Pardaillan și Fausta
Aa
PARTEA 1
MOARTEA FAUSTEI
În zorii zilei de 21 februarie 1590, dangătul funebru al clopotului vestitor de moarte suna deasupra Romei papilor — Romei lui Sixt al V-lea. Vuietul surd care se revărsa pe străzile încă învăluite în întuneric arăta că mari mulțimi se îndreptau spre o întâlnire misterioasă, întâlnirea avea loc în Piața del Popolo, unde era ridicat un eșafod. Scăpărând în mâinile călăului, securea se va ridica deasupra unui cap. Capul se va rostogoli. Potrivit sentinței, călăul îl va apuca de păr și-l va arăta norodului Romei… Și va fi capul unei femei frumoase și tinere, al cărei nume celebru, evocator al celei mai stranii aventuri petrecute în acele vremuri de demult, era șoptit cu un fel de admirație de către mulțimea adunată în jurul eșafodului :
— Fausta ! Fausta ! Fausta e cea care va muri !
Principesa Fausta era închisă în castelul Saint-Ange de zece luni, de când fusese făcută prizonieră în aceeași Romă în care-l atrăsese pe cavalerul Pardaillan… Singurul om pe care-l iubise… căruia i se dăruise… pe care, în cele din urmă, ar fi vrut să-l ucidă, pe care, fără îndoială, acum îl credea mort. Și astfel, nemaipomenita aventurieră, care visase să reînnoade tradiția papesei Ioana , aștepta ziua în care va fi executată
Papessa Ioana — personaj feminin, care, după legendă mult timp în circulație, ar fi ocupat la o dată incertă tronul pontifical. La originea acestei legende stă influența pe care au avut-o în alegerile pontificale prințesele toscane, Teodora gi Marozia.
sentința de condamnare la moarte pronunțată împotriva ei. Fapt cutremurător, execuția fusese amânată
pentru că, în momentul când Fausta urma să fie dată pe mâna călăului, se aflase că era pe cale să devină mamă. Dar acum, când copilul venise pe lume, nimic n-o mai putea salva.
în curând va bate pentru ea ceasul când avea să plătească îndrăzneala și înverșunata-i luptă împotriva lui Sixt al V-ea. în dimineața aceea Fausta trebuia să moară !
În dimineața aceea, într-una din fastuoasele săli ale Vaticanului, doi bărbați stând în picioare, față în față, își aruncau în obraz cuvinte pline de ură ce păreau și mai înfricoșătoare din pricina atitudinii lor neclintite Și parcă împietrite. Erau bărbați în puterea vârstei și chipeși amândoi. Deși aparțineau bisericii, purtau cu grație semeață armoniosul costum al cavalerilor epocii ; erau mari seniori, de bună seamă. Iar în inimile lor clocotea aceași ură, pentru că dragostea pentru aceeași femeie îi învrăjbise.
Unul dintre ei se numea Alexandru Peretti ! Numele de familie al sanctității sale Sixt al V-lea ! Omul acesta era într-adevăr, nepotul papii. Tocmai fusese numit cardinal de Montalta. Era socotit pe față urmașul lui Sixt al V-lea, al cărui sfetnic și confident era. Celălalt se numea Hercule Sfondrato și aparținea uneia dintre cele mai” bogate familii din Romagna ; își îndeplinea funcția de mare judecător cu o severitate care făcea din el unul dintre cei mai strașnici executori ai ideilor lui Sixt al V-lea.
Iată ce-și spuneau cei doi bărbați :
— Ascultă, Montalta, ascultă ! Iată că sună clopotul.. nimic n-o mai poate salva acum, și nimeni !
— Am să mă arunc la picioarele papii, gemu nepotul lui Sixt al V-lea și am să obțin iertarea ei…
— Papa,! Păi,dac-ar avea puterea s-o facă, mai curând ar omorî-o cu mâinile lui, decât s-o salveze. Știi Montalta, știi bine că numai eu pot s-o salvez pe Fausta. Ieri i s-a citit sentința. Acum eșafodul este ridicat. Întro oră, Fausta va înceta să mai trăiască, dacă nu-mi juri pe Cristos, pe cununa lui de spini și pe rănile lui, că renunți la ea …
— Jur … — bâigui Montalta.
Și se opri, buimăcit de durere, de furie și de groază.
— Ei bine — mârâi Sfondrato — ce juri ?
Erau acum atât de aproape unul de celălalt, încât se atingeau. Privirile lor rătăcite își aruncară o ultimă amenințare, iar mâinile lor frământară mânerele pumnalelor.
— Jură, hai, jură odată ! repetă Sfondrato.
— Jur — tună Montalta — să-mi smulg mai curând inima decât să renunț la a o iubi pe Fausta, chiar dacă ea’ mi-ar purta o ură la fel de nepieritoare pe cât e dragostea mea. Jur că, atâta timp cât voi trăi, nimeni nu se va atinge de Fausta, fie el călău, mare judecător sau papa însuși. Jur s-o apăr singur, împotriva întregii Rome, dacă va fi nevoie. Și până una alta, judecătorule, mori tu primul, pentru că tu ești cel care ai rostit sentința !
În aceeași clipă, cu o mișcare fulgerătoare, cardinalul Montalta, nepotul papii Sixt al V-lea, ridică pumnalul și-l înfipse în umărul lui Hercule Sfondrato.
Apoi, cu un fel de horcăit, care era poate un blestem sau poate o rugăciune, Montalta se repezi afară.
Primind lovitura, Hercule Sfondrato căzu în genunchi. Dar aproape imediat după aceea se ridică, își desfăcu tunica și-și dădu seama că pumnalul lui Montalta nu străbătuse prin zalele care-i acopereau pieptul.
— Cămășile astea de oțel care se fabrică la Milano sunt într-adevăr bine călite — murmură Hercule cu un zîmbet sinistru. Consider că am primit lovitura, Montalta ! Și-ți jur că pumnalul meu va ști să găsească drumul spre inima ta Alergând prin labirintul coridoarelor, al sălilor imense, al curților și al scărilor, Montalta pătrunsese în pasajul boltit care lega Vaticanul de castelul Saint-Ange și ajunse la temnița în care Fausta, înfrântă, aștepta clipa morții.
Montalta se apropie tremurând de ușa grea păzită de doi halebardieri. Cei doi soldați schițară un gest, ca pentru a-și încrucișa halebardele. Dar fie din pri-cina autorității, desigur, imense, pe care o avea la Vatican nepotul lui Sixt al V-lea, fie din pricină că înfățișarea lui, în momentul acela, era înfricoșătoare, cei doi paznici se dădură înapoi.
Montalta deschise ferestruia prin care se putea vedea ce se petrece în interiorul temniței.
Și iată ce văzu atunci cardinalul Montalta prin fe-restruie… Fugară și fericită viziune de vis funerar.
Pe un pat îngust sta culcată o femeie tânără … mama cea tânără… Fausta… ființă de o frumusețe orbitoare. A luat copilul în brațe și l-a ridicat cu un gest plin de forță și de bunătate, privindu-l cu ochii ei mari și adînci, strălucitori ca niște diamante. Lîngă pat se afla confidenta ei.
Iar Fausta, cu un glas ciudat de calm, rosti :
— Myrthis, îl vei lua și-l vei duce departe de Roma, departe de Italia. Nu-ți fie teamă, nimeni nu te va împiedica să ieși din castelul Saint-Ange ; am obținut ca, o dată cu mine, să se stângă și răzbunarea lui Sixt al V-lea.
— Nu mă voi teme de nimic — răspunse Myrthis cu un zel înflăcărat. Căci dacă dumneavoastră veți muri, eu va trebui să trăiesc, și voi trăi pentru el.
Fausta încuviință din cap, ca pentru a lua act de această promisiune. După un minut de tăcere, rosti cu ochii ațintiți spre copil :
— Fiu al Faustei !… Fiu al lui Pardaillan !.. ce se va întâmpla cu tine ?… Mama ta, pe patul de moarte, îți dă sărutul mândriei și al forței prin care speră că sufletul ei să trăiască în ființa ta !… Fiu al lui Pardaillan și al Faustei, ce se va întâmpla cu tine ?…
S-a sfârșit : Myrthis l-a luat în brațe pe copilul pe care va trebui să-l ducă departe de Roma, departe de Italia, pe fiul Faustei și al lui Pardaillan. Și se retrase, întorcându-se cu spatele, ca pentru a-i ascunde micuțului , nevinovat, de-abia intrat în viață, vederea mamei sale, ce pășește spre moarte.
Cu un gest de un calm funebru, Fausta deschide medalionul de aur, pe care-l poartă la gât, și toarnă întrun pocal dinainte pregătit boabele de otravă ascunse în acel medalion.
S-a sfârșit : Fausta golește pocalul dintro sorbitură și se prăbușește pe pernă … Moartă.
II
MARELE INCHIZITOR AL SPANIEI
De dincolo de ușa grea se auzi un țipăt înfricoșător, de spaimă și de groază. Era Montalta care-și striga uluirea, Montalta care gemea, lovit ca de-un trăsnet de acest deznodământ neprevăzut.
— Moartă ?… Cum ? ! Ea e moartă ! O, nebunie ! Cum de nu m-am gândit că Fausta, ca să n-o atingă călăul, își va lua viața !
Și aproape în aceeași clipă se năpusti, cu toată forța, în ușă, izbind-o furios cu pumnii și bîiguind :
— Repede, repede ! Ajutor !… Cine știe, ar mai putea fi salvată !
Apoi, dîndu-și seama de zădărnicia acestei încercări, se adresă halebardierilor, care asistau nepăsători la deznădejdea lui :
— Deschideți ! Deschideți o dată ! Vă spun că moare… că trebuie salvată !
Unul dintre cei doi paznici răspunse :
— Ușa aceasta nu poate fi deschisă decât de către monseniorul mare judecător.
— Hercule Sfondrato !… Blestemat să fiu !…
Și Montalta căzu în genunchi, cu capul în mâini, zguduit de hohote de plîns. în clipa asta, o voce calmă rosti :
— Și eu am dreptul să deschid această ușă …. și o și deschid !
Montalta se ridică dintr-o săritură. îl privi o clipă pe omul care vorbise astfel și, cu o teamă surdă, amestecată cu respect, murmură :
— Marele inchizitor al Spaniei !
Inigo de Espinosa, cardinalul arhiepiscop de Toledo, mare inchizitor al Spaniei, rudă apropiată și urmaș al lui Diego de Espinosa, era un om de cincizeci de ani, înalt, puternic și o figură aproape blândă, sau, mai bine zis, căruia rar i se întâmpla să exprime deschis
vreun sentiment. Inchizitorul se afla de o lună la Roma. Venise să îndeplinească acolo o misiune pe care nimeni nu o cunoștea. Avusese cu Sixt al V-lea numeroase între vederi la care nu’ mai fusese nimeni de față. Se observase însă că bătrânul papă, un combatant îndeobște atât de puternic și de primejdios în discuțiile diplomatice, ieșise din întâlnirile sale cu Espinosa din ce în ce mai slăbit, din ce în ce mai îmbătrânit. Se mai știa, de asemenea, că inchizitorul trebuia a doua zi să ia din nou drumul Spaniei.
La un gest poruncitor al lui Espinosa, cei doi paznici se înclinară tremurând și merseră. tocmai în celălalt capăt al îngustului coridor, pentru a-și relua veghea monotonă.
Fără să mai rostească vreo vorbă, Espinosa deschise ușa și pătrunse în temniță, așa cum spusese.
Montalta se grăbi să-l urmeze, cu inima plină de o bucurie nestăpînită, cu sufletul copleșit de o speranță pe cât de puternică, pe atât de nebunească. Fără să știe de ce, dar având certitudinea că acolo se va produce o minune, sub ochii lui și pentru el, se năpusti spre patul îngust pe care zăcea trupul Faustei.
Și deodată, rămase pironit în loc… Privirile lui rătăcite se ațintiră cu durere, cu furie… cu ură, asupra făpturii micuțe din brațele confidentei.
Simpla vedere a copilului fusese de ajuns ca să dezlănțuie în sufletul acestui om puternic o lume întreagă de gânduri furtunoase, a căror suflare otrăvită mătura și nimicea orice sentiment omenesc, nelăsând nimic în jur… nimic altceva decât o ură de moarte… căci acest copilaș era fiul lui Pardaillan !
Nevinovata făptură, prevenită fără îndoială de vreun instinct misterios și sigur, începu să seîncească și se ghemui în brațele celei care, de aci înainte, avea să-i fie mamă.
Iar Myrthis, stând în picioare, cu ochii ațintiți pe chipul răvășit al acestui necunoscut, strânse și mai tare copilul, într-o îmbrățișare aproape maternă, pentru a-l ocroti.
Nici un amănunt al acestei scene fulgerătoare și nespus de grăitoare prin însuși mutismul ei nu scapă ochiului ager al marelui inchizitor. –
Dar cu o voce calmă, aproape blândă, acesta spuse, arătând spre ușa deschisă :
— Femeie, ești liberă. îndeplinește-ți . misiunea de mamă ce ți-a fost încredințată. Pleacă, și ‘Dumnezeu să te aibă în pază !
Apoi, poruncitor, către cele două străji, încremenite la capătul coridorului :
— Lăsați-o să treacă, din mila mărinimosului Sixt ! Strângând la pieptul ei, în tăcere, pe fiul lui Pardaillan, Myrthis trecu pragul porții și se îndepărtă cu pași repezi.
Espinosa închise ușa după ea și se așeză în liniște la căpătîiul Faustei, moartă.
Când copilul dispăru, cardinalul Montalta se întoarse spre Fausta, a cărei față, ce începuse să pălească, aureolată de splendoarea părului ei lung, ieșea la iveală din albeața pernei. O privi o clipă, apoi se prăbuși, luă mâna Faustei, care atîrna afară din pat, sărută îndelung această mână care se și răcise și izbucni în hohote de plîns :
— Fausta ! Fausta !… Să fie oare adevărat că ești moartă ?…
Deodată însă, sări în picioare, cu ochii injectați, strângând în mână pumnalul și urlînd :
— Vai de cei care mi-au ucis-o !
în clipa aceea se trezi față în față cu inchizitorul și, fulgerător, își redobîndi simțul realității. Cu o voce
când pătimașă, când rugătoare, i se adresă astfel lui Espinosa : .
— Monseniore ! Monseniore ! De ce m-ați adus aici ? De ce ?… Ah, iată, «monseniore, nu știu dacă nu mi s-au tulburat mințile, dar mi se pare… da, ghicesc… simt… văd că sunteți aici ca să faceți o minune… Mi-o veți învia, nu-i așa ?… Vă implor, vorbiți monseniore !… Dar vorbiți o dată. căci altfel, pe Dumnezeu, mă duc după ea!
Cu un gest furios, își îndreptă pumnalul spre piept, gata să-l străpungă.
Atunci Espinosa, cu glasul lui mereu potolit, rosti
— Domnule, otrava pe care a luat-o sub ochii dumi tale, principesa Fausta, i-a fost dată de Magni , negustorul de ierburi pe care-l cunoști… Acest Magni e omu meu… Există un singur antidot… Și acest antidot îl am la mine… Iată-l !
Și spunând acestea, Espinosa scotoci prin punga Lui și scoase din ea un flacon minuscul.
Un strigăt de nestăpînită bucurie țîșni de pe buzele lui Montalta. Apucând mâinile inchizitorului, îi spuse cu glas plin de emoție :
— Ah, monseniore, salvați-o !… Salvați-o și apoi luați-mi mie viața… v-o ofer.
— Domnule cardinal, viața dumitale este prea prețioasă pentru noi… Ceea ce am să-ți cer este, slavă Domnului, de mai mică însemnătate.
Aceste cuvinte fură rostite pe un ton foarte simplu și chiar cu blîndețe.
Montalta avu senzația foarte precisă că inchizitorui îi va propune un tîrg înfricoșător, de care va atîrna moartea Faustei. Dar îl privi pe Espinosa drept în față și-i spuse :
— Orice, monseniore ! Cereți !
Espinosa se apropie de el, gata-gata să-l atingă și, dominându-l cu privirea, îi spuse :
— Ia aminte, cardinale !… Ia aminte !… O salvez pe femeia aceasta pentru că viața ei îți este mai prețioasă decât orice… Dar, în schimb, dumneata îmi aparții… nu uita acest lucru…
Montalta încuviință cu furie din cap, în semn că hotărîrea lui era nestrămutată, și rosti cu o voce aspră :
— Nu voi uita, monseniore. Salvați-o și sunt al dumneavoastră… Dar, pentru Dumnezeu, grăbiți-vă — adăugă el, ștergându-și fruntea brobonită de sudoarea spaimei.
— Am luat notă de angajamentul dumitale a spus Espinosa cu gravitate. Și adăugă, înaintând spre trupul țeapăn al Faustei :
— Ajută-mă !
Magni — iorborist cunoscut la Roma, bănuit de a-l fi otrăvit pe Sixt al V-lea din ordinul Inchiziției din Spania
Cu gesturi blînde ca niște mângîieri, Montalta luă în mâinile sale tremurătoare capul Faustei și, fremătând de speranță, îl ridică ușor, în timp ce Espinosa îi turnă pe gură conținutul flaconașului său.
— Și acum, să așteptăm — spuse inchizitorul. După câteva clipe, o ușoară roșeață coloră obrajii Faustei.
Montalta, aplecat deasupra ei, urmărea cu nespusă spaimă efectele antidotului, având sentimentul că acesta acționa cu o încetineală ucigătoare.
În sfârșit, printre buzele întredeschise se strecură o răsuflare ușoară, abia perceptibilă, iar Montalta, simțind pe obrazul lui acest suflu ușor, suspină și el adine, ca și cum ar fi vrut să-întărească efortul prea slab depus de organismul femeii.
Îi puse mâna pe piept și se ridică în picioare, cu ochii strălucitori ; inima bate… foarte slab, e drept, dar, în
sfârșit, bate !
— Trăiește ! Trăiește ! strigă el, înnebunit de bucurie, în aceeași clipă, Fausta deschise ochii și-i îndreptă spre Montalta, care stătea aplecat asupra ei. Aproape numaidecât îi închise la loc.
O răsuflare ritmică îi sălta pieptul. Părea să doarmă.
Atunci Espinosa, care privea nepăsător întreaga această scenă, spuse :
— Nu vor trece nici două ore și principesa Fausta, își va recăpăta pe deplin cunoștința.
încredințat acum că minunea a fost săvârșită, Montalta dădu din cap în semn că lua act de această afir-
mație și, înclinându-se în fața lui Espinosa, îi spuse :
— La ordinele dumneavoastră, monseniore !
— Domnule cardinal — zise inchizitorul — am venit din Spania la Roma anume pentru a căuta un document ce poartă iscălitura lui Henric al III-lea al Franței, precum și pecetea lui. Acest document este închis în scrinul ce se află în camera sfinției sale. în lipsa papii, nimeni nu poate pătrunde în camera sa… Nimeni, afară de dumneata, Montalta ! Documentul acesta — urmă el după o scurtă pauză — documentul acesta ne trebuie.
Și odată cuvintele rostite, Espinosa îl privi pe Montalta drept în ochi.
— Bine… Am să-l caut — răspunse cu răceală cardinalul.
Și ieși numai decât cu un pas greu și apăsat.
Rămas singur, Espinosa păru o clipă cufundat într-o adîncă meditație. Apoi se apropie de Fausta, îi atinse ușor umărul ca .s-o trezească, și-i spuse :
— Aveți destulă putere, doamnă, ca să mă auziți și să mă înțelegeți ?
Fausta deschise ochii ațintindu-și-i, gravi și lucizi, asupra inchizitorului, care se mulțumi cu acest răspuns mut și continuă :
— Înainte de a pleca, vreau să vă dau toate asigurările, doamnă, cu privire la soarta copilului dumneavoastră… Trăiește… La ora asta confidenta dumneavoastră, Myrthis, trebuie să fi părăsit Roma, ducând cu dînsa comoara sfîntă pe care i-ați dat-o în păstrare… Totuși, să nu credeți că Sixt al V-lea a lăsat în viață copilul numai pentru a-și ține jurământul pe care vi l-a făcut… Dacă acest copil trăiește, doamnă, este pentru că Sixt știe că dumneavoastră ați ascuns într-un loc zece milioane și că le-ați lăsat moștenire fiului dumneavoastră… Dacă Myrthis a putut să părăsească Roma fără nici o piedică, e pentru că Sixt știe că ea cunoaște locul unde sunt ascunse aceste milioane.
Espinosa se opri o clipă, ca să-și dea seama de efectul produs de vorbele lui. Fausta continuă să-l privească cu ochii ei mari, negri. Dar ochiul încercat al inchizitorului nu deslușea pe această față nemișcată nici cea mai mică urmă de emoție ; vrând să se convingă, el stărui :
— M-ați auzit ?… M-ați înțeles bine ?… Printr-un semn. Fausta îi dădu a înțelege că da. Espinosa se mulțumi încă o dată cu răspunsul acesta mut —. Asta e tot ce voiam să vă spun, doamnă.
Și cu un soi de plecăciune solemnă se îndreptă încet spre ușa pe care o deschise. Dar, înainte de a trece pragul, se întoarse și adăugă :
— încă un cuvânt- doamnă ; domnul de Pardaillan a reușit să scape din incendiul de la palatul ‘ Riant…
Pardaillan trăiește, doamnă … Mă auziți ?… Pardaillan… e viu ! De data aceasta, Espinosa ieși liniștit.
descărcați cartea direct de aici:....schimbat fisier..