descălecă și, descoperindu-și capul, făcu o plecăciune adâncă.
Bărbatul acesta era regele Franței.

descărcați cartea direct de aici:…schimbat fisier...